De unde rezultă că tot noi (♂) suntem mai romantici, mai regizori, mai punători în scenă, mai patient, mai vrăjitori … mai ce vreți voi!
(via)
November 23rd, 2011
Dexteritate – Încearcă și tu – Miercurea fără cuvinte
November 22nd, 2011
De la Burki …
Cum care Burki? Caricaturistul de la 24 Heures. Merkel și Sarko la butoanele unei Europe în derivă, precum și plecarea lui Berlusconi și venirea lui super-Mario (Monti).
(foto)
Am citit pe multe bloguri că autorii/autoarele se feresc ca de altceva de abordarea de subiecte politice pe blog. Și pentru că, statistic, cu siguranță și (mulți dintre) voi vă feriți de asta … aș fi curios să știu cam care ar fi motivele? Și aici nu mă refer la un partizanat bovin, de partid, ci mai degrabă la o atitudine civică.
Cool-de-a valma-Newz, Cool-stunning Romania-Newz | 
17 Comments »
November 22nd, 2011
Blogul … Care-i treaba?!
(foto)
Din cînd în cînd în viață, din diferite motive ne redefinim obiectivele. Blogul și blogging-ul nu pot face excepție de la regulă și motivul numărul 1 în acest caz este probabil, sau cel puțin în cazul meu, faptul că înainte de a-ți face blog nu ai cum să știi exact despre ce este vorba. Odată ce ai o adresă, o temă, odată ce te apuci să scrii și să intri în horă, încep să apară … fenomene noi, aspecte la care nici nu te gîndeai, sau chiar dacă te gîndeai, nu aveai cum să le cunoști decît la modul absolut teoretic. Descoperi oameni noi. Descoperi că nici pe departe să te îmbogățești – mda, mulți avem și ideea asta rulînd în background, doar că puțini o recunoaștem. Te pătrunde microbul Google Analytics și devii prieten (mai mult sau mai puțin intim) cu noțiuni de genul număr de vizitatori care este total diferit (și habar n-aveai de asta) de număr de vizite. Sau time on site. Sau mult mai absconsul bounce rate. Descoperi că de fapt nu ai pic de talent la scris și că te trec sudorile pînă să, și anume … scremi un articol cît de cît în mințile lui. Descoperi că-ți lipsește virtutea de a fi sintetic și a nu arunca în eter articole hemoragice de 1000+ cuvinte spunînd ceea ce altul ar spune în 200 de cuvinte. Descoperi, într-un caz fericit, că nu ai pic de talent la ceea ce credeai tu că ai talent, în schimb te pricepi, cît de cît, la altceva.
Iar cînd constați astfel de schimbări de macaz este indicat să te urci pe scăunel și să vorbești în fața clasei cititorilor care din motive numai de ei știute vin și te citesc de cîte ori scrii ceva, să vorbești așadar despre aceste schimbări. Este și motivul pentru care acestă leapșă de la Zina pe tema „Blogging – pasiune sau viciu?!” se potrivește destul de bine peste intențiile mele și pentru care m-am gîndit să o preiau. Deși în general, din varii motive, nu mă omor deloc cu ideea de leapșă, deși îi știu foarte bine avantajele de tot soiul.
Și acum … leapșa! Pe ouate, pe coco, pe porunci … întrebările așadar:
(foto)
1. Ce vârstă are cel mai vechi blog activ de care aveţi cunoştiinţă?
Vîrsta blogurilor pe care le citesc nu mă interesează în mod deosebit. Însă în orice domeniu sunt adeptul principiului că trebuie să înveți de la vîrfuri. Prin urmare, atunci cînd mi-am pus problema „să-mi fac blog” m-am uitat în primul rînd la Zoso de care nu mai știu cum am auzit. Care Zoso probabil că este Adam și Eva blogurilor .ro.
2. Care este primul blog pe care aţi comentat? Cam când?
Să vă spun un secret păzit cu strășnicie: pe vremea cînd pe coolnewz.info bătea vîntul cel mai rece și mai groaznic, singurele comentarii era ale unui anume Dosoftei, adica IO. 
Prin urmare primul blog pe care am comentat a fost fix ăsta. 
Dar pentru că știu că nu ăsta a fost sensul întrebării, aș zice că printre primele bloguri au fost Bogdan Epureanu și psi. Cînd? Prin aprilie-mai 2010.
3. Regretaţi închiderea vreunui blog? Dacă da, care anume?
Nu vreau să afirm că Bogdan Epureanu și-a închis blogul. Chiar acum zice că următorul articol apare pe 24.11. Dar aș regreta dacă l-ar închide (iar).
4. V-ar bucura închiderea vreunui blog? Dacă da, care anume?
Nu, n-are de ce să mă bucure pentru că bloguri pe care eventual le-aș vrea închise … nu le citesc.
5. Care este blogul pe care-l vizitaţi cel mai des (în afara celui personal)?
Viața este nedreaptă! Blogurile pe care le vizitez cel mai des nu sunt neapărat cele care-mi plac de fapt cel mai mult. De multe ori pe parcursul zilei se întîmplă să am timp sau dispoziție doar pentru lucruri „ușurele”, care se citesc rapid și nu necesită mulți neuroni pentru a înțelege sau/și a comenta. De multe ori las „pe mai tîrziu” un articol necitit din Reader de pe un blog pe care știu că nu este suficient doar să arunc o privire. Însă, strict tehnic și fără a fi în stare să dau nume, probabil că blogurile pe care le vizitez cel mai des sunt cele care scriu frecvent, scurt și la obiect, chestii ușor de priceput. De aia spun ca viața e nedreaptă … 
Însă toate deopotrivă îmi aduc cîte ceva de care am nevoie!
6. Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa?
Nu prea înțeleg din ce punct de vedere trebuie să se petreacă justificarea asta. Dacă menirea este să producă bani, existența i se justifică atîta vreme cît este pe profit. Altfel … fiecare decide pentru sine.
7. În ce condiţii v-aţi închide blogul?
(foto)
Asta este o întrebare complicată. În general îmi displace ideea de a renunța la ceva, ideea de abandon. A închide blogul înseamnă nu numai să șterg cu buretele peste articolele apărute aici, ci și peste toți cei pe care i-am cunoscut prin blog. Cu care … să fim serioși, este o utopie să ne gîndim că am ține legătura în alt mod. Pe de altă parte blogul, așa cum îl văd eu, necesită un efort susținut în a genera idei și timp pentru a le transpune în articole. Care timp este din ce în ce mai puțin, mai ales raportat la celelalte aspecte mult mai „presante” ale vieții zilnice. Iar acest timp, cam începînd cu luna septembrie, a intrat drastic la apă. Și aici ajung la ceea ce poate nu se vede foarte clar din afară și anume la faptul că existența coolnewz.info a fost (și este) pusă la grea încercare în ultimele 3 luni. Dar nu … probabil că forțat de împrejurări m-aș limita la un simplu jurnal on-line, renunuțînd la alte utopii, însă cred că aș închide coolnewz.info.
8. Ce vârstă are blogul pe care-l întreţineti?
(foto)
cam 1 an jumate
9. Cum aţi decis să deschideţi un blog?
Ideea a plecat de fapt de la coolnewz care avea unele materiale audio care și-ar fi găsit locul foarte bine pe un blog audio. Însă ideea din subtext a fost și un cîștig financiar. Rezultatul este coolnewz.info de astăzi, o expresie perfectă a zicalei cu socoteala de acasă și cea de la tîrg.
10. Este blogging-ul un viciu, dă dependenţă?
Hmmm … nu aș zice că este vorba de dependență. Scriu cît scriu aici nu din dependență, ci din plăcere, din dorința de a comunica, și avînd convingerea că pentru un blog trebuie consecvență.
Cine simte că leapșa asta ar putea fi un bun pretext pentru clarificări de mult timp așteptate, be my guest!
November 21st, 2011
Dictatorul
Pentru a mai îndulci poate din atmosfera pe care (cel puțin mie mi- ) a lăsat-o articolul de dimineață, mi s-a făcut dor acum, după prînz, de o scenă celebră:
November 20th, 2011
88 … HH
8 … a 8-a literă a alfabetului … H … 88 codificarea pentru o expresie tabu în Germania (și nu numai): Hiel Hibler! Nu știu cum vă sună vouă, însă mie îmi pare un soi de codificare la un nivel foarte pueril a unor puștani care se joacă de-a hoții și vardiștii în spatele blocului. Și totuși puștanii ăștia au ucis 10 oameni în 6 ani, totul în numele unor idei pe care le credeam aparținînd unor vremuri trecute.
Mi-am petrecut o bună parte din viața de adult departe de România, deci în statistici probabil că apar la capitolul „emigranți” deși personal niciodată nu am simțit că mă identific în vreun fel cu respectiva etichetă. Dar avînd în vedere acest statut, discuția din ultima săptămînă din Germania referitoare la cele 9 asasinate comise de un grup de extrema dreaptă nu a avut cum să mă lase indiferent. Comunitatea este mică și din punct de vedere rasial este destul de … pură 
, cam toată lumea știe că ăia de la numărul 18 nu-s nemți, copiii merg singuri în dreapta și în stînga și se întorc din ce în ce mai tîrziu acasă pe măsură ce înaintează în vîrstă … deci este absolut firesc să-mi pun întrebarea: „Familia mea este în siguranță?”
Povestea pe scurt constă în descoperirea zilele trecute a unui mic dar activ grup auto-intitulat National Socialist Underground (NSU) care ar fi executat 10 oameni între 2000 și 2006, 8 turci, un grec și o polițistă. Gruparea a fost complet necunoscută autorităților germane care nu au făcut legătura între această serie de crime și o posibilă mișcare neonazistă, punînd crimele mai degrabă pe seama unor reglări de conturi între diferite comunități de emigranți. Ba mai mult, seria de execuții a fost numită „The Döner Crimes”, ceea ce prin prisma noilor descoperiri sună cel puțin … peiorativ. Umorul sinistru continuă cu Pantera Roz care este imaginea mișcării NSU și care apare într-un DVD în fața unui panou cu o hartă a Germaniei indicînd orașele unde au fost executate victimele. Sau aceeași „nevinovată” Panteră Roz adeptă a „faptelor, și nu a vorbelor”.
Care este reacția străzii?
Evident că aici nu pot decît să redau propria-mi percepție, așadar o experiență izolată. Însă pot spune că nu am avut și nici nu am auzit absolut nici o discuție pe tema asta între colegii mei. Să fie oare pentru că lumea aici este tolerantă, deschisă în ceea ce-i privește pe emigranți, pentru că atmosfera este mai aproape de ceea ce descriam zilele trecute? Să fie oare pentru că oamenii privesc de fapt problema asta ca fiind „la ei acolo”, la o ceată realtiv restrînsă de dezaxați izolați? Stupefiant este că însuși ministrul de interne german declara că în urmă cu cîteva zile nu și-ar fi închipuit că pe teritoriul Germaniei pot exista astfel de organizații teroriste, ori că o singură celulă poate comite atîtea crime.
Dar cît de izolați sunt astfel de extremiști neo-naziști? Statisticile oficiale spun că între 1990 și 2010 au fost 47 de crime pe tema asta. În numai cîteva zile, odată cu scoaterea NSU din … underground numărul lor a sporit cu 10. Asta apropo de „statistici oficiale”. Numai că într-o serie de investigații făcute anul trecut de Der Tagesspiegel și Die Zeit (via The Local) s-a descoperit că numărul real este de fapt cam de 3 ori mai mare, pe undeva pe la 150 de cazuri. Și aici ne întoarcem iarăși la „vocea străzii” care este de fapt vocea comentatorilor la articolul respectiv pe care îmi asum riscul de a-i considera, într-o oarecare măsură, „poporul”. Un comentator care se recomandă a fi cetățean german din părinți emigranți este de părere că atitudinea poliției este una de discriminare față de cazurile în care sunt implicați emigranți. Dar hai să zicem că poate aici este vorba de o oarecare „polarizare” de opinie.
Un alt comentator pune crimele neo-nazi pe seama a ceea ce el/ea numește băgarea sub preș a istoriei prin unele măsuri precum interzicerea salutului nazist în public sau etalarea zvasticii. În ceea ce mă privește nu sunt absolut deloc de acord că această parte a istoriei este trecută sub tăcere. Televiziunile germane prezintă un număr impresionant de filme documentare și numărul celor care tratează perioada 1930-1945 se distanțează net de orice altă tematică la capitolul istorie.
Însă ceea ce mi s-a părut uimitor a fost un raționament care spunea că atîta vreme cît numărul de omucideri din Germania a fost anul trecut de peste 2600, 150 de crime de sorginte neo-nazi înșirate pe 20 de ani nu ar trebui să fie un aspect de natură să îngrijoreze pe nimeni. Este adevărat că dacă ne raportăm strict la numere proporția este relativ mică. Însă 150 reprezintă în cazul ăsta rezultatul unui curent, este ceea ce se numește un „semnal” care trebuie identificat corespunzător.
Dacă (ne facem că) nu auzim ticăitul unei bombe cu ceas care stă lîngă un motoarele pornite ale unui Airbus A-380, asta nu înseamnă că bomba nu va exploda și că avionul nu va sări în aer.
November 18th, 2011
Redescoperind … struțul!
(via)
Se pare că armata americană vrea un struțo-robot. Sunt două chestii fascinante în treaba asta. Una este cum omul redescoperă natura, cum o copiază și, deși rezultatele au un aer oarecum stîngaci, nu sunt mai puțin uimitoare.
și prin comparație produsul original al mamei natură:
A doua chestie fascinantă vine apropo de iureșul de acu’ 2 zile cu românii care sunt așa și pe dincolo. Cine a urmărit primul clip pînă la 1’10” a observat probabil pe poziția a 3-a pe unul din românii ăștia frumoși, inteligenți și ceva mai anonimi decît Nadia și Dracula. Da, am fost colegi de clasă la liceu. Și sunt mai mîndru de chestia asta decît de însuși Hagi!
Cool-SCIENCE-Newz, Cool-stunning Romania-Newz | 8 Comments »
November 18th, 2011
Bălim!
Una dintre chestiile care îmi repugnă și care mă revoltă la noi, adica în România, este atitudinea „bălitoare” a unora. Încerc să mă țin departe de o generalizare nedreaptă și pentru ceilalți (cei care nu bălesc) jignitoare, însă constat asta la diferite niveluri ale societății sau vîrstei.
Ratatouille, explică-mi ce-i aia „a băli”
„A băli” înseamnă a-ți dori ceva ce tu nu ai însă are vecinul, colegul, americanul, ăia de acolo etc. Dar descrierea nu este completă fără a mai adăuga că trebuie să-ți dorești într-un anume fel, aproape patologic și neapărat insoțit de un soi de sentiment de inferioritate a ta, care nu ai, față de ăla care are.
Ratatouille, și acum poți să-mi dai niște exemple de „bălire”?
Exemplul tipic de „bălire” pe care mi-l amintesc din fragedă pruncie, dar care mai este din păcate valabil și acum, este cel al plodului care salivează la ciunga străină sau la sandwich-ul cu salam de Sibiu ale colegului de la grădiniță. Imaginea este întregită de bunicuța „înțelegătoare” care ridică din umeri neputincioasă: „Dacă-i e poftă?! E doar un copil!” Și cuvîntul pofffftă este accentuat cu un „ffff” prelung și grav, imposibil de stăpînit, controlat, imposibil de educat!
Iar dacă la vremea respectivă mai înțelegeam chestiile astea avînd în vedere că aveam parte numai de gumele de mestecat alea sub formă de „țigarete” (ce minte deșteaptă a putut să inventeze așa ceva pentru un public țintă format în primul rînd din … copii?) tari și sfărîmicioase sau renumita „Gumela”, iată însă că educarea în spirit bălitor a copiilor continuă și în zilele noastre. Iar copiii cresc mari, iar spiritul bălitor crește și mai mare și se manifestă ca atare. Doar cîteva exemple așa, la întîmplare:
Mai țineți minte acu vreo cîțiva ani cînd CFR Cluj evolua ca un meteorit prin fotbalul european și un atacant ne-român de acolo marca ceva goluri unei echipe din Italia? Parcă era Dubarbier care parcă e argentinian și la care începuseră deodată mai toți comentatorii sportivi să saliveze sperînd că printr-un miracol Argentina nu l-a descoperit pe noul Maradona care însă și-a găsit afirmarea în Romania. Și începuseră să fantasticheze cum ar fi cu respectivul în atacul echipei României. Meteoritul de la Cluj a intrat în atmosfera densă a fotbalului adevărat și bineînțeles a ars rapid pînă la mistuirea totală. De Dubarbier nu am mai auzit demult nici aici, nici aiurea. Dar sunt convins că nu în respectivul stătea soluția problemelor noastre pe tărîm fotbalistic.
O bălire mai recentă este cea referitoare la Prințul Charles. Foarte frumos, îi place în Transilvania, vine des, a cumpărat ceva case și pămînturi, să-i fie de bine. Să-l omenim cu dulceață bio și cu palincă dar de aici pînă la a identifica tot soiul de străbunici de-ai lui pe la Deva și a ne mîndri cu asta e cale lungă. Și dacă are străbunici la Deva cu ce suntem noi mai buni și mai frumoși? Da, românii sunt deștepți oricum!
Filiera Gordon Brown – Prințul Charles – Duda Tot de bietul Ciarli, cum am auzit că-i zic proaspeții lui consăteni, se leagă alt exemplu de bălire. Cum era să fie dar n-a fost (așa sunt multe chestii la noi) principesa Margareta soția sau amanta sau ceva a lui Ciarli. Și ce bine ne-ar fi fost acu nouă dacă mergea lipeala. Se pare că principesa „noastră” mai ratase odată la mustață o partidă serioasă cu Gordon Brown. Dar deh … cine să știe că va ajunge prim-ministru … unde?? … evident la ei! Așa că în cele din urmă am rămas cu toții să ne uităm peste gard de la noi către ei și evident să frecăm, și anume Duda duda!
(foto)
Premiantii Nobel “romani” Mda, ne-ar șade bine în general cam cu orice din ceea ce au ei. Și printre podoabele astea sunt ceva premii Nobel. Și uite-așa ne-am adus aminte de Hertha Müller și de George Emil Palade. Iar dacă se putea să-i luăm scriitoarei numai premiul și să-l punem în vitrină la noi, tare bine ar fi fost pentru că și demult, și acum sunt o groază la noi care nu o suferă deloc și care înghit cu noduri ceea ce ascunde ea între coperți. Cît despre Palade, ni se umflă pieptul de mîndrie că la 3 ani de la moartea sa încă mai este considerat „the most influential cell biologist ever”, dar uităm că a plecat la ei, la americani cînd era încă fraged ca cercetător.
…
În condițiile astea nici nu știu cum a putut un partid să aibă la un moment dat drept slogan politic „Prin noi înșine!”
November 17th, 2011
Tu nu ești ceea ce ești, ești ceea ce-ți spune Google că ești
E inundată deja blogosfera de chestia asta, însă mi se pare uluitor cum o mașină, algoritm, ziceți-i voi cum vreți, poate să îți modeleze la urma urmei identitatea sau măcar felul în care te percepe o lume întreagă. Cum să mai scapi de eticheta aia?!
Da, știu, implicit împrăștii vorba și despre respectiva ciocolată care este cam prea dulce pentru gustul meu. Mie mi-ar place să am din nou ciocolata CIUCAȘ. Voi pe asta o mai țineți minte?
November 16th, 2011
Unde crezi că începe viața?
Ceea ce numim planificare familială și ni se pare ceva absolut normal, foarte probabil influențați fiind și de trecutul nu foarte îndepărtat, nu este nici pe departe un subiect care să nu fie contestat în alte părți ale lumii. Închipuiți-vă că vine vreun parlamentar român al anului 2011 și supune la vot o lege care, direct sau indirect, ar avea drept efect interzicerea avortului.
(foto)
Nu este (mai) nimic original la tema asta, dar văd totuși că încă se discută, se dezbate, se votează. La începutul lunii noiembrie a fost supus la vot un amendament al constituției statului Mississippi prin care calitatea de ființă umană era redefinită că „intrînd în vigoare” din momentul fertilizării, clonării, sau echivalent. Implicațiile unei astfel de legi sunt profunde pentru că ar interzice avorturile, ar restricționa utilizarea anumitor contraceptive și tehnici de fertilizare artificială.
Amendamentul a fost respins însă în Mississippi, unul dintre cele mai conservatoare state din America, în proporție de 58%. Ceea ce este o diferență semnificativă față de statul Colorado, de exemplu, unde tentative similare au înregistrat o rată de respingere de 70%.
Cu toate astea The Personhood Movement are în Statele Unite o anumită consistență și dacă vă interesează cum sună un clip de promovare, iată:
The Personhood Movement from Personhood USA on Vimeo.
Așadar unde începe viața?
Suntem pro-life? Sau pro-choice?
Prin interzicerea directă sau indirectă a avorturilor apărăm o viață ne-născută, care nu are încă puterea să spună nimic sau suntem doar niște intruși pe tărîmul drepturilor și sănătății mamei, drepturilor familiei?
Most Recent Comments