coolnewz about hot thingz

(foto)
VRRRRRMMMM … se pare că mi-a trecut papagalul pe la ureche! Hmmm … și clar nu eram pregătit pentru că nu știu absolut nici o rețetă pe bază de papagal. Mă rog, cred că m-aș fi descurcat de o ciulama. Știu pe unu’ care avea hulubărie pe casă și prin urmare avea la discreție carne de porumbel. Numai că la un moment dat te plictisești de atîtea delicatese și vrei să bobinezi fără să tot alegi la oase mai ceva ca la caras. Și atunci ghici ce-mi făcea nenea cu porumbeii? Lua cîte o duzină și-i dădea prin mașina de tocat, prin urmare ieșind niște chiftele/sarmale excelente. Nah … nu cred însă că se risca cineva să-mi aducă o duzină de papagali în casă, deci rețeta asta nu prea ar fi fost aplicabilă. Dar mai bine să vă povestesc ce se poate întîmpla cu un papagal în situația foarte probabilă în care cineva îi „uită” portița coliviei deschisă.

Eram prin anul I … mă împrietenisem cu o gașcă de geologi. Plete, focuri de tabără, gagici, chitări, corturi și nu în ultimul rînd ieșiri la munte dintre cele mai … prăpăstioase. Una dintre ele s-a întîmplat undeva în Maramureș, iar povestea mea cu papagalul începe de fapt acolo unde se sfîrșea escapada montană. După vreo 10 zile de dormit prin cort și mîncat stil Robinson Crusoe, vine vremea să ieșim din păduri îndreptîndu-ne spre lumea civilizată. Coboram așadar din vîrf de munte către gara din Baia Mare de unde urma să luăm un accelerat de noapte către București. Ați ghicit – cu nașul! Da’ ce, eram … papagali să ne luăm bilete? Bilete de … papagal! La vremea respectivă era și rușine să pornești la un astfel de drum cu biletele alea de carton în buzunar. Pentru cine nu (mai) știe, ascultați mai jos!

În coborîrea noastră accelerată (logic, ca să prindem acceleratul!!), la un moment dat capul la coloană se oprește brusc pe cărare și noi, restul piticilor montaniarzilor producem o coliziune în lanț fix în fundul lui. Găsise un papagal. Da, în pădure, da, pe cărare! Un perus din acela comun din care găseai la Iași în spate la Hala Centrală sau în București prin Obor. Și precum în basmele din copilărie în care mezinul împăratului adună după el în gașcă toate vietățile (furnici, albine etc) și ciudățeniile (Fomilă, Păsărilă …) posibile, așa și noi ne continuăm drumul cu un papagal în plus. (Oups … se înțelege altceva de aici? ) Dar contrar basmelor unde fiecare orătanie la un moment dat își arăta utilitatea, papagalul nostru ne-a cam dat de furcă în noaptea ce a urmat din trenul fără naș.

Dar pentru ca trenul să fie fără naș trebuia lucrat cît de cît. În primul rînd nașul trebuia uns. În al doilea rînd puteai avea ghinion să vină așa-numitul supra-control, chestie care pe o distanță ca cea de la Baia Mare la București nu era tocmai imposibilă. Pe de altă parte nu era exclus ca echipa de nași să se schimbe, moment în care trebuia o altă … ungere! Mă rog, ideea este că nu era una din acele călătorii în care să-ți ocupi locul, eventual cușeta, și să stai liniștit pînă la destinație. Așa că imaginați-vă o gașcă de vreo 5 indivizi, alergînd în puterea nopții din vagon în vagon de frica Poliției TF (Transporturi Feroviare), murdari, mirosind după o săptămînă de făcut focul, cărind după ei niște rucsaci de care mai atîrna cîte o gamelă de aluminiu cu troncănitul aferent și … mai presus de toate … unul dintre noi avînd în permanență un papagal pe umăr. Și pentru că și papagalul trebuie să poaret un nume i-am spus JIM! Deci mi-e destul de greu să vă explic cum s-a speriat JIM cînd am dat să trecem dintr-un vagon în altul și la vremea aia pasajul de trecere era însoțit neapărat de un zgomot și de un curent infernale care l-au făcut pe JIM să se sperie îngrozitor de era să sfîrșească între tampoane! Nu pot să vă spun cum unul dintre noi s-a ascuns în budă ca să treacă nașul și a ieșit de acolo uitindu-l însă pe bietul JIM înăuntru. Și asta nu a fost nimic numai că la un moment dat am început să ne întrebăm pe unde o fi și ne cam luasem gîndul de la el cînd o tipă iese țipînd din respectivă budă cu JIM înfipt în peruca ei!

În altă dezordine de idei, de la Tg. Mureș sau Brașov încolo am fost cu cîteva zeci (sau sute … nu mai știu ce bani erau atunci) de lei mai săraci, prețul unsorii, însă muuuult mai liniștiți pentru că am primit un compartiment numai pentru noi în care puteam să tragem un pui de somn pînă la București. Ne-am întins ciolanele pe banchete și evident că stăpînul papagalului a primit locul cel mai bun. Cu o singură condiție: trebuia să stea așa cu mîna în sus ca o creangă și cu degetele cumva la 90 de grade față de restul brațului (scuzați lecția de geometrie euclidiană …) pentru ca JIM să poată dormi! Eh … după ce trecuse prin atîtea, asta i se părea floare la ureche. A adormit băiatul cu un suspin: Măcar de ar fi ăsta un papagal vorbitor! Își dorea și el demult, precum alți copii , un papagal vorbitor.

Nu peste multă vreme, să tot fi ieșit dintre munți pe la Comarnic … se auzeau trosnete de afară că doar se crăpa de ziuă … și JIM al nostru își vedea imperturbabil de bioritmul lui: cîrîia, își făcea penajul. Stăpînul lui dormea cu un rictus zîmbet tîmp pe buze. Evident – cu mîna în sus. La un moment dat visează ceva sau pur și simplu dă să se întoarcă pe altă parte ca omu’, prin somn, tăindu-i craca de sub picioare bietului JIM. La care orătania, recunoscătoare că a fost salvată din ghearele vreunei vulpi de prin pădurile din Maramu’, zbiară rar, clar și tare:

”SCOALĂ DOBITOCULE! SCOALĂ DOBITOCULE!”

Era într-adevăr un papagal vorbitor …