coolnewz about hot thingz

Daca va nimeriti in Italia si aveti norocul de a sti pe cineva care cunoaste locurile, nu ezitati sa parasiti potecile cu hoardele de turisti si cu siguranta veti avea parte de experiente culinare nu atit mai putin costisitoare pentru buzunar, cit mai ales mai autentice! Sunt absolut convins ca in multe locuri din apropierea atractiilor turistice presiunea cistigului rapid este atit de mare incit pina si pizza este congelata si multi traim doar cu impresia ca mincam „una vera pizza italiana“.

SAU … ??

(foto)

Locurile de la Roma unde am primit ceea ce asteptam fara a fi dezamagit au fost un restaurant japonez si … Hard Rock Cafe , adica deh … un restaurant tipic american. Da, da, cu zimbetul fals americanesc, cu ale lor simplificari de genul “swiss cheese” de parca in Elvetia n-ar fi citeva sute de soiuri de brinza, dar macar … ce te-astepti, aia primesti!

O experienta un pic diferita am avut insa mai in sud, la Napoli. Asa cum v-am povestit de curind, am avut impresia ca turistii afecteaza mult mai putin viata orasului. Si asta este valabil atit in ceea ce priveste restaurantele cit si multe alte aspecte ale vietii cetatii. Spre exemplu bisericile nu sunt invadate de indivizi cu aparate foto (ca mine de altfel), ci isi pastreaza menirea lor initiala. Oameni de-ai locului veniti la slujba in mjlocul carora vine preotul ascultindu-i cu atentie … Ca turist ai senzatia ca te gasesti dintr-o data in casa straina si te gindesti de citeva ori inainte de a mai trage inca un cadru oricit de tentant ar fi el.

Asadar, evident vroiam sa spun cite ceva despre pizza napoletana. Bucatarul sef are obiceiul si de citeva ori pe seara da ocol meselor astfel incit fiecare musafir are parte de o conversatie spumoasa insotita de intonatia si gestica tipice pe care numai in filme le-am vazut. De la el am aflat ca pizza napoletana este o treaba foarte complicata incepind cu alegerea fainii, a drojdiei, framintatul aluatului care ideal ar trebui facut la mina sau in cel mai rau caz cu un mixer domol, blatul trebuie intins subtire, in nici un caz mai mult de 3mm, iar focul trebuie sa fie desigur foc de lemne. Am vazut multe locuri care pretindeau ca fac pizza la foc de lemne insa pasionatul bucatar mi-a mai soptit un secret care mi-a spulbera pentru totdeauna speranta ca voi putea face asa ceva in bucataria proprie: nu orice lemn e bun, ci numai cel de stejar!! Dar a recunoscut ca de la regula asta chiar si el se abate de multe ori!

(foto)

Incerc un sentiment aparte de cite ori descopar cite un numitor comun intre bunatatile din diferite colturi mai mult sau mai putin indepartate ale lumii. Tepele despre care va povesteam mi s-au mai intimplat si la Venetia sau la Florenta insa nu pot uita o seara intr-un restaurant marginas al Florentei cind am avut privilegiul sa gust „involtini di verza“ si instantaneu am exclamat: Sarmale!! Un moment similar s-a intimplat si la Napoli cind a venit mult-asteptata clipa a desertului si am cerut o … „Rum Baba“. O prajitura „decadenta“ daca ar fi sa fac o calchiere din engleza americana, prajitura care insa m-a facut sa exclam de asta data: Savarina!! Da, acel aluat cu pori mari care permite o insiropare eficienta cu un rom dulce si gros, cu un mot de frisca deasupra.

(foto)

Poate exista ceva anume ce nu va dezamagi pe nimeni niciodata in Italia: un espresso! Sau un ristretto! Dar asta numai daca stati bine cu inima si daca doriti sa va culcati in zori pentru a scrie si … postul urmator!

(foto)