Da, sunt și palmieri (not pictured!), și scaune lungi chaise-longue-uri, șezlonguri trainice, mare învolburată. Si oameni cu scaune la cap!
Dîrdîind pe plajă
Fațete ale globalizării
Helsingborg … looking for Skandia, vodka Skandia!
Vreme scandinavă de scandal. Skandia toată ziua să tot bei. Aseară a fost o seară grea. Impregnată! În zori, adică pe la 11, am ieșit din casă. Nu mai aveam Skandia. Cam așa arată Helsingborg-ul într-o banală zi de vineri cînd îți lipsește Skandia. Nu am văzut ATV-uri. Și nici cîini comunitari. De fapt abia dacă am văzut oameni. Mă rog … vedeți și voi ce am văzut și eu …
Vine el și Hamlet … vorba lui Tucă, Marius Tucă: Țineți aproape!
În vizită la Hamlet
Blogging is cool! Dar asta știți deja. O cititoare (mai mult decît comentatoare!) a făcut o invitație către zone mai răcoroase ale continentului și cînd vine vorba de călătorii Ratatouille este primul cu traista-n băț. Dar și asta știți deja. Ceea ce nu știți încă este traiectoria urmată de Ratatouille dimpreună cu CEO coolnewz.info care s-au îndreptat către cel mai apropiat aeroport
și imediat ce avionul s-a înălțat a început … ați ghicit … bloggingul de dincolo de nori.
Ne-am apropiat de destinație, pămînturi aproape scufundate
baterii de mori de vînt pe mare,
sau poduri care se termină abrupt
pînă cînd am aterizat
Dar călătoria nu s-a terminat aici. Cititorii de blog cool stau mai la nord, către Cercul Polar. Așa că am luat un tren de bloggeri
care ne-a dus pînă la o gară fermecătoare:
care gară stă bot în bot cu un feribot în burta căruia am intrat:
astfel că într-un final am ajuns:
Aaaa! Și ce legatură este între Hamletul din titlu și ce v-am povestit? Puțintică răbdare că mai e și mîine o zi
Miercurea … explicată!
Poza „miercurii” de ieri ar fi putut să fie, vorba comentatorului nostru „gigel” (dacă el își zice gigel, cine sunt eu să mă opun??), un soi de Silfida + Babanu = LOVE scrijelit cu briceagul in stația de autobuz. Din papornița cu vorbe a ieșit ipoteza, nici ea de neglijat, cum că și-ar fi tras blazon fix gașca de aurolaci care stau în canalul al cărui capac ar fi fost fotografiat. Foarte posibil dar improbabil avînd în vedere nu atît că aurolacul este scump în Germania, ci mai ales faptul că ăla nu era nici măcar un capac de canal! „Tălpi goale” se aude toooocmai din Irlanda … Eu aș spune că această postare de ieri a fost un fel de filtru cool (cum altfel??) pentru a-mi da și eu seama cîți dintre comentatorii și cititorii noștri trag la măsea. Și au fost cîțiva care au tras la fix: Corina (n-are blog dar îi pun link la Mia) și Hapi!
Un traseu al mozaicului ar dura multe zile prin Freiburg. Fiecare are o poveste mai interesantă sau mai banală, iar desenele astea cu rezoluție migăloasă formează un walk of fame local. S.B. sunt inițialele unui stomatolog care pe lîngă meseria de bază a fost un important om politic al urbei cu un mare merit: a insistat (se pare cu succes din moment ce a căpătat un mozaic peste ani) ca puterea locală să fie deținută preponderent de oamenii din Baden, și mai puțin de șvabii din Württemberg. Au fost și aici bătăliile și orgoliile politice și încă mai sunt. Dar dacă este să judec după afișajul de campanie, atunci cînd este campanie electorală … vorbim de o tonalitate mult mai joasă … Revenind la eroul (fără știrea lui) miercurii de ieri, edilii orașului au decis să păstreze în dreptul locului unde fusese cabinetul stomatologic simbolul „dințarului” cu crucea roșie pe fond alb, steagul Freiburg-ului.
Cam asta ar fi povestea pe care v-am povestit-o ăn mare grabă pentru că în curînd avionul meu decolează cu destinația … STAY TUNED …!
(nu plec departe și nu stau mult așa că nu vă răspîndiți care pe cine știe ce alte bloguri … dubioase
!!)
Miercurea fără cuvinte – Povestea unei extracții
Să-mi depun pașaportul?
Mă confrunt periodic cu o dilemă, problemă, întrebare: dacă eu am plecat din România acu’ 11 ani, ar mai trebui să am voie să votez? Evident, aici prin „eu” înțeleg de fapt orice persoană într-o situație similară.
Cel mai recent m-am lovit de chestiunea asta ieri citind un articol al Soacrei pe tema patriotismului. Articolul începe corect făcînd diferența dintre un patriotism constructiv, în care pui degetul pe rană arătînd cum stă treaba chiar dacă situația nu este tocmai roz, și un patriotism declamativ gen „Noi suntem români!” nesusținut de nimic în mod special. Spre sfîrșit apare o întrebare interesantă referitoare la patriotism și relevanța lui în contextul actual al globalizării.
Ceea ce m-a surprins însă a fost un paragraf referitor la „românii plecați în afară” ale căror eventuale sentimente pentru locul de unde au plecat sunt puse la îndoială din cîte înțeleg, din cauza „distanței”. Prima chestie pe care nu o consider OK este referirea în bloc, generalizatoare, la cei plecați. În al doilea rînd trebuie să spun că personal nu tînjesc la titulatura de iubitor de țară și asta în primul rînd pentru că fiecare se pare că înțelege cam altceva prin asta. Soacra dă exemplul caporalului Mușat, eu aș mai putea adăuga „Ecaterina Teodoroiu” … înțelegeți ideea. Ei bine, în sensul ăsta nu, eu nu-mi iubesc țara! Și de altfel, așa cum am menționat într-un comentariu la articolul cu pricina, cred că actele astea de eroism au fost superbe pentru timpurile respective, dar astăzi putem ajuta România într-o mie de alte moduri mult mai eficiente. Dar tot Soacra dă o definiție foarte simplă, concisă și într-o mare măsură corectă a patriotismului: să-ți pese!
Evident că intriga acestui articol provine din faptul că m-am simțit vizat. Nu personal, ci ca parte a unei categorii, aceea a celor plecați. Prin prisma definiției Soacrei s-ar zice că sunt un mare patriot
Susțin ideea că „îmi pasă” prin faptul că de 11 ani urmăresc zilnic (!) presa în limba română, mă bucur pentru orice aspect care ne aduce mai aproape de ceea ce numim „Vest”, venirea curselor low-cost în România, desființarea vizelor, construirea fiecărui centimetru de autostradă și zău că șirul este foarte lung. Iar acest interes cred că este fără echivoc dovedit odată la 4 ani cînd mă duc la vot!
Așadar am ajuns la punctul nevralgic unde un comentator mă ia la rost în legătură cu dreptul de a decide. Nu neg că ar fi și ăsta un punct de vedere: ai plecat?! Sănătate, să ți se rețină pașaportul și drum bun și cale bătută! Pentru că nu-i așa? … dacă nu ai drept de vot, nu te mai numești cetățean. Nu se poate să fii 1/2 cetățean, doar cu pașaport dar fără drept de vot. Și la urma urmei nici nu ar fi ceva nou, chestia asta s-a mai practicat deci propun să ne asumăm responsabilitatea că semănăm cu ăia care au mai practicat minunea asta și … let’s do it! Și eventual să ne aducem aminte cînd apare o Hertha Muller sau un Palade că de fapt ăia au ADN de român (că pașaport nu mai au) și că uite cum suntem noi deștepți și dăm lumii premii Nobel!
Pe vremea lui Iliescu mulți se plîngeau că cei plecați nu au condițiile necesare pentru a vota, acum alții (sau tot ăia??) se plîng că diaspora votează prea mult. Una dintre metehnele noastre de a ne schimba pozițiile în funcție de niște preferințe de moment. Atitudine de copii supărăcioși care vor să schimbe regulile Piticotului atunci cînd pierd.
Nu vreau să continui discuția în spiritul „români plecați” versus „români rămași”. Ar fi o tîmpenie din motive evidente: nici unii, nici alții nu dețin vreun monopol. Votul meu cîntărește la fel de mult cu al oricui altcuiva. Odată aruncate în urnă sunt indiscernabile. Vreau numai să punctez cîteva opinii:
- este duminica votului și locuiesc în România. Pînă la secția de votare fac 5 minute pe jos. Dacă îmi aleg bine ora, în maxim jumătate de ora pot termina cu votul. RESPECTIV: este duminica votului și locuiesc în străinătate. Pînă la secția de votare fac 1 oră cu mașina. Cine este mai motivat să voteze?? Cel care își rupe jumătate de oră din ziua liberă, sau ăla care stă jumătate de zi pe drum?
- este perfect adevărat că cei care trăiesc în România „simt pe pielea lor” ceea ce se întîmplă. Da, sunt în miezul problemei, nu se poate contesta asta! Dar poate fi vorba și de o polarizare a părerilor? De o oarecare pierdere a obiectivității? Nu generalizez, dar mi se pare un scenariu perfect valabil. Pe de altă parte și cei plecați au acces la informare, ba chiar unii chiar se informează. Ca să nu mai vorbim de legătura cu cei rămași în România: prieteni, rude … care oferă informații „de pe teren”, asta pentru cei ce nu au incredere în ziare. Poate de multe ori putem aprecia o situație pășind ușor în afara ei. Poate faptul că nu mai suntem DIRECT afectați ne ajută să facem niște estimări mai exacte. Este imposibil?
- nu eu, ci tot soiul de statistici au vorbit ani la rînd de banii aduși/trimiși în România de așa-numiții căpșunari. Banii ăștia înseamnă pentru mine o formă de legătură cu țara. Fie că sunt bani trimiși la familia rămasă în România, fie că sunt bani cheltuiți în vacanță sau la construcția unei case … o formă sau alta de legătură cu siguranță există. Suficient cît să dea un drept de vot …
- Tot timpul ne uităm la „frații mai mari”, la diferite modele pe care le avem. Păi ia să vedem: un American plecat din US nu mai are drept de vot? Un neamț sau un francez nu mai are drept de vot dacă a plecat din țara lui??
Așadar … cînd să-mi depun pașaportul??
Tatoo science
Una dintre pasiunile mele care de altfel îmi și dă de mîncare în viața de zi de zi este să fac lucrurile „normale” cît mai mici. Evident, nu doar de dragul de a nu le mai vedea cu ochiul liber, ci cu un scop anume dacă se poate. Dar credeți că sunt singur cu preocupări din astea ciudate? Nici vorbă, suntem o gașcă întreagă … „colegii mei” cum ar veni, la ale căror realizări mă uit de multe ori cu invidie admirație.
Una dintre cele mai recente chestii care mi se pare cool prin posibilele aplicații medicale este un soi de tatuaj autocolant, cam 2 cm pe 2 cm, poate ceva mai gros decît o foaie de hîrtie, fabricat dintr-un plastic flexibil care include ceva circuite electrice și care se aplică pe piele la fel de simplu precum desenele alea cu Mickey Mouse pe care le lipeam pe pereții băii cînd eram copii (vezi video).
(foto)
O aplicație medicală hot a zilelor noastre este „diagnosticul și tratamentul la purtător”, așa-numitele point-of-care devices prin utilizarea cărora pacientul nu mai trebuie să bată drumul pînă la medic. Un exemplu ultra-cunoscut este testul de sarcină care se găsește în orice super-market sau farmacie și cu un simplu pipi afli ceea ce nu vroiai să știi îți va schimba viața.
Un alt exemplu este aparatul pentru măsurarea glicemiei pentru utilizarea căruia nu cumperi decît niște consumabile ieftine de unică folosință și care nu îți cere decît o picătură de sînge pentru a-ți da un rezultat foarte exact în cîteva secunde.
Într-un mod similar acest autocolant de care vă povestesc astăzi poate monitoriza o mulțime de parametri de la cei mai banali cum ar fi tensiunea arterială sau bătăile inimii pînă la unii mai complicați ca de exemplu activitatea cerebrală. Tot ce trebuie să faci este să lipești micul tatuaj pe piele, materialul din care este făcut fiind perfect compatibil cu aceasta: se poate întinde, comprima, îndoi.
M-am întrebat de unde își ia energia pentru că orice circuit electric trebuie alimentat la ceva or nu prea mă vedeam în postura pacientului care ar umbla cu niște fire și baterii atîrnînd după el. Posibile soluții sunt integrarea unei celule solare, cu constrîngerea că autocolantul trebuie purtat undeva la lumina zilei, sau … super-interesant … folosirea corpului pacientului însuși pentru alimentare!
Pe de altă parte să presupunem că minunea de care vă povestesc înregistrează evoluția tensiunii arteriale pe parcursul unei zile, dar toate aceste date trebuie transmise într-un anume fel. Toată treaba se întîmplă wireless prin integrarea la fel de simplă a unei antene care la urma urmei nu este nimic altceva decît tot o sîrmă „strîmbată” într-un fel sau altul!
Iar dacă nu mă credeți, distrați-vă cu clipul de mai jos!
Voi ați purta așa ceva?
LE: pe aceeasi tema la Manuel.
Bulgaria, pamînt românesc! – 2 – Nisipurile de Aur
Sau mai bine zis Златни пясъци pentru că, după cum ne atenționează și Răzvan într-un comentariu la articolul anterior, în general nu vezi vreun indicator către Nisipurile de Aur decît atunci cînd ai ajuns suficient de aproape încît să nu mai fie absolut necesar, și atunci cu caractere chirilice sau, în cel mai bun caz, cu transcrierea fonetică. Golden Sands ar fi fost prea greu. Asta așa, referitor la infrastructură și la cît de ușor este pentru un turist străin să ajungă în zonă. Cu toate astea stațiunea este plină de turiști străini. Am auzit grai nemțesc, rusesc, neaoș british și evident, românesc!
Povestea mea referitor la cazare și servicii vine oarecum să contrabalanseze legendele despre Bulgaria deși a fost un risc asumat. Am plecat fără aranjamente de acasă, am ajuns foarte tîrziu ceea ce ne-a făcut să ne simțim oarecum parașutați în întuneric. Ne-am repezit la primele hoteluri din drum, toate scumpe, în jur de 50-70 EUR camera pînă cînd, sătui de căutare și sub presiunea timpului (era către 11 noaptea) și a stomacului am rămas într-un hotel plin de puștime unde camera „dublă” era 30 EUR pe noapte, cameră însă care avea 4 paturi și în mod evident toți copiii ăia a căror vîrstă medie era undeva între 20-25 de ani profitau la maximum de aceste 4 paturi! Muzica răsuna de la o discotecă aflată chiar undeva la parterul hotelului, totuși de apreciat faptul că pe la ora 1 cînd ne-am întors de la cina tîrzie se făcuse liniște! Camerele erau ok, undeva între „corecte” și un început de dezmembrare. Micul dejun care era de altfel inclus în preț arată absolut teribil. Niște platouri cu mezeluri feliate, un soi de salam de vară oxidat, telemea bîzîită de cîteva muște … un mic dejun din care nu am ales decît o cafea și aia numai pentru că venea dintr-un dozator care parcă oferea cît de cît o garanție de igienă.
Ca să fiu obiectiv trebuie să spun că probabil am fi putut alege mai bine dacă ajungeam mai pe lumină. A doua zi fără a căuta prea mult, doar în drum spre plajă, am văzut cîteva complexe gen „aparthotel” care-și strigau prin niste bannere imense camerele libere, iar cel puțin din afară inspirau încredere. Dar zarurile fuseseră aruncate!
Plaja și apa
Plaja este destul de curată, ici-colo cîte un chiștoc de țigară, cu umbrele și șezlong-uri cam la vreo 10 leva pe zi, dar și cu ceva locuri, e drept destul de puține, pentru a te așeza doar cu prosopul. Nisipurile de Aur este un nume pe care l-ar putea primi aproape orice plajă de la noi. Despre apă nu pot spune că am fost foarte impresionat fiind fix așa cum îmi aduc aminte că era pe litoralul nostru. Se adîncește destul de repede motiv pentru care zona în care stau majoritatea oamenilor este destul de îngustă, deci aglomerată. Valurile și aglomerația fac o apă destul de tulbure în care am găsit în vreo 3-4 rînduri și chestii ce nu prea aveau ce căuta acolo, gen ambalaje de plastic.
Restaurante
Multe la număr, varietatea lasă însă de dorit. Toate restaurantele oferă meniu în limba română ba chiar am găsit unul unde se și putea comanda mîncare românească și unde m-am delectat cu o ciorbă de burtă excelentă. Ciudat este că altor doi comeseni nu le-a plăcut deloc respectiva ciorbă pe motiv că „miroase”. C’mon, e ciorbă de burtă, normal că miroase! Așa că m-am înfipt la 3 porții, nu înainte de a mă întreba (preț de cîteva secunde numai …) dacă sunt eu dereglat!
De la precedentele excursii în Bulgaria rămăsesem cu amintirea unui stil de a găti destul de greoi, în schimb parcă o masă la cîrciumă era mai ieftină! Greoi înseamnă că bucătarii căutau un soi de „finețe” în execuție, dar de exemplu brînza era presărată unde trebuie și unde nu trebuie, sfîrșind de cele mai multe ori sub formă de pleașcă topită fie peste niște cartofi prăjiți, fie peste o friptură căreia i-ar fi stat mult mai bine natur. O altă chestie cu pretenții este un sos de ciuperci cu smîntînă care le iese invariabil mult prea greu și pe care eu îl bănuiesc îngroșat cu făină și eventual grăsime din alte surse. Iar prețurile … nici vorbă să fie mici! O șaorma mică prăpădită 5 leva adica vreo 2,5 EUR?? Păi în Germania cu 3 EUR nu pot să duc kebab-ul respectiv! Și da, stau într-un oraș turistic!
Și la urmă, ca să de distrăm, o mostră de traducere a meniul în românește
luată de la știrile ProTV.
weekend plăcut!
Ohrwurm
De la Andreea care deocamdată se află într-o binemeritată pauză, am învățat ce înseamnă Ohrwurm. Format în dulcele stil nemțesc, aveam de-a face cu un cuvînt compus din ureche + vierme, o melodie, zicere, pasaj care îți revine iar și iar, de multe ori … ha ha … chiar împotriva voinței tale.
În absolut fiecare taxi cu care am mers în cele cîteva zile … puține … petrecute în București am auzit melodia asta, ba uneori pe distanțe mari chiar de două ori. Mi-a plăcut și sunt aproape sigur ca voi o știți pentru că nu ai cum să o ocolești în peisajul FM, dar eram curios să știu dacă și vouă vă place?





























Most Recent Comments