Archive for August, 2010

August 31st, 2010

Rip-off, Abzocke, mai pe romaneste – furtisag!

by Ratatouille

OK, sa admit, ceea ce urmeaza s-a intimplat de la o neatentie SI o prostie. Ambele deodata! Insa vreau sa va spun povestea asta pentru a vedea cam in ce fel (mai) poti fi jefuit in Germania. Sau sa zicem ca deocamdata este doar o tentativa de jaf pentru ca am intentia ferma de a muri cu ei de git inainte de a le da vreun sfantz.

Asadar un site (outlets.de) dedicat mai ales doamnelor si domnisoarelor, un site ce promite chestii frumoase, la moda, ieftine si in ultimul rind … necesare! Numai ca de indata ce vrei sa dai click-ul cu nr. 2 trebuie sa te inregistrezi. OK, aici vine neatentia! Undeva in coltul din dreapta sus exista un text care spune ca tocmai urmeaza sa semnezi un contract! Si nu orice fel, ci unul valabil pe 2 ani! Ieftin ca braga … 96 EUR pe an! Acu’ dupa parerea mea textul ala care ma anunta chestia asta e cam mic, dar poate e ceva subiectivism la mijloc. Si vine si neatentia: completarea acelui formular a fost facuta cu nume si adresa reale … OK, OK, nu rideti! Asta e! :)

Si bineinteles ca vine postasul cu scrisorica ce zice ca trebuie sa platesc 96, sa ma pregatesc de inca 96 pentru la anu’ si ca daca nu platesc rapid, ma pasc si niste majorari.

Totusi! Gigeii astia isi justifica cererea prin faptul ca stiu IP-ul de la care a fost completat acel formular. Nu ma pricep eu prea bine la ale internetului hatisuri dar din cite stiu de fiecare data cind deschid calculatorul am alt IP. Cum se poate atunci face legatura intre IP si adresa??

Am vaga senzatie ca este un tupeu si un jaf la drumul mare, un soi de pescuit in ape tulburi … ei arunca cirligul, daca se prinde ceva – bine! Tot ce se poate confirma este ca la aceasta adresa sta aceasta persoana, dar in rest cred ca orice incercare de a face vreo asociere IP-adresa este un bluf, o cacialma!

Voi ce credeti, se pricep astia la pokerul pe care-l joaca?

Ah, era sa uit: intre timp am intrat si pe mina unor recuperatori apropo de afacerea asta! Va tin la curent cum mor cu ei de git! :) Wish me luck!

August 31st, 2010

Tzeapa italiana se serveste la farfurie – 2

by Ratatouille

Daca va nimeriti in Italia si aveti norocul de a sti pe cineva care cunoaste locurile, nu ezitati sa parasiti potecile cu hoardele de turisti si cu siguranta veti avea parte de experiente culinare nu atit mai putin costisitoare pentru buzunar, cit mai ales mai autentice! Sunt absolut convins ca in multe locuri din apropierea atractiilor turistice presiunea cistigului rapid este atit de mare incit pina si pizza este congelata si multi traim doar cu impresia ca mincam „una vera pizza italiana“.

SAU … ??

(foto)

Locurile de la Roma unde am primit ceea ce asteptam fara a fi dezamagit au fost un restaurant japonez :) si … Hard Rock Cafe :) , adica deh … un restaurant tipic american. Da, da, cu zimbetul fals americanesc, cu ale lor simplificari de genul “swiss cheese” de parca in Elvetia n-ar fi citeva sute de soiuri de brinza, dar macar … ce te-astepti, aia primesti!

O experienta un pic diferita am avut insa mai in sud, la Napoli. Asa cum v-am povestit de curind, am avut impresia ca turistii afecteaza mult mai putin viata orasului. Si asta este valabil atit in ceea ce priveste restaurantele cit si multe alte aspecte ale vietii cetatii. Spre exemplu bisericile nu sunt invadate de indivizi cu aparate foto (ca mine de altfel), ci isi pastreaza menirea lor initiala. Oameni de-ai locului veniti la slujba in mjlocul carora vine preotul ascultindu-i cu atentie … Ca turist ai senzatia ca te gasesti dintr-o data in casa straina si te gindesti de citeva ori inainte de a mai trage inca un cadru oricit de tentant ar fi el.

Asadar, evident vroiam sa spun cite ceva despre pizza napoletana. Bucatarul sef are obiceiul si de citeva ori pe seara da ocol meselor astfel incit fiecare musafir are parte de o conversatie spumoasa insotita de intonatia si gestica tipice pe care numai in filme le-am vazut. De la el am aflat ca pizza napoletana este o treaba foarte complicata incepind cu alegerea fainii, a drojdiei, framintatul aluatului care ideal ar trebui facut la mina sau in cel mai rau caz cu un mixer domol, blatul trebuie intins subtire, in nici un caz mai mult de 3mm, iar focul trebuie sa fie desigur foc de lemne. Am vazut multe locuri care pretindeau ca fac pizza la foc de lemne insa pasionatul bucatar mi-a mai soptit un secret care mi-a spulbera pentru totdeauna speranta ca voi putea face asa ceva in bucataria proprie: nu orice lemn e bun, ci numai cel de stejar!! :-D Dar a recunoscut ca de la regula asta chiar si el se abate de multe ori!

(foto)

Incerc un sentiment aparte de cite ori descopar cite un numitor comun intre bunatatile din diferite colturi mai mult sau mai putin indepartate ale lumii. Tepele despre care va povesteam mi s-au mai intimplat si la Venetia sau la Florenta insa nu pot uita o seara intr-un restaurant marginas al Florentei cind am avut privilegiul sa gust „involtini di verza“ si instantaneu am exclamat: Sarmale!! Un moment similar s-a intimplat si la Napoli cind a venit mult-asteptata clipa a desertului si am cerut o … „Rum Baba“. O prajitura „decadenta“ daca ar fi sa fac o calchiere din engleza americana, prajitura care insa m-a facut sa exclam de asta data: Savarina!! Da, acel aluat cu pori mari care permite o insiropare eficienta cu un rom dulce si gros, cu un mot de frisca deasupra.

(foto)

Poate exista ceva anume ce nu va dezamagi pe nimeni niciodata in Italia: un espresso! Sau un ristretto! Dar asta numai daca stati bine cu inima si daca doriti sa va culcati in zori pentru a scrie si … postul urmator!

(foto)

August 29th, 2010

Tzeapa italiana se serveste la farfurie

by coolnewz

Mi-e lehamite de generalizari insa imi plac statisticile. Asta ca sa va explic ca ceea ce urmeaza nu este nici pe departe un: „italienii fac cutare si cutare lucru“, ci mai degraba un: „in Italia se intimpla foarte des sa …“

Oricit de pasionati am fi de arta, cultura, istorie, biserici, catedrale, muzee, toate italiene, dupa citeva ore de umblat prin Roma, Florenta sau orice oras pe care il vizitezi, ochii incep instinctiv sa se uite dupa un restaurant – suntem in Italia asa ca ar merge mai degraba sa ne uitam dupa  o trattoria, osteria, ristorante … Si nu numai ghioraitul matelor ar fi cauza; pentru multi dintre noi interesul pentru savorile locului este cel putin la fel de puternic ca cel pentru Caravaggio sau Michelangelo. Eu, de pilda, ma numar printre cei ce vor sa cunoasca locurile prin care se plimba si prin prisma … gustului.

Insa de-a lungul timpului am ajuns sa cunosc cat de cat „Italia culinara“ mai degraba prin restaurantele imprastiate aiurea prin lume decat atunci cind s-a intimplat sa fiu in vizita chiar in Italia. Pentru ca atunci cand am facut-o, dezamagirea a fost mare! Prima data mi-am zis ca am avut ghinion, a doua oara ca sunt o fraiera si nu stiu sa aleg, a treia oara nu mai tin minte ce motiv am nascocit doar-doar mai mentin in picioare mitul bucatariei italiene. Insa intre timp mi-am format o parere pe care va invit din toata inima  sa mi-o desfiintati, sa mi-o calcati in picioare, ce mai incolo-incoace, sa-mi spuneti ca gresesc: daca te-apuca foamea intr-o zona turistica si ai pretentia la mai mult decit o „pizza by slice“ sau un „panini“ cumparat de la indienii ce au impinzit Roma, de exemplu, cu chioscurile lor ambulante, atunci pregateste-te pentru scump, putin, prost. Cu „SAU“, dar foarte probabil cu „SI“ intre ele. Am incercat locuri simple, fara mari pretentii, gen „pizza & pasta“, am incercat carciumi care ar fi vrut sa iasa in evidenta printr-un specific local cum a fost o aventura intr-o bodega ce se revendica a fi siciliana – totul nu a facut decat sa-mi confirme parerea de mai sus. Sa va spun in primul rand ca mai peste tot exista ceea ce se cheama „coperto“, adica iti place – nu-ti place, daca te-ai asezat la masa ai platit cam 2€ de caciula. OK, sa zicem ca daca stii asta de la bun inceput poti accepta … vorba ciobanului: „When in Rome, do as Romans do“. Si te consolezi cu faptul ca nici in America nu te ridici de la masa fara sa lasi vreo 15% tip. Dar pe ainga asta mai costa uneori si cosuletul de paine. Cu pasta sau pizza???!!… Apoi, daca credeati ca  asa numitul „coperto“ reprezinta serviciul chelnerului ei bine v-ati inselat! Unele restaurante mai italienesti decat altele  baga si un „servizio“ in nota de plata de la urma. Pentru chelner! Si uite asa poti constata ca ti-au zburat vreo 10€ din buzunar la o nota de plata de 2 persoane doar pentru ca … te-a pus naiba sa ti se faca foame in Italia!

Credeati ca asta e tot? :) Nu! Surpriza surprizelor acum vine: poti cere una si sa iti vina altceva, asa, cum mici/mari modificari! Pomeneam mai sus de o bodega ce iesea un pas in fata altora prin profilul sicilian pe care-l anunta. Turisti dornici sa savuram bunatati locale, ne oprim asupra unui ton facut in cuptor cu niste capere, scoici si alte condimente speciale. Auzisem, ca tot omul de Nasu’ de Mafia dar sa isi bage coada Mafia si in bietul meu ton, la asta nu ma asteptam!? Cum altfel sa imi explic faptul ca pestele cu pricina s-a prezentat in farfurie fara ingredientele din Menu! Nedumerire mare! Intrebam:“ Care-i treaba? S-a schimbat reteta in ultimele 10 minute?“ Lamuririle vin si sunt penibile pana la cer: ca a fost weekend, ca nu au avut de unde sa se aprovizioneze, ca lor le place sa fie totul proaspat … si cate si mai cate… Totul spus cu seninatate de parca toate amanuntele alea ar fi avut vreo importanta pentru clientul infometat si dornic de savori siciliene …

(va urma)

August 27th, 2010

Vedi Napoli e poi muori

by Ratatouille

E de ajuns sa petreci  cateva ore in Napoli ca sa intelegi ca celebra sintagma, care ar vrea sa spuna ca Napoli este “cireasa de pe tort”, nu e de data recenta ci din anii de glorie ai orasului care, pina la anexarea la Italia in 1861 era centrul celei mai bogate si mai industrializate regiuni italiene. Desi greu de crezut, Napoli in sine era la acea vreme al treilea oras ca populatie din Europa dupa Paris si Londra si cu siguranta unul dintre cele mai opulente.

In vremurile acelea, dupa ce vedeai Napoli puteai sa mori linistit. Acasa. Astazi ai putea sa o faci la propriu, loco, sau sa mori de suparare pentru ca ti-au furat hotii portofelul. Slava Domnului noi nu am experimentat asa ceva asa ca va putem spune urmatoarele:  o excursie la Napoli este o experienta turistica dintre cele mai interesante incepind cu momentul in care iti anunti prietenii unde urmeaza sa te duci. Cei ce stiu despre ce-i vorba, cei ce locuiesc acolo sau cei care au mai fost, toti fara deosebire te potopesc cu sfaturi de genul “sa ai grija pe unde mergi, sa nu te duci in nu stiu ce zona” si tot asa. Astfel ca inainte de a iesi pe strazi iti activezi la maxim toate simturile. Mai ales doua: vaz, auz!

Strazi inguste cu traiectorii surprinzatoare, cladiri ce par a se inclina una catre cealalta dorind parca sa-si dea intilnire undeva la etajele superioare, circulatie care ar arunca in confuzie chiar si un experimentat taximetrist bucurestean, scutere crosetind pietoni pe zebra, monumente de mii de ani napadite de buruieni, balcoane in cladiri din centrul istoric in care putea fi admirata lenjeria intima a 3 generatii.

Una dintre primele imagini cu care Napoli ne-a intimpinat, tipica de altfel pentru o mare parte a orasului.

Chiesa di Santa Maria IncoronataCiteva secole de constructii care de care mai eterogene ca stil si ca finalitate. Aici o biserica din sec. XIV alaturi de blocuri mai vechi sau mai noi.

Imagine tipica din zona centrala

Pe acelasi zid – un ornament pentru iluminatul stradal

Doua stradute din centrul vechi al orasului

Dupa citeva zile la Roma si apoi Napoli, ochiul devine saturat de biserici care de care mai somptuoase. Aceasta insa – Chiesa del Gesù Nuovo – mi s-a parut speciala cel putin ca structura exterioara. Aici – fatada.

Alte doua stradute din centrul istoric. A doua reflecta cochetaria altor vremuri.

Bisericile din Napoli nu sunt atit de invadate de turisti astfel ca ele isi pastreaza intr-o masura mai mare decit am putut constata la Roma menirea initiala de Casa a Domnului. Preotii vin printre enoriasi, ii asculta cu atentie, bisericile sunt pline de oameni veniti la slujba.

Magazine cu suveniruri si chilotii de la etaj de care va povesteam. Barbatul din prima imagine surprinde foarte bine tipologia barbatului napoletan: brunet si intotdeauna pieptanat si gelat.

O imagine debusolanta – in plin centrul istoric o casa ce sta sa se prabuseasca. La fereastra din mijloc se observa cum soarele intra prin ceea ce ar fi trebuit sa fie un tavan.

O alta biserica mai speciala: pentru prima data zilele acestea cind vad ogiva gotica in locului arcului roman intr-un lacas de cult.

Nu mi-as fi putut inchipui ca pe aceste stradute exista si conceptul de traffic jam :) .

Magazin de vechituri in conditiile in care la Napoli termenul de vechitura are conotatii speciale!

Luna plina peste oras …

August 24th, 2010

Roma: apa rece si marmura fierbinte

by coolnewz

Am stat un pic sa ma gandesc ce anume ar defini cel mai bine Roma, orasul in care ma aflu zilele astea. Ce mi-a spus Roma despre ea inainte de toate?

Mancare, oameni, arta, istorie? Mancare … :) Nu pot sa incep cu capitolul asta. Si nu doar pentru ca as intra in ograda mai experimentatului coleg Ratatouille :) , ci mai ales pentru ca ar insemna sa fac din postul asta o ironie usturatoare la adresa Romei. Nooo. N-ar fi corect sa incep asa. Oameni? Hm … As trece si peste acest capitol … ISTORIE si ARTA! De 2 ori DA! Roma este un muzeu in aer liber care te plimba prin istorie din vremuri precursoare Imperiului Roman pana in secole mai recente. Daca Roma este de vizitat pentru ceva, atunci acel ceva este trecutul (in fapt si o istorie a civilizarii noastre) sculptat in marmura, pictat pe panze sau maiestrit in mozaicuri.

Hotelul pe care l-am ales pentru sederea noastra la Roma se afla nu departe de Piazza della Repubblica. Un spatiu generos  scaldat in apele unei fantani arteziene – una dintre numeroasele care impanzesc orasul, ca intr-o fericita conspiratie a locului care isi rasfata ospetii incinsi de soarele fierbinte, cu racoarea apelor romane (fara gluma: apa din Roma este foarte rece si gustoasa!). As mai zabovi un pic aici pentru a mai da glas unei remarci surprinzatoare. E cald. Vreo 35 de grade. Insa strazile nefiind foarte largi si umiditatea aerului destul de scazuta, la umbra cladirilor este foarte placut de batut strazile, chiar si in amiaza mare! Ca tot vorbeam de apa: normal ca pe caldura asta (insist, usor de suportat, totusi) ti se face sete. Nici o mirare asadar, ca vanzatorii de apa si derivatele ei sunt peste tot, mai ales in apropierea hot-spot-urilor turistice de tipul Vaticanului sau Colloseum-ului. Daca nu mai poti si pace, trebuie sa le faci jocul speculantilor si cu 2 – 3 euro dai pe gat o sticla de jumatate de litru. Daca mai rabzi un pic si esti atent, remarci ici-colo cismele cu o apa, cum am spus, foarte rece si foarte gustoasa! Ca sa nu mai spun ca multa lume se mai racoreste si cu apa din fantanile arteziene!

Dar sa revin la Piazza della Repubblica. Vizavi de piata, una dintre bisericile dumnezeiesc de frumoase din Roma: Santa Maria Degli Angeli e dei Martiri, la ale carei planuri de constructie a participat, printre altii si Michelangelo Buonarotti, care la vremea aia (1563) avea 86 de ani! Basilica a fost construita pe structura unor bai termale romane din timpul imparatului Diocletian si a fost monumentul personal al Papei Pius al IV-lea (al carui mormant se si afla acolo). Interesanta combinatia asta de biserica si sacru, si impresia de spatiu de relaxare lasata de incaperile in care cu cateva mii de  ani romanii uitau de grijile unor noi cuceriri in baile termale :)

Eh… Continuam in aceeasi nota. E duminica, repejor la metrou, directia: Vatican. Basilica San Pietro a prezentat doua dificultati:  o coada de vreo 300 de metri si rochita mea, care desi imi acopera cam cu o palma genunchii, fiind cu bretele imi lasa umerii dezgoliti. Cam “prea indecenta” pentru sfantul lacas, mi se spune … Hm… Ce-i de facut? O camasa barbateasca imprumutata :) ma salveaza in cele din urma, asa ca iata-ma facand cateva poze. Le gasiti mai jos!

Sunt o multime de alte locuri, curiozitati si senzatii despre care v-as mai povesti dar, sunt pe fuga asa ca pana voi gasi ragaz sa asez urmatorul post despre vizita la Roma va mai povestesc doar o chestie nostima. Tocmai ce vazusem undeva pe langa Forul lui Cezar celebra lupoaica hranindu-i pe Romulus si Remus cand s-a apropiat de noi o patrula de politie. Ia uitati-va ce catarame si caschete dragute are Politia municipala din Roma! Un fel de “istoria la catarama” :) . Hai, sa fiti bine! Ne mai povestim zilele urmatoare!

Tags:
August 20th, 2010

Apa chioara de la Hanu’ fara hangita

by Ratatouille

Salut! Ati auzit de Hanu’ fara hangita? E un fel de benzinarie fara benzina sau … magazin fara vanzatoare :) si se gaseste peste tot in lume. L-am gasit, cum altfel, si la Bucuresti! Aveam chef de-o bere asa ca am intrebat si eu in stanga si-n dreapta ce alte locuri ar mai merita “calcate”. Asa am ajuns la Scarlet Pub si Hanul Berarilor.

Pe strada Smardan, la numarul 37 daca nu ma insel … iar daca ma insel nu departe de aici, s-a deschis proaspat Scarlet Pub. Si cind spun “proaspat” inseamna ca in acea vineri, 13 august, a fost prima zi cind clientii insetati au putut sa-i treaca pragul si pe acolo inca mirosea a var. Faptul ca o prietena comuna s-a ocupat de design-ul interior al locului a fost un motiv suficient pentru a ne opri pentru o bere. Este genul de pub pe care mi-l inchipui deschis abia de la ora 18 si eventual cu public tinta in intervalul 30-40 de ani, cu muzica din ce in ce mai tare pe masura ce se lasa seara, devenind asurzitor si efervescent pe masura ce se aglomereaza, cu citeva mese si in rest cu oameni in picioare vibrind in ritmul muzicii, cu locuri de dans spontan delimitate de gentile unui grup de tipe. Dar asta este ceea ce-mi inchipui …

La ora la care am fost acolo am vazut un loc frumos si aerisit decorat, cu mult lemn atit pe dusumele cit si pe tavan, balconul si scara interioare, silueta lui Scarlet pe un perete, o echipa de chelneri foarte atenti si serviabili. Sper sa nu fie numai efectul zilei 1 de existenta a locului si anul viitor sa avem parte de o servire la fel de placuta. Meniul nu este punctul forte, dar nici nu este genul de loc unde te duci sa maninci. Mai degraba as spune ca au si ei ceva acolo de bagat in gura ca sa nu bei pe burta goala. De altfel bucataria nu era inca deschisa! Ma intreb daca vor rezista concurentei acerbe din zona pentru ca avem nevoie de locuri frumoase, amenajate cu gust, cu o servire profesionista. Se pare ca au si un site care insa la ora la care scriu acest articol nu functioneaza, dar in caz ca va intereseaza, check back at www.scarletpub.ro.

Legatura dintre Scarlet si urmatoarea destinatie a fost facuta de un test surpriza pe care l-am facut in ambele locuri. Dar cind spun “surpriza” vreau sa intelegeti ca a fost o surpriza chiar si pentru mine. Testul a fost simplu! Va reamintesc ca vorbim de vreo 38 de grade la umbra, deci setea era o senzatie care te insotea pretutindeni. Asa ca odata cu comanda am cerut o carafa de apa si un pahar plin cu cuburi de gheata! La Scarlet chelnerita s-a uitat ea o secunda nedumerita la mine dupa care imi spune oferta: avem apa minerala de nu stiu de care sau apa plata de nu stiu ce fel. Eu, care credeam ca e clar ca cer o carafa de apa de la robinet, zic: Nu, as vrea pur si simplu apa de la robinet! Pleaca ea nu foarte convinsa, vine cu restul comenzii, si imi spune: Patronul mi-a spus ca nu am inteles bine, ca nu se poate sa vreti apa de la robinet! :) ma rog, i-am explicat ca pe caldura asta pierd apa intr-un ritm pe care nu-l pot suplini cu bere si ca vreau sa beau foaaaaarte multa apa de la robinet! OK, cererea mi-a fost satisfacuta!

(foto: de aici)

Acum pasul urmator: Hanul Berarilor. Este vorba de fosta Casa Bucur aflata pe Splai, cam in spatele Tribunalului. Aici cam aceeasi faza cu apa: spun si de apa odata cu comanda, se intoarce chelnerul aducindu-ne comanda si confuz, intreaba: “Mi-a zis patronul sa va intreb la ce va trebuie apa, ca el nu are voie sa va dea apa de la robinet sa nu cumva sa va imbolnaviti!” Aici mi-a picat mie fisa ca este o problema generala cu acest request din partea mea. Dupa ceva explicatii in care am aratat ca mai degraba mi se intimpla ceva daca NU beau apa, a venit si mult-dorita carafa! Clarificarea finala a venit la sfirsit cind pe nota de plata am vazut si pretul unei sticle de apa minerala comandata la noi la masa: vreo 10 lei … 2€ si ceva … Pai cum naiba sa-mi dea ei mie apa gratis?? :)

Totusi citeva cuvinte despre Hanul Berarilor. Citind putin pentru acest articol am aflat ca face parte din acelasi grup (City Grill) ca si Caru’ cu Bere. Tot asa, localul este intr-o cladire de inceput de secol XX, despre care puteti gasi detalii aici si povestea chiar mi se pare interesanta. Interiorul este superb, un hol central din care pleaca vreo 4-5 saloane – locul se preteaza foarte bine nuntilor … in caz ca va bate vreun gind! :) Candelabre grele si arcade, tablouri si afise de epoca, mozaic pe jos, totul dind o nota eleganta locului.

Meniul este foarte bogat si evident, traditional romanesc. Asta neinsemnind numai vestita ceafa de porc cu cartofi prajiti si telemea rasa cum gresit cred multe circiumi care pretind ca au meniu romanesc. Cam tot ce vrei de la salata de vinete si fasole batuta, pina la sarmale, ardei umpluti, rata pe varza si deserturi gen papanasi si clatite. Spre deosebire insa de Caru’ cu Bere absolut tot ce am gustat a fost delicios! Salata de vinete nu era zapacita cu mixerul, nu era inundata in maioneza cum am vazut ca se practica mai nou, simteai vinata si un pic de fum de la copt, zacusca si ea de adus aminte. Etalonul meu in materie de ciorbe la restaurant este ciorba de burta si cea de la Hanul Berarilor a fost mult, muuult peste ce am incercat la Caru’ cu Bere.

Eh, cam asta ar fi. Au ramas cateva amintiri cu un gust interesant dar si  citeva nedumeriri:

  1. E chiar asa o mare ciudatenie ca am cerut apa de la robinet la circiuma? Adica ma gindesc ca nu m-am asezat acolo cu 2 lei in buzunar ocupind masa, stind la taclale si bind apa?! In plus tare am eu impresia ca orice unitate de alimentatie publica, cum se mai cheama locurile astea, este obligata sa dea apa chioara la cerere. Ce spuneti?
  2. Nu prea inteleg care-i faza cu aceste restaurante care vor sa stoarca si ultimele picaturi din ideea asta de “de demult” si isi baga tot soiul de cuvinte in nume gen han, car, berarie, haiduci etc. Dar cind intri acolo, cum e cazul atit pentru Caru cu bere cit si pentru Hanul Berarilor, nu e nici vorba de berarie, nici vorba de ceva rustic, ci dimpotriva, interiorul sugereaza eleganta. Eu cind ma duc intr-un loc ce se cheama Hanul Berarilor ma astept sa vad hangite … cam ceva de genul asta:

(foto: de aici)

August 19th, 2010

Arome la Caru’ cu Bere

by Ratatouille

Lui Ratatouille i-ar fi placut foarte mult sa-si cistige traiul facind review la hoteluri, restaurante si destinatii turistice. Invirte el alte chestii acum, insa nimic nu-l impiedica sa faca treaba asta “on the side”.

In recenta vizita la Bucuresti (aici si aici) Ratatouille a poposit, ca de fiecare data, prin citeva circiumi despre care ar vrea sa-si spuna parerea si sa v-o ceara si voua, in caz ca v-ati nimerit si voi prin partea locului.

(Foto: de aici, user Bughy)

Prima victima este o terasa de cartier pe numele ei “La Copaci”, pe undeva prin apropierea Stadionului National. Aici review-ul este cit se poate de simplu: dupa o tura rapida Ratatouille si-a dat seama ca nu poate petrece o seara acolo, nici macar in compania placuta a unor prieteni. Multe maieuri cu muschi, multe pitipoance venite sa-si scoata la mezat in cartier nurii agresiv pusi in valoare. Ba mai mult Ratatouille a observat un gest nou in Bucurestii de august 2010: indivizi cu burti mari, aproape intotdeauna paroase, evident transpirate, care isi ruleaza tricoul in sus lasind la iveala splendoarea, pasind agale si apasat sau stind rastigniti pe spate si gilgiind o sticla de bere. Ei, in vacarmul muzical (?!) al locului, cam asta i-a fost dat lui Ratatouille sa vada, drept pentru care a facut rapid stinga-mprejur cautind o alta destinatie pentru seara respectiva.

(Foto: de aici)

Caru’ cu Bere ar fi o destinatie de referinta intre restaurantele din Bucuresti asa ca … de ce nu? Cine vrea sa mearga acolo trebuie sa stie insa ca intr-o seara de vineri sau de simbata nu are rost sa te duci fara rezervare. Chiar si duminica seara, Ratatouille nu a gasit loc decit fie afara pe terasa, fie in interior, dar la etaj. Etaj care este de fapt un balcon interior si unde este extraordinar de cald pe vremea asta. Partea speciala la Caru’ cu bere este atmosfera, interiorul absolut superb, diferitele spectacole care se intimpla seara de pe la ora 9. Asa ca face toti banii sa stai la o masa in interior unde atmosfera este respirabila datorita aerului conditionat. La etaj mai savurezi inca ambientul insa Ratatouille a fost cuprins de naduseala asa ca a apelat la singura solutie ramasa – o masa afara. Odata ce iti iei la revedere de la atmosfera nu-ti mai ramine de savurat decit compania prietenilor, calitatea bucatelor si, eventual, a servirii.

Asadar, Ratatouille and friends se aseaza la masa si imediat apare o chelnerita ce-i va avea in grija toata seara. Toate bune insa vocea fetei il face pe bietul Ratatouille sa se uite in jur cuprins de o neliniste crescinda. Lasa ca era o voce groasa … de cind se angajeaza chelneritele pe baza a cite pachete de tigari fumeaza pe zi?! Dar totusi parca nu e OK sa turui clientului cu un debit de 4-5 cuvinte pe secunda o chestie ce ar trebui sa fie un “bun-venit” dupa care sa ii iei, tot in graba, comanda. Ratatouille (insa probabil ca oricine in locul lui) a venit sa se relaxeze chiar daca stie el prea-bine ca nu este decit inca un element de statistica in contabilitatea stabilimentului. Asadar, pe lista chelneritei ar fi trebuit sa figureze ceva bautura, gheata (ca doar sunt 38 de grade afara!), o ciorba, o salata de cruditati si vreo 2 deserturi, asta pentru 3 persoane. Ei, ce credeti ca vine mai intii si mai intii? Bautura pentru ca asa e firesc in general, ca sa nu mai vorbim de cazul particular cu canicula de zilele astea? Ash! Nu! Nici nu am terminat bine de comandat ca in fata lui Ratatouille aterizeaza ciorba.

Treaba sta cam asa: la un restaurant care se respecta, nu mai vorbim de o locatie care pretinde ca vrea sa conserve atmosfera interbelica, unde ai pretentia ca stai pe indelete la o bere sau la un pahar de vin, pur si simplu nu te astepti sa-ti vina papica precum la cantina, imediat ce ai comadat-o. Daca ti-e atit de foame ca nu mai poti astepta, iti iei un covrig pe strada. La restaurant insa mai bei o bere, mai bei un pahar de vin sau un spritz, mai stai de vorba si abia dupa ceva vreme incepi sa … bobinezi. Sau cel putin asa crede Ratatouille!

OK, ciorba de burta asadar! Cam fara personalitate daca il intrebati pe Ratatouille. Corecta, dar fara nimic special! Si din cite mai tinea soricelul minte, acu citiva ani ciorba de burta se servea cu smintina sau macar erai intrebat daca vrei. De data asta, in doua locuri a mincat Ratatouille ciorba de burta si nici o data nu a fost macar intrebat.

Intr-un final apare si vinul. Vinul casei. Bun, foarte bun pentru un vin la carafa. Darrrrrrr … daca Ratatouille se oprea la crisma de la coltul strazii mai mergea sa primeasca vin alb in carafa-decantor pentru vin rosu. Dar la Caru’ cu Bere … ntz … nu se cade!

Va spusese Ratatouille ceva mai sus ce AR FI TREBUIT sa fie pe carnetelul chelneritei. Ei bine, graba strica treaba si domnisoara uita de salata de cruditati ba chiar are loc si un dialog interesant: “Ati cerut Dvs salata de cruditati?!” – da, desigur, si un profiterol! – “Salata de cruditati INAINTE de profiterol?” Nu domnisoara, DUPA, la Caru’ cu Bere salata de cruditati este desertul desertului …

Alte rapide:

  • cerindu-i-se parerea despre ce vin sa aleaga mesenii, chelnerita raspunde foarte diplomata: Dvs hotariti!
  • O iahnie de fasole trecuta pe la review sufera si ea aceeasi apreciere ca si ciorba de burta: corecta, dar fara nimic special. Ciolanul aferent si el destul de inodor si insipid, fara pic de cimbru sau tarhon …
  • Clatitele cu dulceata de visine – bune, bune. Dulceata i-a placut lui Ratatouille pentru ca era un pic, dar doar un pic zaharisita amintindu-i de borcanele din camara bunicii pe care le vamuia pe cind era doar un mic soricel si incapea peste tot!

Cu alte cuvinte, un restaurant cu un potential deosebit prin asezare si prin decor, insa conform experientei lui Ratatouille, sugrumat de povara numarului mare de clienti care face ca nici servirea, nici calitatea bucatelor sa nu fie la inaltime.

In orasul vostru sunt restaurante ce se revendica de la traditia interbelica, asa cum pretinde acest Car cu Bere?

(va urma – cu impresii de la Hanul Berarilor si Scarlet)

August 18th, 2010

Bucuresti – file de jurnal de calatorie (2)

by Ratatouille

Continui seria observatiilor mai mult sau mai putin detaliate si relevante, insa despre care cred ca stau pe cartea noastra de vizita:

  • Anul trecut pe vremea asta am folosit pentru prima data trenul care te duce din Gara de Nord la Aeroportul Otopeni. Se introdusese de putin timp si avand in vedere cum arata circulatia pe DN1 mi s-a parut o idee buna. Chiar daca unii spun ca merge incet, cel putin respecta un orar. Ei bine, anul trecut legatura dintre statia unde opreste trenul si aeroport era deservita de un ditamai autocarul care nu avea mai mult de 5-6 persoane (din cel putin 40 de locuri cate are un autocar). Acum, cand lumea a mai prins de veste si varianta asta si-a dovedit de bine – de rau utilitatea, baietii au bagat un microbuz, un soi de maxi-taxi care bineinteles ca nu poate prelua tot ce aduce trenul ala. Deci vii cu trenul relativ civilizat, stai pe locul tau comod si apoi te inghesui intr-un maxi taxi supra-aglomerat cu oameni si bagaje. Totusi, lumea se duce la aeroport unde se stie, avioanele pleaca la ora fixa, nu stau sa astepte maxi-taxi sa faca nu stiu cate drumuri intre Halta Balotesti si Terminalul Plecari.
  • De fapt prima capcana apare la coborarea din tren: trebuie sa ai o agilitate destul de buna pentru a sari de haul de vreo 40 cm care desparte trenul de peron. Se se stie, la aeroport au voie sa mearga si oameni batrani si se mai stie si ca la aeroport te duci cu bagaje, unele chiar mari si grele.
  • Control pasapoarte Bucuresti: persoana in uniforma imi impinge pasaportul din varful degetelor si imi face un semn scurt, militaros si autoritar, sa merg mai departe.
  • Control pasapoarte Frankfurt: persoana in uniforma imi da pasaportul si imi spune “Multumesc!” Deci nu “Danke!”, ci “Multumesc!”
  • Atat luat la pas, cat si observat din avion, Bucurestii ne ofera foarte multe … rezervatii! O rezervatie este acel complex rezidential unde locatarii stau izolati de restul lumii in spatele unor garduri inalte, separati de bariere. Sunt de obicei zone care arata asa cum ne-ar place sa fie peste tot: verde, curat, sigur. Pe cele pe care le-am zarit din avion le stim cu totii, mediatizatele Pipera, Snagov … Insa sunt multe si prin cartiere obisnuite unde intr-un fel sau altul cineva a pus mana pe cate o zona verde, a ridicat cateva case, le-a ingradit si … gata rezervatia!

Voi ce credeti? Este enclavizarea asta o solutie? Cat de mult le creste oamenilor de acolo standardul de viata pentru ca stau izolati, dar odata iesiti merg pe aceleasi drumuri proaste, in acelasi trafic imbacsit? Sau sa fie placerea bruta ca etalezi ceva ce ceilalti nu au? Ca stai intr-un palat in mijlocul maghernitelor? Ca mergi in Q7 printre Dacii 1300?

August 17th, 2010

Bucuresti – file de jurnal de calatorie (1)

by Ratatouille

Dupa aproape un an de zile m-am intors in Bucuresti pentru un weekend prelungit, mai exact de joi pana luni. Revin suficient de rar pentru a observa schimbarile care se intampla de la un an la altul. Cateva observatii disparate care sar totusi in ochi:

  • S-a trecut la numerele de inmatriculare cu 3 cifre (B-123-ABC) ceea ce inseamna ca, desi criza, numarul masinilor a crescut foarte mult.
    • Sunt foarte multe masini scumpe cu numere de inmatriculare noi ceea ce inseamna ca au fost inmatriculate in ultimul an. Desi este criza!
  • A crescut vizibil numarul homeless-ilor atat in centru, cat si mai catre periferie.
  • In cateva locuri in jurul Capitalei am vazut santiere ce seamana ce-mi indica autostrada sau pod rutier in constructie. In cateva locuri pe soseaua de centura ce leaga DN1 (Otopeni) de Autostrada denumita si a Soarelui. Din trenul ce te duce din Gara de Nord catre Otopeni. Din avion imediat de decoleaza se vede o portiune ce incepe brusc si se termina niciunde. Partea proasta este ca toate par parasite, utilaje ce zac in camp. Sper sa fie numai din cauza caniculei.
  • In centru, in Parcul Coltea (diagonal opus cladirii Universitatii), in fiecare sambata si duminica din mai pana in octombrie Primaria sectorului 3 organizeaza cate un concert gratuit in aer liber de muzica simfonica. Frumos!
  • In jurul Universitatii miroase foarte puternic a WC public. Intensitatea maxima se inregistreaza pe Str. Academiei colt cu Edgar Quinet. (in caz ca cineva este interesat de o curatenie, sa stie de unde sa inceapa)
  • Centrul Vechi, mai precis Lipscani si Smardan arata altfel. In bine as zice eu. Carciumi langa carciumioare, mese scoase in strada, lume multa, oferta (destul de) bogata, tarabe cu suveniruri.
    • De ce oare trebuie sa copiem chiar tot?! Nu, turta dulce nu este un produs ce poate fi vandut ca suvenir specific Bucurestilor sau Romaniei! OK, o ie, o icoana, o lingura de lemn.
    • Domneste inca un aer de improvizatie: pavajul este incomplet sau inegal, proprietarii se pare ca sunt intr-un razboi care sa acapareze o parte mai mare din zona pietonala – deci treaba nu este chiar reglementata. Dar … sa speram ca mergem spre bine!
  • Multi turisti straini. Atat in Centrul Vechi cat si aiurea, prin Bucuresti. Undeva, prin spatele magazinului Unirea am vazut un grup de asiatice, 3 generatii: bunica, mama, fiica. Cum le sade lor bine, cu un aparat foto, vanand tot ce se putea in stanga si in dreapta. Am o vaga senzatie ca vanau Casa Poporului :)

(va urma)

August 15th, 2010

Croatia: Dubrovnik-ul de azi – Reportaj foto (2)

by coolnewz

Am citit despre cetatea Dubrovnik-ului ca a fost asediata si bombardata atunci cand Croatia si-a declarat independenta. Restaurarea s-a facut insa rapid si eficient astfel incat noi nu am reusit sa mai vedem nici o urma. Am aflat ca totusi, intr-o anumita parte a cetatii, au fost pastrate drept marturie cateva semen lasate de obuzele de sfarsit de secol XX. Nu le-am zarit si pe undeva a fost mai bine pentru ca am ramas numai cu imaginea plina de viata a Dubrovnik-ului de astazi.

Planul de ansamblu al Dubrovnik-ului pare a fi un amfiteatru care are in partea cea mai de jos centrul cetatii cu biserica ce poarta hramul Sfantul Blasiu (Sveti Vlaho in croata sau in St. Blaise in engleza) pe care o puteti admira in fotografia “Dubrovnik8″ de mai jos. Daca vizitati Dubrovnik-ul pe 3 februarie veti avea ocazia sa participati la praznicul Sf. Blasiu, o sarbatoare speciala avand in vedere ca sfantul este protectorul orasului.

Din piata din fata acestei biserici pleaca strada principala – Stradun, plina de lume la orice ora ne-am nimerit pe acolo, fie sub soarele pranzului, fie dupa lasarea serii. Am surprins o priveliste caracteristica Stradunului pe timp de noapte (Dubrovnik12).

De o parte si de alta a Stradunului pleaca stradute secundare, inguste si inghesuite (Dubrovnik9), cel mai multe cu carciumioare care isi scot masutele in drum, pline de oameni cu zambetul pe buze, impartasind probabil impresii de peste zi, pufaind o tigara si savurand o bere sau un pahar de vin. La etajele superioare sunt si camere de hotel, insa sunt si oameni care locuiesc acolo, judecand dupa rufele intinse la uscat pe sarme agatate de cele doua cladiri ce marginesc ulitele inguste.

Brusc, stradutele te surprind cu cate o piateta care mai da un pic spatiu ochiului, piateta care este si ea inevitabil plina de mese. Intr-una dintre ele, cu o acustica deosebita, am surprins un mic concert de jazz (Dubrovnik13).

Cred ca va voi lasa in continuare in compania imaginilor si sper ca v-am atatat curiozatatea de a vizita Cetatea Dubrovnik-ului vara viitoare. Evident, partial reclama insa cat se poate de adevarat, va recomand Villa Malfi, ideala mai ales pentru familii cu copii. Marea este peste drum de casa, nu mai mult de 10 metri, o terasa umbroasa unde va puteti refugia la orele pranzului sau face un gratar seara cu pestele prins peste zi daca va pricepeti mai bine ca noi la sportul acesta.