Pantilimon: Săftico, ce-mi dai mîine la pachet, ca a-nceput postul?!
Safta: Păi ciuperci cu usturoi, ca și azi. Nu-i bine?
P: Pune și tu altceva că duhnește tot biroul a usturoi și mă fac de rîs p-acolo …
A doua zi, Pantilimon la birou … ora prînzului. Hămesit deschide sufertașul cu mîncare. În secunda următoare tot biroul se umple de un miros pătrunzator de hidrogen sulfurat. Safta scosese din butoi niște material și îi făcuse … varză călită! 
Acu cîțiva ani pe vremea asta, de mînă cu doamna N. (de la nevastă), mă prezentam la spitalul urbei cu un scop anume. Într-o cameră prin care se perindau tot soiuld e oameni, de la tîrgoveți veniți cu cîte o găină în traista de rafie să îmbuneze vreun doctor, la zugravi veniți să mai spoiască pereții coșcoviți ai spitalului, într-o astfel de cameră deci, doamna N. trage pe dînsa o pijama deosebit de sexy. Sexy mai ales prin prisma faptului că era foarte … rară, cu vederi ici-colo și anume în locurile esențiale. Care locuri esențiale erau greu de acoperit avînd în vedere gabaritul unei doamne însărcinate în 9 luni . Deci v-ați prins, toată polologhia asta ca să vă spun că azi e ziua lu’ fii-mea. Mă rog, una din ele, că așa-s io, de neoprit! De fapt nici măcar ăsta nu era subiectul, că azi e ziua ei, ci mai exact cum se întîmplă în Germănica în astfel de situații care, vrei-nu vrei, se întîmplă o dată pe an.
Dar mă rog, dacă tot am început … să nu vă las așa. Așadar am predat-o pe doamna N. la domna doctor cu indicația că să revin peste vreo 4-5 ore pregătit să ridic iau acasă două bucăți. Io am zis că afacerea e bună, cine nu vrea să meargă cu una și să se întoarcă cu două … așa … cît ai bea o palincă?! Așa că odată ce am integrat-o pe doamna N. în sistem, în sistemul medical vreau să spun, am părăsit curtea spitalului pomenindu-mă singur și dezorientat în stradă. Aveam totuși de umplut 4-5 ore! Așa că am pornit să mă plimb în lungul respectivului bulevard făcînd ceea ce știu eu mai bine: să cuget! Dintr-o dată însă cugetarea asta a fost brutal întreruptă de o ghiorăială puternică a mațelor așa că mi-am ridicat ochii din pămînt căutînd de jur împrejur un ajutor. Pe un panou scos în stradă era povestit cu litere de-o șchioapă ceva despre pastramă și telemea de oaie, cafea și pălincă. Nah … cred că a fost suficient. Un local de un bun gust absolut, mai ales cînd bunul gust se măsoară în metri cubi de marmura albă. Ceva special … o cîrciumă ce putea fi la fel de bine cabinet stomatologic sau monument funerar, din marmură albă, la bulevardul central al urbei. Dar telemeaua a fost bună. Și pălinca. Am reușit astfel să restabilesc firul cugetării. Drept să vă povestesc nu prea știu cu ce am umplut restul pînă la 4-5 ore, dar pesemne că am fost foarte cufundat în gînduri, cum vă spuneam. Singurul flash de care îmi mai amintesc este de pe la ora prînzului, întruchipat de cei mai emoționanți mici pe care i-am mîncat vreodată (Doamne ferește-mă de ispită, acum în Post) – micii de la Kaufland. Ba chiar am dat și niște banuți țigănușilor (ceea ce nu prea fac) din parcarea de la Kaufland care m-au abordat cu „să-ți trăiască copiii!” Deh … superstiția!
Bun, v-am povestit deci cum mi-am petrecut EU acea zi. Și acum ceea ce vroiam să spun de fapt … vorbă lungă … sărăcia blogului! Cîțiva ani mai tîrziu, ziua de naștere s-a transformat, pe nesimțite, în … Geburtstag. Și vin copiii la Geburtstag Kind, cu cadouri care mai de care mai frumoase. Unii cu o rochiță, alții cu un joc … mă rog, cum are fiecare … alții cu ce vedeți mai jos:
ah, și nu, lumînarea este pusă doar pentru a vă da seama de dimensiuni! Să nu mă înțelegi greșit, dar vă rog … să nu care cumva să mă înțelegeți greșit, calul de dar nu se caută la dinți mai ales că lu’ fii-mea broscuța asta îi place foarte mult. Doarme cu ea, o ia la grădiniță, o bagă în sertar, la plecare nu uită să o ia din sertar … Am vrut doar așa, să vă informez. Și cum peste numai două săptămîni este ziua băiețelului cu broscuța, iată ce m-am gîndit eu (în șiretenia mea) că i-ar face plăcere să primească de Gebrutstag-ul lui:
ooooo vul-piiiii-țăăăăă!! 
Cool-stunning Romania-Newz, Cool-Vaterland-Newz | 
40 Comments »
Așadar zarurile Oscar 2012 au fost aruncate. Au fost împărțite care-ncotro și mărturisesc că anul acesta nu prea am avut favoriți. Probabil că deja știți lista cîștigătorilor și că The Artist a fost vedeta Premiilor de azi-noapte, așa că nu mă voi transforma într-un reporter care nu am fost la fața locului, în schimb aș vrea să-mi astîmpăr curiozitatea referitoare la priza reală la public a acestui film. Surprinzător poate, dar nici în presa, nici în blogosfera românească nu am citit prea multe despre The Artist și Michel Hazanavicius. Spun „surpinzător” pentru că este vorba de un film despre care se știa cu mult timp înainte că este favorit la premiul cel mare. Dar în afară de niște anunțuri seci cum că a ajuns în cinematografele din România nu-mi amintesc nimic altceva. Iar pe bloguri, poate din vina mea, dar chiar nu am citit nimic despre The Artist. Ah, era să uit: da, în presă era semnalat la un moment dat că la intrarea într-un cinematograf era un afiș cu litere de o șchioapă cum că „ATENȚIE!! Acum rulează un film ALB-NEGRU și MUT”
Deci, v-ați uita(t) la un film „alb-negru și mut” făcut în … 2011?
Mărturisesc că nici în Germania nu a fost un BUZZ prea mare cu filmul cu pricina, sau cel puțin nu atît de mare încît să ajungă la urechile mele. Cu toate astea am văzut filmul în primul rînd intrigat de curajul unei astfel de abordări. Subiectul este de altfel unul extrem de simplu și de banal, realizarea fiind singurul motiv pentru care ar merita (eventual) să rămîi în fața ecranului. Senzația plăcută pe care am încercat-o ca simplu consumator de film, este aceea că la un astfel de film (la The Artist în orice caz) tu ai controlul deplin al senzațiilor, al înțelegerii filmului, tu decizi cînd te mai gîndești sau cînd intri mai adînc în … acțiune.
Sigur, pe lîngă cei extaziați fie sincer, fie din snobism, există și sceptici precum CTP pentru care rezultatul este „o imagine alb-negru lacrimă şi efecte sonore impecabile, de parcă am privi o imensă plasmă HD inventată în anii ’20”.
Primim de la paparazzi reporterii de pe teren ai coolnewz.info:
cu explicația: echivalentul nemțesc al spălătorilor de parbriz de la semafor
Bonus: o mașină cu număr personalizat FaceBook.
Filmele americane recurg la clișee, filmele americane sunt lipsite de personalitate, filmele americane … fac și dreg. Paradoxal, deși industria americană de profil este (încă) cea mai tare din parcare în ceea ce privește producția și încasările, fățiș toată lumea o critică. Este oarecum același fenomen ca și cu domnu’ Dan, OTV-ul și Elodia. Prin urmare, cu o ură ne’mpăcată mi-am șoptit în barbă să mă arunc în oceanul Non-USA movies și să văd ce se întîmplă. Urmarea? Just read on …
Filmul japonez Confessions – 2010 (regizor: Tetsuya Nakashima). Trebuie să vă spun, măcar pe scurt, cum stă treaba, ca să intrați în atmosfera cel puțin ciudată a filmului. Este vorba despre o tînără femeie, Yuko Moriguchi, care plănuiește o răzbunare împotriva unor tineri iresponsabili. Răzbunarea este determinată de faptul că fiica ei de numai 5-6 ani fusese ucisă de doi dintre elevii dintr-o clasă la care femeia este profesoară. Avînd în vedere că minori fiind, copiii nu puteau fi legal pedepsiți, ea se decide să facă singură dreptate. Începe prin a le spune elevilor o lungă poveste a vieții ei, în timp ce elevii, neștiind unde converge istorisirea, îi sorb cuvintele. Și odată cu cuvintele, sorb și laptele gustării din recreația mare. În cele din urmă Yuko ajunge să dea o descriere în care cei doi criminali ascunși în mulțimea elevilor din clasă, se recunosc. Mai mult decît atît, ea îi înștiințează că a injectat virusul HIV în cutiile de lapte ale celor doi.
Acesta fiind „conflictul” filmului, continuarea constă într-o serie de confesiuni făcute de către cei implicați direct (profesoara și cei doi elevi) sau indirect (colegi). Un thriller psihilogic (cu accente horror uneori) destul de dificil de privit și despre care este greu să spui că ți-a plăcut, dar care cu siguranță este admirabil cel puțin din punctul de vedere al realizării artistice. Poate că este mult prea cinic pentru a fi convingător, dar cine a spus că arta trebuie să aibă legătură cu realitatea?! Jocul actorilor este puternic, coloana sonoră – terifiantă, culorile – bacoviene.
Dacă vreți să încercați un film … altfel, dedicați-i cele fix 106 minute! Pînă una-alta eu am ales numai 4 minute care cred că sunt într-adevăr reprezentative!
Citesc în oficiosul Cotrocenilor Evenimentul Zilei despre cum percepe lumea schimbarea din fruntea Guvernului, schimbare care așa cum am mai spus, are un rol preponderent cosmetic și de relansare. Sau/și de trambulină pentru o figură relativ nouă în ideea pregătirii unui prezidențiabil pentru viitoarele alegeri. Numai că procentul de încredere de 30% de care se „bucură” MRU la ora actuală cred că îi dezamăgește pe mulți PDL-iști. Și asta nu numai pentru că este la egalitate cu un copilot care din păcate (încă) nu a demonstrat că își poate depăși această condiție măcar în politică dacă nu la volan, dar mult mai grav, ce semnificație putem da celor 30% atunci cînd prin preajmă se află și domnu’ Dan cu numai 25%?
(foto)
mdeah … eu citesc și Kant, și Sandra Brown!
Pentru că se apropie weekend-ul și trebuie să ne gîndim la alternative de ars gazul, sau de relaxare – cum preferați – m-am gîndit să vă povestesc despre două jocuri care dau rușine oricăror creații pe calculator. Probabil că nu sunt persoana potrivită să fac comparație cu jocurile pe calculator pentru că nu cred că am mai pus mîna pe așa ceva de prin liceu, pe vremea cînd aveam un calculator JET Electromagnetic în casă, fratele mai mic și mai sărac al lui HC-85, și jocuri pe casete din acelea audio care se încărcau cu un țiuit inconfundabil. Dar chiar și atunci, mi-aduc aminte că tata era jucătorul șef pentru că eu, nu-i așa?!, trebuia să mă duc la învățat pentru că aveam BAC și examen de admitere la facultate. Nu conta că asta urma să se întîmple peste 4-5 ani! (tata, gata, te-am dat pe blog, s-a făcut dreptate!! )
Dar să revin! Board games sau jocuri de societate au mai existat. Monopoly este probabil primul de care a auzit toată lumea, cu design-ul acela care-ți lua ochii, cu banii foșnitori care înainte de 89 te duceau inevitabil cu gîndul la $$$. Mai apoi a apărut și la noi o copie palidă, pe numele ei – Bunul Gospodar! Dar parcă ajunsesem să mă plicitisesc de acest Monopoly, parcă fiecare joc intra se încadra într-un model sau altul, așa că după ce căpătai ceva experiență nu mai era nimic nou.
Prin 2004 însă am descoperit Coloniștii din Catan! A fost un BOOM absolut! Îmi amintesc că primele zile jucam aproape zi-lumină! Strictul necesar de somn, păpică junk-food, olița alături ca să nu mai pierdem vremea cu deplasarea pînă la budă 
(glumesc, ok?? ) și în rest jucam de parcă nu ar mai fi existat ziua de mîine! Ideea e simplă, scopul jocului fiind să colonizezi, să construiești, să faci drumuri, case și orașe, dar interacțiunea continuă cu toți adversarii, berile băute împreună, poantele și interminabilele negocieri din cadrul jocului, fac ca nopțile serile petrecute în jurul tablei de joc să fie de neuitat.
Ah, da, într-adevăr de neuitat! Mai ales că am descoperit cu timpul că acest joc aproape că poate fi folosit pentru testarea prieteniilor! Știți probabil cum există la controlul materialelor așa-numita rezistență la rupere! În ceea ce mă privește au fost vreo cîteva cazuri în care .. ok … prietenia a rezistat însă unii și-au jurat în barbă că nu vor mai juca niciodată CATAN! Și se pare că așa a fost!
Și dacă nu mă credeți că acest CATAN poate să se transforme într-o manie, dînd și o oarecare dependență (asta în caz că trebuie să facă o concurență serioasă jocurilor pe calculator), vă invit să vedeți ceva imagini de la, nici mai mult nici mai puțin, Concursul Național de CATAN! Ce olimpiade la matematică, ce concursuri de limba română …
O variantă mai light este așa-numitul Carcassonne, nu m-am lămurit exact care-i legătura cu localitatea respectivă. Desfășurarea jocului este un pic diferită, nu mai avem zaruri ceea ce dă un pic iluzia că factorul noroc este mai puțin implicat … știți cum fac unii dintre cei ce pierd, ei întotdeauna sunt lipsiți de noroc. Chiar dacă pierd sistematic În orice caz, este mult mai potrivit pentru a fi jucat cu și între copii!
Așadar în țara în care vedem Starbucks BUCKSSTAR:
(foto)
în țara produselor de firnă, nu se poate comercializa iPad! Din categoria: vreți drepturi de autor, vreți proprietate intelectuală? Na-vă cu furculița-n dinți!
Fix acum un an scriam două articole cu concluziile de pînă atunci referitoare la școala din Germania. Între timp am mai căpătat ceva experiență căreia i-a sosit momentul să vadă lumina unei miercuri fără cuvinte postări.
Nu mai știu cum arată acum manualele după care învață copiii în România. Îmi aduc însă aminte de cărțile mele de matematică, fie cele de la școală, fie culegerile de exerciții și probleme cu nume de legendă. Apropo, vă vine să credeți că există niște oameni care nu au altă preocupare decît să CULEAGĂ probleme de matematică?? Gen venerabilul Gheba sau „amicul” cîtorva generații – Petrică! Dar toate culegerile astea au reprezentat întotdeauna forța brută a matematicii. Tipăritură negru pe alb, un alb deseori cenușiu de hîrtie reciclată, bietul elev aflat în arenă față în față cu respectiva carte avea toate șansele să-și piardă și bruma de atracție pentru un obiect de studiu care oricum era evitat de cei mai mulți.
Spre deosebire de cărțile de care mi-am frecat coatele, pe care mi-am vărsat lacrimile și în cele din urmă am făcut cornete din paginile lor, cărțile nemțești de matematică îmi par făcute cu mult mai mult cap. Aș contrazice părerea cvasi-unanimă cum că informația este mult mai puțină decît „pe vremea noastră”. Ba dimpotrivă! Fără să mai țin minte exact cînd anume am învățat una-alta, aș spune că sunt multe chestii care se învață mai devreme decît o făceam noi. Și cred că secretul este că informațiile noi vin mult mai natural. Spre exemplu eu cred că am învățat mai tîrziu decît clasa a V-a să calculez cu virgulă. Totuși cum să nu vină totul firesc atunci cînd la lecția cu pricina introduci operații cu euro și cu euro-cenți, cu kilograme și cu grame, cu metri, centimetri și milimetri? Ce poate fi mai imediat decît să faci și cîteva măsurători cu o ruletă sau cu un vas gradat pentru a învăța și ceva practic, dar și pentru a da posibilitatea copilului să se mai ridice de la masa de scris însă … surpriză, tot în scopul de a-și face lecțiile. Cel puțin nu mai stă țintuit în fața unei cărți ale cărei coperți amenință să-l înghită pe măsură ce timpul (de joacă) se scurge ireversibil.
Sau priviți numai la poza 4 cum învață copiii de clasa a V-a despre numerele prime! Avînd ca material didactic o bucată de ciocolată! Ce este mai la mintea unui copil să priceapă decît pătrățelele de ciocolată din marca preferată?!
Sau numerele negative. Ce figuri tîmpe mai făceam cînd ni se explica axa numerelor întregi!! Mdeah … vă închipuiți cum toți copiii se îmbulzeau să afle cum stă treaba cu axa asta. A numerelor întregi! Însă legătura se poate face imediat, mai ales pe frigul de zilele trecute, cu temperaturile de afară. Sau copiii învață ce înseamnă să ai o datorie sau să cheltuiești din contul din bancă mai mult decît banii de care dispui la un moment dat.
Cu toate astea rămîn la părerea că textele alea cu „manualele care trezesc dorința copiilor de a învăța matematică” sunt niște chestii ireale, mult prea frumoase pentru a fi adevărate. Dar cel puțin matematica ajunge să fie privită ca o treabă folositoare, cu utilitate imediată, și mai puțin ca treaba aceea scary la care numai tocilarul din prima bancă se pricepe cît de cît.
(foto)
Ca să îmi completez un pic imaginea, cine a văzut la față în ultimii ani vreun manual de școală generală/gimnaziu, nu neapărat de matematică, ar putea să spună cum se desfășoară ostilitațile acum, la vreo 25 de ani (WOW!!) de momentele la care fac eu referire?
De îndată ce și-o băgat internet, Pantilimon o și început să surfeze. Și iată peste ce-o dat:
(foto)
De unde dilemele:
Most Recent Comments