Criza a pătruns adînc, pînă în inima Munților Pădurea Neagră. În micul cătun Sankt Blasien, murat de ploaia mocănească a iernii nemțești, nici un incendiu nu mai izbucnește. Pompierii șomează. Mai trag un schnaps, se mai uită în zare … nici o flamă! Regula-i simplă și pompierii o știu: fără foc nu iese fum. Dar nici bani! Unde sunt arșițele de acu’ cîțiva ani? Unde-i Hans, bețîvanul satului care mai uita țigara aprinsă și se aprindea șura de paie? De fapt tot ei l-au pierdut pe Hans că nu se mișcaseră mai repede astă vară și Hans s-a perpelit în suc propriu, frăgezit în alcool.
Așadar vorba neamțului … no fire, no money! Günter stătea tolănit pe grămada de lemne, Uwe își juca pectoralii în ritmul I’m too sexy care se auzea din mașina roșie întotdeauna pregătită pentru intervenția mult-așteptată, în timp ce Rudolph făcea plictisit tracțiuni la grindă. Într-o mînă!
Admirîndu-și colegii răsfirați în acest tablou idilic, Kai, cel mai isteț dintre toți, avu o sclipire de geniu! Și-a pus colegii la treabă cu tulumbele și extinctoarele și așa a luat ființă Der Erotik-Kalender “Notfallteam Albtal 2011″, calendar care a făcut fericite cîteva sute de doamne și domnișoare și a îndestulat o echipă de 11 pompieri din inima Munților Pădurea Neagră unde criza a pătruns adînc.
Cu mulți ani în urmă erau mulți oameni prin piața publică ce făceau rime cu Bombo și cu Congo. Strigau din rărunchi „corupție” etc… Toți acești oameni ar trebui să fie satisfăcuți acum! Oare sunt?? Sau faptul că și-au schimbat opiniile politice între timp îi va determina să strige astazi că justiția este „a lui Băsescu”??
Personal l-am perceput pe Năstase ca pe unul dintre cei mai competenți și inteligenți oameni de pe scena politică de la noi. Urmașii lui au fost din păcate niște prăzi mult prea ușoare. Poate că înaintea lui ar fi fost rîndul altora … Nu știu! Oricum, decizia nu este definitivă!
Pe de o parte Năstase era demult în linia a 2-a a politicii, deci o amenințare ceva mai mică. Pe de altă parte, poate tocmai potențialul încă ne-epuizat și lipsa unor lideri reali îl face încă periculos.
Măcelarul din salon, Victoria lui Djokovici la Australian Open sau Știri din zona euro … Nu, nu m-am apucat să fac revista presei, doar constat dispariția știrilor despre proteste. O fi din cauza frigului … Se prea poate! Mai constat că aproape toate subiectele arzătoare de la ordinea unei zile sau a alteia se sting inexplicabil. Nu se rezolvă nimic, nu se modifică nimic, pur și simplu după o vreme mai lungă sau mai scurtă nu se mai vorbește despre ele. Fără vreo rezolvare, fără vreo rezoluție. Unele dintre ele apar la răstimpuri, scoase la iveală de cine știe ce interese care evident, sunt tot „ale zilei”. Cum ar fi „mătușa Tamara” sau „scandalul flotei”. Ne dădeam cu fundul de pămînt mai acu’ o săptămînă, număram zilele de protest, făceam comparații cu Decembrie ’89, ne împăunam cu românii care „s-au trezit” etc … Iaca se pare că au „adormit” la loc.
Dar am face ceva? Eu care scriu, tu care citești … noi care cîrcotim în fel și chip pe bloguri sau pe la cafele, noi cei care de bine de rău avem o experiență într-un domeniu sau altul, fie că suntem în învățămînt de ceva ani, în sănătate, că lucrăm la o firmă, că știm cum să organizăm „mai bine” (credem noi) activitatea de salubritate la noi pe stradă, că Știm cum să procedăm cu cîinii vagabonzi … orice … de la chestii mari și grele de anvergură ca politica economică sau politica externă, pînă la chestii mărunte de comunitate locală …
Vine cineva la tine și îți spune: ai la dispoziție realitatea din jur, resursele pe care le știm, și … 4 ani! Te bagi? Renunți la cîrcoteala de pe margine, la planurile profesionale, la weekend-urile liniștite cu familia, copiii și nepoții, la acele concedii mult prea scurte ce-i drept … toate pentru a te băga în miezul problemei, a-ți sufleca mînecile și a începe să rînești în mizeria pe care o critici?
(da, întrebarea asta este valabilă și pentru mine și am un răspuns pentru ea!)
Comfort day … comfort food! Sau dacă ți-e dor de the fu&%ing US of A, atunci cea mai ușoară metodă de a-ți alina dorul este să mănînci some good old American food. Cu atît mai mult cu cît americanii nu-și dezmint pragmatismul nici măcar în bucătărie. Chestii care se fac rapid și respectă principiile de bază pentru a ieși ceva gustos: dulce și gras. OK, din cînd în cînd mai trecem cu vederea aspectele legate de cîntar și de colesterol!
BRUNA
Adică muffin cu cacao ȘI ciocolată, mai exact cu chipsuri de ciocolată. Rețetele de muffins sunt, cum spuneam, foarte ușor și rapid de făcut. Toată treaba de cînd te apuci de ea pînă le bagi în cuptor durează maxim 20 de minute. O rețetă bună este însă foarte importantă, și prin „rețetă bună” înțeleg una cu ingredientele date în proporții corecte, cu temperatura și timpul de coacere optim pentru ca la urmă să iasă o muffin pufoasă, fără să fie crăpată excesiv, cu o crustă crocantă, fără să se fi ars. Și apoi bineînețeles, rețeta asta trebuie respectată întocmai. Mai bine mai iei cîteva minute în plus pentru a cîntări exact, decît să pui din ochi și să dai greș. După vreo două ture vine și experiența …
Rețeta testată și verificată azi conține:
250 de grame făină albă (cea mai ieftină e OK)
175 de grame de zahăr
250 ml lapte
90 ml ulei. De preferință unul neutru, gen ulei de floarea soarelui sau de rapiță
1 ou mare
2 lingurițe praf de copt
jumătate de linguriță bicarbonat de sodiu (da, sunt necesare AMBELE, și praful de copt, și bicarbonatul)
2 linguri (mari, din cele pentru supă) de cacao. La cacao și tutun de pipă, întotdeauna prefer produsele olandeze. Și atenție!, mă refer la cacao pură și nu la tot soiul de derivate gen cacao pentru copt, amestec pentru pus în lapte la micul dejun care de obicei costă mai mult doar pentru faptul că au în plus ceva zahăr sau praf de copt.
150 de grame chipsuri de ciocolată. La raionul de „copturi” cam orice supermarket are și chipsuri de ciocolată care rezistă la temperatură astfel că după ce se răcesc, le găsim întregi în muffin. Se poate merge și pe varianta ciocolată obișnuită tăiată bucățele, dar în general asta se va topi și va difuza în restul aluatului. Nu-i nici asta o tragedie pentru că vom avea zone cu un gust mai intens de ciocolată … depinde ce ne dorim.
esență de rom (evident, opțional)
Restul e simplu și este valabil pentru orice fel de muffins. Se amestecă separat ingredientele lichide, respectiv cele solide, după care se pun împreună. La final nu numai că nu trebuie să-ți bați capul să faci un amestec prea omogen, dar chiar se recomandă să fie mai din topor …. așa. Indicatorul este să dispară toate urmele albe de făină! Mai trebuie: tavă de muffins și formele respective din hîrtie. La cuptor 20 de minute pe ceas la 200 de grade. Cuptorul trebuie să fie deja la 200 de grade în clipa în care bagi tava!
BLONDA
Oh … muffins cu mălai! Ziceți și voi acu … la ce se folosește mălaiul în gospodăriile românești? 95% sau chiar mai mult la renumita mămăligă! Dar acu’ se pare că mămăliga asta va exploda deci trebuie să-i găsim un înlocuitor … Poate se mai folosește un pic să tăvălești vreun crap prin mălai înainte de a-l prăji. Prevăd că după postarea asta proporția de mălai folosită pentru mămăligă o să scadă abrupt și toată lumea de la orașe și sate va mînca … muffins cu mălai! Unde mai pui că nici nu mai ai nevoie de ață pentru a tăia mămăliga. Prețul mălaiului va crește brusc așa că oameni buni … invest your money in … mălai acum cît mai aveți timp!
Rețeta testată cu succes ieri sună cam așa:
110 grame de unt (moale)
100 grame de zahăr
220 grame făină albă
220 grame mălai
250 ml smîntînă 30% grăsime
4 ouă
125 ml lapte
3 lingurițe praf de copt
jumătate de linguriță bicarbonat de sodiu
o linguriță de sare
75 grame Emmentaler tăiat în cubulețe cu latura cca. 7 mm
150 grame de boabe de porumb din conservă
Conform muffins principle, ingredientele uscate se amestecă separat de cele lichide și apoi se pun împreună. În forme și apoi la cuptor 20 de minute la 200 de grade! Din ingredientele de mai sus mi-au ieșit 2 x 12 bucăți! Pe care le-am mîncat fie ca atare, fie cu ceva smîntînă, fie ar merge sigur cu un sos gros dulce-iute pe deasupra.
Astăzi o mică poveste cu Michael Douglas. Și fără Zeta-Jones! Michael Douglas este acum Solitary Man în persoana lui Ben Kalmen, un om care odată a avut cam orice și-ar putea dori un bărbat: bani, o nevastă frumoasă, un apartament mare în Manhattan, inima New York-ului. Toate astea sunt acum amintiri îndepărtate. Deși a avut la un moment dat o afacere înfloritoare, Ben Kalmen a pierdut tot din cauza propriei inabilități de a-și tempera impulsurile. Departe de a fi omul care să se dea bătut, personajului lui Michael Douglas pare că șansa îi surîde din nou. Divorțat de Nancy (Susan Sarandon) care îi fusese iubită încă din anii studenției, Ben Kalmen are o relație apropiată cu fiica lui, Susan (Jenna Fischer), și cu nepotul. Asta în timp ce noua lui prietenă, Jordan (Mary-Louise Parker), pare să aibă toate conexiunile necesare pentru ca afaceristul scăpătat să își recapete strălucirea de altă dată. Ispita căreia Ben nu îi rezistă și care îi este în cele din urmă fatală se numește Allyson (Imogen Poots), fiica abia ieșită din adolescență a actualei sale partenere.
Fiecare dintre personajele pe care regizorul Brian Koppelman le-a desenat în jurul lui Ben Kalmen, îl tratează pe acesta într-un alt mod. Fosta soție, Nancy, îl tratează cu indulgență și cu o afecțiune decepționată în ciuda faptului că fusese înșelată. Fata lui, Susan, în ciuda faptului că încă îl iubește, nu este gata să-i tolereze egoismul, în timp ce soțul ei îl vrea departe de familie. Actuala parteneră, după ce află că fiica ei a fost victima „cuceritorului” scăpătat, îl vrea pur și simplu mort! Pe de altă parte apare Danny DeVito în postura unui fost coleg de facultate care într-un moment dificil îi oferă fostului afacerist un job de chelner la propriul restaurant.
Lungul șir de oameni care interacționează cu Ben pe diferite planuri și în diferite moduri fac ca titlul filmului – Solitary Man – să sune mai puternic prin aparenta contradicție, dar în același timp ironic. Ben este un tip foarte sociabil, căutînd permanent să capteze atenția celorlalți în diferite feluri, dar este totodată în mod fundamental, un om singur. Și în ciuda raporturilor atît de diferite dintre Ben și toți ceilalți, meritul filmului este că toate aceste comportamentene apar pe cît de surprinzătoare, pe atît de naturale și firești.
Una peste alta, Solitary Man a fost pentru mine o surpriză cinematografică foarte plăcută, oarecum în contradicție cu numai 6,5 – nota de pe IMDb! Mai jos, scena-intrigă a filmului cu Michael Duglas și Imogen Poots.
I-am spus așa nu numai pentru că am dat fix o bancnotă de 100$ pe ea, ci și pentru faptul că pe ea însăși fix așa o chema: Skoda S100. A fost prima MEA mașină, cheia spre o anume libertate, autostrada mea spre weekend-urile la munte, limuzina care mă ducea la petreceri și cea care mă întorcea dimineața în zori. Înauntru era cu piele de vinilin sălbatic, iar la ușile din față o porțiune din fereastră se deschidea prin rabatare în lateral chestie care mi se părea foarte, cum altfel?, cool. Era un crem pe care îl asociam exclusiv cu marca asta de mașină, aplicat peste o tablă demnă de un tanc. De altfel Million dollar baby a mea a avut niște coliziuni ușoare cu vreo 2 Dacii, coliziuni din care a ieșit neîntinată. Nu vreau să vă spun ce deranj a fost pe tabla Daciilor ălora! Uneori și acum cînd mai văd vreun jmeker prin trafic îmi doresc să fiu la volanul Skodiței mele vechi …
Am luat-o de la o bătrînică care nu o mai folosise de ceva vreme. Cînd am văzut-o acolo sub dudul ăla bătrîn, acoperită de dude coapte și bîzîită de muște nici nu-mi făceam iluzii că va porni prea curînd. Mă așteptam ca la prima cheie să zboare de acolo de undeva un stol de păsărele! Aiurea! Vrrrrrrmmm, a pornit imediat! Sigur, pentru o mașină care la vremea aia avea 20 de ani a mers foarte bine atîta vreme cît am avut-o în ogradă, dar am avut și peripeții care mai de care mai de pomină cu ea. În primul rînd o vreme după ce am luat-o se aprindea becul de ulei, chestie cu care nu-i de glumă, după cum îmi spuneau și mie specialiștii! Pentru ca la o privire mai atentă să-mi realizez că sonda de ulei și senzorul de temperatură pentru apă erau inversate! Deci pînă și asta a fost o alarmă falsă.
O altă imagine de neuitat a fost un drum la munte, din București pînă la Bran. Iarnă, zăpadă. După cum probabil știți, precum marile limuzine și Skoda asta avea tracțiune pe spate. Ba și mai frumos: însuși motorul era în spate! Cam ca la bărcile cu motor, asta așa ca să aveți o idee. Deci decît „tracțiune” mai degrabă i-aș spune „propulsie” Portbagajul era în față, încăpător de altfel, însă botul mașinii era foarte ușor astfel încît atunci cînd accelerai aveai senzația că se înalță puțin! Dar să revin la drumul la munte: probabil că știți că a conduce pe zăpadă o mașină cu tracțiune pe spate este o activitate foarte mișto, un fel de bungee jumping într-o oarecare măsură! Dacă mai pui la socoteală că pentru studentul care eram atunci faptul că aveam o mașină era arhisuficient. Ce vreau să spun este că nu mi-a trecut niciodata prin cap să-i schimb cauciucurile! Care cauciucuri arătau fix ca niște … cauciuce! Nu aveau aproape nici un fel de profil! Mor de rîs cînd văd acum toate discuțiile cu anvelopele de iarnă, și alea all-season, și care-s mai de firmă decît altele etc … Mă rog, acum nu m-aș mai sui într-o mașină precum Skoda aia, presupun că asta înseamnă că am devenit mai înțelept! Deci cam așa cum se vede mai jos a fost drumul meu la munte, de neuitat pe serpentinele alea de la Izvoru Rece sau Pîrîul Rece (cum s-o chema), dintre Predeal și Rîșnov.
Era într-o dimineață pe la 4, plecam de la o petrecere. Mașina plină. Și cînd spun plină nu mă refer la 5 oameni. Să tot fi fost vreo 8?! Iarnă, frig, oameni beți prin jur. Mă urc la volan, Million dollar baby nu mă dezamăgește, pleacă la prima cheie. Ieșim din parcare, Bucureștiul gol, radarele erau localizate pe GPS-ul meu mental, străzile erau ale mele, accelerația la fund! La fundul cui?? Deodată observ că oricît de furios apăsam pedala, mașina nu mai reacționa în nici un fel. Singura responsabilă pentru faptul că (încă) înaintam era inerția. Care însă a ajuns să fie rapid mîncată de frecare! Ce se întîmplase? Am constatat cu plăcere că se rupsese cablul de accelerație! Bun, pentru unii amănuntul ăsta nu mai era așa de important pentru că alcoolul lucrase (și) de data asta în beneficiul lor și adormiseră pe canapelele de vinilin sălbatic, cum vă povesteam. Lăsîndu-mă așadar pe mine să rezolv problema cu cablul rupt de acelerație! Și cum ingeniozitatea românului la ananghie nu are limite, aducîndu-mi aminte de un ghem de sfoară din aia de legat borcane de murături pe care o aveam prin mașină, am transformat-o instant în cablu de accelerație, mînuit însă pe fereastră și evident, cu mîna. Că de aia-i zice „MÎNUIT”! Așa că iată-l pe Ratatouille cu pleata-n vînt (pentru că pe atunci avea părul vîlvoi, nu ca acum) gonind în zori de zi prin gerul orașului schimbînd vitezele cu dreapta și cu mîna stîngă pe fereastră accelerînd trăgînd de sfoară: VRRRRRRRRMMMMmmmmm!
Parcul Sankt Johanns din Basel este invadat de animale fantastice. Iarba crește cînd inspiri și revine la normal cînd expiri. Cerul este o pînză multicoloră. Nu, nu este nevoie să fumezi nici o … iarbă aparte pentru a trăi toate acestea. Este suficient să participi la noul proiect lifeClipper.
Designerul elvețian Jan Torpus aduce elemente virtuale în peisajul de altfel banal al unui park de pe malurile Rinului. Cu ajutorul unui echipament special, cei ce iau parte la acest experiment de augmented reality pot avea experiențe diferite în funcție de direcția în care merg, în care se uită sau în funcție de felul în care respiră. Iarba se poate transforma în deșert, dintre boscheți apar creaturi ce aduc a pești, iar fix în mijlocul peluzei stă un vierme verde uriaș de gura căruia participanții se pot lăsa înghițiți.
Reușești să fii într-un parc obișnuit dar să te simți ca-n filme grație unui echipament sofisticat: un laptop, un GPS pentru localizarea individului, o cameră video, un display și o pereche de ochelari speciali montați pe cap, un sensor care determină direcția în care te uiți, un senzor care monitorizează respirația.
Care ar fi scopul unui astfel de experiment? Acela că este interesant de examinat percepția și emoțiile cuiva care a fost extras din viața cotidiană și aruncat în mijlocul unei realități artificiale, fantastice, așa-numita augmented reality.
V-ați băga pentru o jumătate de oră într-o lume precum cea de mai jos?
Recent două prietene din patria mumă-adoptivă Deutschland mi-au atras atenția asupra încărcăturii cuvîntului FRAIER, varianta nemțească: FREIER. Clarificarea o aveți mai jos, de data asta de la Google Translate (pentru că pe cele două nu am putut să le aduc să depună mărturie pentru coolnewz.info):
Dexonline ne confirmă că FRAIER în limba română vine într-adevăr din germană.
FRÁIER, -Ă,fraieri, -e, s. m. și f., adj. (Om) prost, care nu știe să se descurce, să profite (într-o anumită împrejurare). [Pr.: fra-ier] – Din germ. Freier „pretendent (la mâna cuiva)”.
Poate cineva să explice cum și în ce fel s-a ajuns la situația asta?
Unde sunt arșițele de acu’ cîțiva ani? Unde-i Hans, bețîvanul satului care mai uita țigara aprinsă și se aprindea șura de paie? De fapt tot ei l-au pierdut pe Hans că nu se mișcaseră mai repede astă vară și Hans s-a perpelit în suc propriu, frăgezit în alcool.
Portbagajul era în față, încăpător de altfel, însă botul mașinii era foarte ușor astfel încît atunci cînd accelerai aveai senzația că se înalță puțin! Dar să revin la drumul la munte: probabil că știți că a conduce pe zăpadă o mașină cu tracțiune pe spate este o activitate foarte mișto, un fel de bungee jumping într-o oarecare măsură! Dacă mai pui la socoteală că pentru studentul care eram atunci faptul că aveam o mașină era arhisuficient. Ce vreau să spun este că nu mi-a trecut niciodata prin cap să-i schimb cauciucurile! Care cauciucuri arătau fix ca niște … cauciuce! Nu aveau aproape nici un fel de profil! Mor de rîs cînd văd acum toate discuțiile cu anvelopele de iarnă, și alea all-season, și care-s mai de firmă decît altele etc … Mă rog, acum nu m-aș mai sui într-o mașină precum Skoda aia, presupun că asta înseamnă că am devenit mai înțelept! 
Most Recent Comments