coolnewz about hot thingz

(partea 1)

În tot acest timp, în paralel urmărim și evoluția lui Ronnie (Jackie Earle Haley), fostul sex-offender care locuiește împreună cu mama lui și încearcă să-și refacă viața. Eforturile sale de a reveni pe linia de plutire, o banală relaxare la piscină sau încercarea de a-și găsi o prietenă, sunt sortite eșecului din cauza stigmatului trecutului său. Pe lîngă societatea în ansamblu care îl respinge instinctiv – scena cu întreaga piscină (vezi mai jos) care se golește în cîteva secunde odată depistat „monstrul” este genială – mai există și Larry (Noah Emmerich), un fost ofițer de poliție care face o fixație pentru Ronnie pe care-l hărțuiește în fel și chip, de la afișe lipite peste tot, pînă la agresiune fizică. Larry este prieten cu Brad și este cel care dă un oarecare sens vieții sale plictisitoare aproape obligîndu-l să intre într-o echipă de fotbal, să aibă o activitate în afară de plimbatul copilului prin parc  „pentru el”. Totodată Larry este veriga de legătură între cele două planuri ale poveștii, între Ronnie pe de o parte și Brad și Sarah pe de altă parte.

După deznodămînt parcă vorbim de „punctul culminant” Brad și Sarah nu se mulțumesc cu momentele în doi furate cînd cei care ar fi trebuit să le fie jumătăți nu sunt pe acasă și decid nici mai mult nici mai puțin să fugă în lume, dîndu-și întîlnire în miez de noapte în parcul unde pînă mai ieri își plimbau fiecare amîndoi copiii mici. Bineînțeles Sarah își ia și fetița în timp ce Brad pleacă de acasă numai cu o boccea, un stereotip de care nici regizorul Todd Field nu este străin. Numai că în drum spre locul de întîlnire, cînd se presupunea că face un pas important în propria-i viață, Brad rămîne vrăjit de o gașcă de puștani care făceau skateboard. Brad își dorise dintotdeauna să fie ca ei, acrobațiile lor sugerau o libertate pe care nu a avut-o sau nu a știut niciodată să și-o acorde. Așadar, precum Scufița Roșie din poveste, Brad uită încotro se ducea și își închipuie pentru o secundă că ar putea fi precum gașca de puștani fără responsabilități. Numai că aventura lui de o clipită pe skateboard se termină printr-un contact dur cu realitatea asfaltul.

În timpul ăsta Sarah își așteaptă amantul într-un parc unde se aude scîrțîind sinistru numai leagănul în care-și dădea fetița. În locul lui Brad apare însă … surpriză … sex-offenderul Ronnie. Deși figura actorului ales pentru Ronnie sugerează foarte bine un psihopat, regizorul se luptă într-un fel cu propria-i alegere și încearcă să scoată la lumina partea etern umană a personajului. Ce poate fi mai înspăimîntător pentru o mamă cu un copil decît să se întîlnească noaptea într-un parc pustiu cu un astfel de individ. Totuși Ronnie … plînge! Și un psihopat plînge cîteodată, mai ales cînd mama care avea grijă de el … nu mai este.

Sarah realizează într-un tîrziu absurdul situației, realizează că Brad nu va veni, realizează că „acasă”, în ciuda vieții cenușii de familie, rămîneun loc infinit mai sigur decît a fi singură într-un parc la miezul nopții.

Brad, plin de sînge și învins de propria-i încercare de „evadare” pe skateboard, în mașina Salvării în drum spre spital îi roagă pe medici să sune la numărul de telefon pe care-l are în buzunar. Este numărul de telefon de „acasă”, al nevestei.

Ronnie, distrus, realizează că trebuie să scape de ceea ce i-a distrus viața și se auto-castrează (scena de mai jos) acolo, în parc, în miez de noapte, aducîndu-ne aminte de soluțiile intransigente ale celor 3 casnice la începutul filmului. Larry, fostul polițist al cărui scop în viață era să-l extermine pe Ronnie, venind să-și ceară scuze îl descoperă pe Ronnie cu pantalonii plini de sînge. Se trezește astfel în ipostaza puțin probabilă pînă mai ieri de salvator al … victimei. Larry ajunge cu Ronnie la spital simultan cu ambulanța lui Brad și cu Kathy care-și ia în primire soțul rătăcitor.

Deși întreaga acțiune gravitează în jurul copiilor celor doi, finalul filmului mi-a întărit o convingere. Brad este portretul loser-ului absolut întotdeauna condus de altcineva, Sarah eșuează și ea în încercarea de evadare, Ronnie nu se poate abține să se masturbeze cînd nu e cazul în public, Larry nu are un scop mai nobil în propria-i viață decît să-l vîneze pe Ronnie, soțul lui Sarah e mai preocupat să miroasă chiloțeii trimiși prin poștă de o piți anonimă de pe net … Astfel că titlul „Little Children” nu se referă atît la copii, cît mai ales la această gașcă de adulți care nu știu ce vor, un bovarism care se manifestă într-o măsură mai mare sau mai mică la fiecare personaj.

De data asta nu la cinematograf și dublat în nemțește, ci din fotoliu și cu o pungă de semințe un pahar de whiskey fin alături, am văzut un film – Little Children (2006) – în care singurul nume care îmi spune ceva este Kate Winslet. Ei … hai și Jennifer Connely (Blood Diamond și A Beautiful Mind). Dar așa cum v-am mai spus, nu sunt eu vreun etalon.

Cam pe la a doua sorbitură cu zgomot din whiskey-ul de care vă povesteam, mă pomenesc deja în mijlocul unei comunități relativ curățele dintr-o suburbie din Boston. Sarah (Kate Winslet) este într-un cerc de femei casnice a căror viață liniară se învîrte în jurul copiilor lor mici. Locul de joacă din parc, gustarea de la ora 10, mers acasă. Și ziua următoare la fel, într-o înșiruire atît de plicticoasă încît orice eveniment, oricît de neînsemnat, este un bun pretext pentru a evada din rutină, pentru a împrospăta lîncedele subiecte de discuție care altfel se reiau iar și iar, în fiecare zi petrecută în parc împreună cu, evident, copiii mici!

Două sunt impulsurile care perturbă starea de relativ echilibru a găștii de gospodine, ba chiar a întregii comunități. Poliția avertizează că un fost condamnat pentru delicte sexuale minore fusese eliberat și s-a stabilit în liniștita urbe. Așa cum stă bine unui avertisment „american”, efectul produs este de îngrijorare pînă în pragul panicii și asta cu precădere în grupul prietenelor lui Sarah care pe lîngă copii mici au și o ținută morală cu totul și cu totul deosebită. De aici și soluțiile radicale găsite la obișnuita bîrfă din parc: fostul sex-offender să fie castrat, să i se bată mădularul scîrnav în cuie … și indignarea nu cunoaște limite!

Al doilea element destabilizator este … eh, ce poate fi mai sexy decît un tătic tînăr și arătos care-și dă zilnic flăcăul în leagăn?! Iar tovarășele lui Sarah sunt toate numai chicoteli, înghionteli și evident supoziții în legătură cu cine este și cu ce se ocupă Brad (Patrick Wilson). Adevărata intrigă a poveștii este ieșirea din rînd a lui Sarah, al cărei personaj se construiește într-o oarecare măsură în antiteză cu celelalte trei coțofene, care în urma unui pariu cu restul nu numai că reușește să obțină de la Brad numărul de telefon, dar îi fură și un sărut spre disperarea, dezgustul și invidia (reprimată) a „prietenelor” sale.

Parcă la școală am învățat că după „intrigă” vine „desfășurarea acțiunii”. Sărutul născut dintr-un pariu pe 5$ lasă urmări profunde. În fond și la urma urmei Sarah este o mămică de copil mic, casnică, posesoare de soț cu o carieră de succes, însă mult mai dornic de idile virtuale și masturbări în fața ecranului calculatorului decît de fierbințeala propriei neveste. Situația este aproape în oglindă la Brad, un avocat în eternă devenire care ratează an după an examenul de acreditare, a cărui nevastă – Kathy (Jennifer Connelly) – este o jurnalistă pasionată, implicată și evident mult prea obosită cînd ajunge acasă, pentru a nu mai pune la socoteală că în patul conjugal întotdeauna doarme și Aaron, băiețelul lor. Astfel Sarah și Brad devin victimele perfecte devorate de o relație adulterină care se consumă sub pretextul și la adăpostul plimbărilor cu copiii mici fie la locul de joacă, fie la piscină. Pasul de la o simplă cremă de soare aplicată pe spate, la o partidă de sex cum au uitat că mai poate exista, este infim și cei doi nu au nici o șansă să-i reziste.

Pentru că mă apropii de borna word count = 700, vă invit să vedeți trailerul și pînă la prînz promit că vă povestesc și restul.