Archive for ‘Cool-Vaterland-Newz’

April 9th, 2013

Mă mut!

by Ratatouille

Deformarea 2.0 ar putea să ne conducă cu gîndul la o mutare de domeniu sau de hosting. Dar nu, pur și simplu mă mut în sensul că îmi iau catrafusele din casa în care stau acum și mă mut în alta.

V-am mai povestit despre cît de nemernic este proprietarul de aici, așa că acum începe saga plecării. Conform legii i-am trimis scrisoare cu mare grijă ca aceasta să ajungă pînă la sfîrșitul lui martie, cu mare grijă la formulare ca să nu se ia de vreun cuvînt spus „greșit”, astfel încît totul să fie fie valabil și cele 3 luni care trebuie să se mai scurgă conform legii să înceapă de la 1 aprilie. Ba chiar i-am trimis scrisoarea cu confirmare de primire, treabă care a costat vreo 4 € în loc de sub 1 €, deși individul stă la 3 străzi distanță. Dar ca să nu se poată face că … plouă!

chirie

(foto)

Ieri primesc scrisoare de confirmare. De ce o primesc la mai mult de o săptămînă distanță … habar nu am! Mai ales că, așa cum se va vedea mai jos, este oarecum grăbit. Ciudățenia din toată această scrisoare este că ea conține fix două rînduri de informație utilă. În primul rînd că a luat act de faptul că voi pleca. În al doilea rînd că vrea să știe cînd poate intra în casă cu un agent imobiliar ca să o poată închiria pe mai departe. Și vrea să vină urgent, deși urgența asta nu l-a împiedicat să îmi răspundă la o săptămînă distanță.

Totuși scrisoarea are o pagină întreagă de text scris cu font de 10, maxim 11. Probabil pentru a-mi face în ciudă că plec, îmi comunică faptul că nu avea intenția de a mări chiria nici anul ăsta, nici pe viitor. Deci ce sens ar avea o astfel de … declarație de intenție?

Dar abia a doua jumătate a scrisorii este cu adevărat distractivă pe de o parte, intrigantă pe de altă parte. V-am povestit mai demult despre conflictul cu bucătăria cînd, pe scurt, ajunsesem la concluzia că el plătește materialele, eu mă ocup de montaj și la urmă din 650 € mi-a dat numai 350. În cadrul aceleiași chestii la un moment dat mi-a adus un … robinet. Pe care eu mă rog, l-am refuzat, nu am vrut să-mi aducă el o firmă să-mi intre în casă că îmi era frică să nu trebuiască să îi plătesc și firma aia de instalatori pentru un biet robinet.

Cu ce poveste credeți că vine?! Că atunci (deci acu vreun an) cînd mi-a adus robinetul a căzut cu bicicleta și și-a fracturat mîna și nu a mai fost în stare să muncească și că pagubele materiale si „imateriale” sunt fără numărpriceless … inestimabile. Bine, acum trecem peste faptul că probabil că ar trebui să mă duc să mă spovedesc în legătură cu ce simt vizavi de faptul că și-a rupt el mîna ;;) , dar totuși mă întreb: oare el încearcă să mă amenințe cu vreun proces cum că și-ar fi rupt mîna din cauza mea?? Că la urmă chiar îmi scrie că asta nu s-ar fi întîmplat dacă eu nu aș fi avut acel comportament.

De prisos să spun că eu nici nu am știut vreodată că și-ar fi rupt mîna. Dar dacă este cumva posibil ca această chestie să devină un caz … wow … atunci mi se pare foarte foarte tare. Chiar sunt curios cum evoluează lucrurile în continuare …

April 3rd, 2013

Soluție nemțească ca să NU dormi la operă

by Ratatouille

Dar ce se întîmplă dacă la un astfel de spectacol pur și simplu … adormi?! Adică să ne înțelegem, nu vreau să spun că EU am adormit! Dar acesta este un blog generalist, deci se adresează și celor care, în principiu, ar adormi la un spectacol de operă. Și pentru a-i servi și pe acești potențiali cititori, am testat și această opțiune.

În primul rînd aș spune că nemții au rezolvat într-un mod foarte de-a dreptul treaba cu adormitul în timpul spectacolului. Care adormit vine la pachet cu o groază de alte neajunsuri cum ar fi lăsarea capului pe umărul vecinului/vecinei, sforăit, curs din gură și cîte și mai cîte … mă opresc aici! Dacă observați în prima poză, scaunele sunt foarte … cum să le zic eu?! … colțuroase! Nu numai că spătarul de la scaun este tăiat în unghi drept, dar pe mijlocul acestuia mai este o despicătură care mai adaugă două colțuri care își intră în ceafă în caz că vrei să tragi un pui de somn te relaxezi. Singura tactică ce pare a funcționa (dar aici depinde de pragul durerii fiecăruia) este să te lași ușor pe spate și să permiți respectivelor colțuri să îți pătrundă în carne, să te obișnuiești cu durerea și apoi … da … să încerci să te relaxezi.

În al doilea rînd probabil că ați experimentat deja situația în care vreți să vă puneți coatele pe „brațele” locurilor (fie la cinematograf, fie de exemplu în avion) și vă atingeți mai întîi tandru cu vecinul/vecina. Mai apoi urmează un război surd pentru cucerirea acelui teritoriu lung de vreo 30 cm și lat de 4-5. Noi, aici în Germania, avem cîte o soluție pentru orice problemă. Scaunele de la operă au suport pentru braț numai într-o parte, în partea stîngă mai exact (poza 2). Dacă vrei să te întinzi și cu brațul drept (poza 3), prima tentativă se termină aproape sigur cu o pătrundere a acelei muchii cumva în încheietura cotului ceea ce duce la acea inconfundabilă senzație de „curentare”. Chestia asta se va instala în memoria ta pe perioada spectacolului și așa cum oaia nu se mai apropie de gardul electric, și cotul tău va sta departe de suportului … vecinului!

Tags:
April 2nd, 2013

O seară la operă

by Ratatouille

Cînd eram student, eram într-adevăr mare consumator de teatru. Bilete ieftine, reprezentații bune, în interiorul teatrului întîlneai o lume foarte diferită de cea dinafara lui – cele cîteva ore petrecute la teatru erau o adevărată oază în timp. Nu pot spune același lucru despre operă. Nu știu exact motivele pentru care nu m-a pasionat subiectul, poate pentru că pur și simplu nu prea am înțeles-o.

Asta ca să știm de pe ce poziții discutăm rîndurile următoare.

Cînd vorbim despre operă și despre marile scene ale lumii, primele nume la care ne gîndim sunt Scala din Milano sau Opera de Stat din Viena sau Covent Garden pentru opera londoneză sau Metropolitan la New York. Deși stau de cîțiva ani la o aruncătură de băț de Baden-Baden, habar nu aveam că aici este o altă scenă renumită nu numai prin dimensiune (2500-3000 de locuri), ci și prin numele mari care vin în acest orășel de numai 50000 de locuitori.

Aseară am avut ocazia să dorm văd Flautul Fermecat într-o punere în scenă pe care am găsit-o pe de o parte inedită, interesantă, surprinzătoare, pe de altă parte tipic nemțească prin economia decorurilor și a costumelor. Din păcate nu am reușit să fac deloc poze în timpul spectacolului, deși eram decis să încalc regulile de bună purtare de dragul blogului. (și aici nu vă gîndiți la blitz, că ar fi ieșit poze decente și fără) Am surprins totuși cîteva poze la pauză care redau cît de cît atmosfera pe care am găsit-o deosebit de posh. De cînd sunt plecat aiurea pe coclauri am mai fost la operă numai la Geneva, dar nu am văzut acolo așa o etalare de rochii, toalete, costumuri, papioane. Ce mi se pare cel puțin funny este combinația dintre șampania nelipsită la teatru sau la operă, savurată împreună cu un … covrig!! Nelipsitul Brezel nemțesc! Care e ok să-l înfuleci dimineața cînd aștepți înfrigurat tramvaiul, dar la operă și încă acompaniind șampania?? O fi și ăsta un soi de umor german.

În rest, ce să vă mai spun? Poza 11 am făcut-o în speranța că se va vedea cam care era media de vîrstă din sală avînd în vedere cît păr alb apare în cadru, asta fără a mai socoti cucoanele vopsite. Pozele 17 și 16 sunt cu Orchestra Filarmonicii din Berlin (care cred că a fost de fapt adevărata vedetă a serii) împreună cu dirijorul ei. Dar mai bine vă uitați oleacă la poze și apoi îmi spuneți voi ce relație aveți cu opera, așa … ca să nu mă simt chiar prost singur! :-D

March 30th, 2013

Interzis la dans!

by Ratatouille

Nu știu dacă știați că pe lîngă talentele de mare bucătar (cine a deschis televizorul încă de la începuturi, știe!), comentator politic și activist civic (contra loviturilor de stat :-D ), dimpreuna cu modestia care mă caracterizează mai sunt și un mare dansator! Așa că aseară, fiind vineri deci ziua perfectă pentru astfel de ieșiri: Hai la dans!

Numai că stai să vezi: ieri nu a fost orice zi de vineri, ci Vinerea Mare dinaintea Paștelui Catolic cînd … să vezi și să nu crezi: dansul în cîrciumi, cluburi, discoteci este interzis!!

(foto 1, 2, 3, 4)

Deci credință, nu joacă! :-D

March 27th, 2013

Să mă las oare asimilat?

by Ratatouille

Ieri cred că mi s-a urat de vreo 5 ori Paște fericit! Abia ridicat de pe scaunul de la dentist, cu jumătate de falcă anesteziată și cu un firicel de salivă prelingîndu-se gingaș și greu de controlat, doctorul îmi spune (în românește) Domnu’ Ratatouille, ne revedem după Paște! Vacanță plăcută! WTF?? De ce-mi spune ăsta că ne vedem după Paște?? Cîteva secunde mai tîrziu tipa de la recepție îmi urează, în germană de data asta, Paște fericit! Mă rog, mi-a picat într-un final fisa că suntem în Săptămîna Mare a Paștelui Catolic. Secretara de la serviciu și-a luat liber săptămîna asta pentru că, fiind vacanță, copiii îi stau acasă și nu pot sta singuri. Încă vreo 2 colegi au plecat la ski sau mai știu eu pe unde.

Concluzia? Aproape în fiecare an, căci rareori se întîmplă ca cei doi dumnezei să pice de acord, și atunci cînd o fac … Dumenzeu știe cum și de ce se întîmplă totuși asta, aproape în fiecare an așadar sufăr de această defazare. Unii fac ouă roșii, eu sunt în plină formă la muncă. Eu fac cozonaci, alții abia se dezmeticesc după ce s-au întors din vacanță. Eu îmi dau întîlnire cu nu-știu-care să punem la cale un proiect. Ăla nu poate că deh, e vacanță! Vorbesc în România cu unii-alții … tranșează de zor mielul și eu îmi aduc aminte că trebuie să-mi aranjez un chiul mic de la birou ca să fiu în fază cu credința străbună!

Provin dintr-o familie care m-a învățat cîteva chestii de bază despre Jesus și din ce este compusă o biserică, dar nu este o familie de practicanți. Nici măcar bunicii. De două ori pe an la biserică, încă vreo cîteva vizite cu scop turistic eventual, sau o nuntă, un botez … și cam atît. Așadar nici eu nu sunt un practicant (spre disperarea familiei prin alianță!). Mai țin cîteodată un post, dar asta mai mult cu rolul de a-mi testa puterile, eventual cu rol de dietă.

Și totuși … pînă cînd o viață amară? Mă gîndesc: nu ar fi oare mai bine să mă las asimilat și să fac și eu Paștele cum îl face toată lumea? Mai ales acum cu noul Papă, mai-mai că m-ar trage ața să mă și catolicesc. Păcat că trebuie să plătesc impozit pentru asta …

(mă rog, un mare dezavantaj la chestia asta ar fi că nu mă va mai interesa mielul la reducere din magazine începînd de săptămîna viitoare!)

February 1st, 2013

Greaua moștenire

by Ratatouille

Ia să vedem cum stă treaba cu grădinița în Germania. Deși au trecut mai bine de 20 de ani de la zdrobirea orînduirii crude și nedrepte, greaua moștenire încă mai persistă. În tabel pe stînga sunt landurile, iar pe coloana din dreapta este procentul copiilor sub trei ani care merg la grădiniță în landul respectiv.

gradinita-germania

(via)

Pentru comparație, harta Germaniei pentru a vedea despre care landuri este vorba.

harta-landuri-germania

 

(harta)

January 16th, 2013

Salutări din Timișoara

by Ratatouille

De cînd am trădat plecat din România am întîlnit mulți oameni cu povești de viață … să le zicem … speciale. Fie că au trecut Dunărea înot sau și-au sfîșiat hainele și carnea prin sîrmele ghimpate ale unei Europe împărțită în două, fie că au plecat la vedere după ’89 și au luat-o de la zero într-o lume complet nouă, fiecare din aceste vieți poate fi subiect de film sau de piesă de teatru.

Sîmbăta trecută însă a fost pentru prima dată cînd am vizionat, sau mai degrabă aș spune că am făcut parte dintr-o piesă de teatru avînd drept temă centrală viața unui etnic german din România, fuga acestuia în Germania și reîntoarcerea în Timișoara după 20 de ani. Cum spuneam, am întîlnit multe povești de viață din aceeași categorie. Bineînțeles că detaliile diferă de la una la alta, dar ideea de bază este aceeași. Ceea ce are special piesa de teatru Liebesgrüsse aus Temesvar este faptul că în rolul protagonistului Julius Vollmer joacă … Julius Vollmer! Și jucînd el însuși în piesa de teatru despre viața lui, de fapt își scrie în continuare povestea vieții, deci scenariul piesei, deci povestea vieții, deci scenariul … Ca spectator român la o astfeld e piesă am spus mai sus că am făcut parte din ea. Și asta deși nu a fost una din acele puneri în scenă care-și propune să-i coopteze pe spectatori în rîndul actorilor. Dar o serie de imagini din România proiectate pe un ecran sau cîteva replici spuse în românește cred că nu pot fi înțelese decît de un român … verde! :)

Am făcut cîteva poze și un mic clip care, deși nu sunt prea reușite, surprind atmosfera din sală. O punere în scenă care dovedește că o piesă de teatru poate fi puternică și cu bani puțini. Decoruri simple, multe proiecții care redau atmosfera unei perioade sau a alteia înlocuind astfel cu succes alte decoruri, tot felul de giumbușlucuri audio-video foarte sugestive … într-un cuvînt, imaginație!

January 11th, 2013

Vorba dulce

by Ratatouille

Ieri am fost un pic pe drumuri prin satele patriei mumă (vitregă) Deutschland. Prilej cu care am constatat că, deși nu îmi amintesc să fi întîlnit pînă acum echivalentul german al zicalei vorba dulce, mult aduce, nemții din unele locuri o cunosc (pe ea, pe zicală) în spiritul ei. Pe strada principală a unui astfel de sat, limita legală de viteză este de obicei de 50 km/h. Locuitorii însă au găsit o modalitate pe care eu unul am găsit foarte eficientă, de a-i obliga emoțional să meargă cu numai 40 km/h, fără însă a risca nici o amenda în caz că nu se conformează, cercul roșu al limitei de viteză fiind deformat, stilizat să aducă a … inimă. Freiwillig, adică de bună voie, cam toți mergeau cu 40.

Poza făcută de mine nu este foarte reușită și asta NU pentru că mergeam prea repede :)) , așa că am găsit încă una pe net. Cum ai putea să treci cu roțile peste o … inimă? :) O chestie mult mai drăguță (și mai de efect) decît acele bump-uri care îți rup mașina cînd treci peste ele.

(foto 2)

December 11th, 2012

Cum te trezești dimineața fără să știi că seara vei pleca către … Bruxelles

by Ratatouille

Gata, m-am întors! Cam greu, dar m-am întors! Și aici cred că este momentul să repet faptul că de îndată ce fulgii de zăpadă devin mai deși de 10 bucăți pe oră, tot ceea ce înseamnă trafic în Germania se dă peste cap. Am mai avut o poveste pe blog cînd mă întorceam din Mexic, se întîmpla prin ianuarie 2011, și tot așa, avioanele erau pornite la manivelă … De data asta a fost și mai bine, eram în Washington în dimineața plecării și … noroc că mi-am verificat email-ul … sunt înștiințat că zborul meu direct la Frankfurt, Lufthansa evident, are întîrziere. Am intrat un pic la bănuieli și am verificat pagina aeroportului din Frankfurt. Într-adevăr, de aici era buba: zeci-sute de zboruri anulate parcă era Super-Storm Sandy … nu o biată ninsoare. O oră mai tîrziu, alt email: ne pare rău, zborul Dvs. a fost anulat! Deci cum?? Anulat? OK, și eu ce fac, trec Atlanticul înot?? Deci nimic-nimic, nici o vorbă despre alternative … nimic! Bun, am realizat repede că numai de pe zborul pe care trebuia să fiu mai erau cel puțin 100 de oameni în aceeași situație cu mine, oameni care trebuiau transportați cumva în Europa. Ca să nu mai vorbesc de alții lăsați pe drumuri de alte zboruri … anulate! Așa că am sunat cu tupeu la Lufthansa în America și, după numai 40 de minute de așteptat la telefon, timp în care am fost asigurat de vreo 40 de ori că ei appreciate my patience (să mai zică cineva că nu am răbdare), mi-a răspuns EA, mult-așteptata, mult-dorita operatoare Lufthansa. (nu rîdeți, cînd stai 40 de minute la telefon, neștiind cînd și dacă ți se va răspunde, ies la iveală multe fenomene nebănuite …) Care operatoare, după alte 10 minute în care eu am așteptat în timp ce ea cică a căutat o soluție pentru mine, îmi spune că pot lua același avion însă a doua zi. Dar zborul de mîine nu va fi anulat? – întreb eu, nevinovat. Aaaa, asta nu știm, îmi răspunde blonda de la capătul firului. (mă rog, presupun că era blondă! Pentru că era nemțoaică, nu de alta … ce credeați??) OK, dar este imposibil să nu fie alt loc pe alte conexiuni, fie cu legătură într-un oraș american și apoi salt peste Ocean, fie direct din Washington în Europa și apoi cumva pînă la Frankfurt. Și am mai pus-o rugat-o să caute încă o dată. De data asta a mers mult mai repede de 10 minute, semn că data trecută nici nu-și bătuse capul prea mult, și mi-a dat soluția așteptată: cu United zbor direct pînă la Bruxelles, și apoi cu Lufthansa pînă la Frankfurt. Așa că pînă la urmă întîrzierea față de ora planificată nici nu a fost atît de mare.

Eh, toată tevatura asta s-a petrecut la telefon, o ora care mi-a mîncat din timpul pe care-l prevăzusem pentru a ajunge la ambasada României din Washington DC ca să salvez țara de la dictatură votez. Dar cînd am ajuns la aeroport și mă îndreptam în pas sprințar către ghișeele United, la Lufthansa era un soi de demonstrație :)) cu omuleți care veniseră (probabil la fel de sprințari) la aeroport și aflaseră, sec, că zborul lor este … anulat!

Am trecut mai departe, continuîndu-mi drumul pe axa euro-atlantică Washington-Bruxelles. Nimic nu este întîmplător pe lumea asta. :))

November 22nd, 2012

Educație … Frecție!

by Ratatouille

Chiar sunt curios cum se întîmplă ședințele cu părinții la școală în România de azi?

Mi-aduc aminte că atunci cînd se duceau ai mei la ședințele cu părinții de la școală … se întorceau cu tolba plină. Plină cu săgeți pe care odată ajunși acasă le trăgeau la țintă. Vă las pe voi să ghiciși cine eram ținta, respectivă dacă era vorba de o țintă mobilă sau fixă! =))

Glumă-glumă, dar erau niște ședințe juicy, pline de substanță și … conținut! Gigel a făcut, Saveta a dres! Cu nume și pronume. În mod cert, în săptămîna care urma ședințelor cu părinții întreaga clasă se transforma radical.

Drept este că nu știu nici cum erau ședințele cu părinții din Germania de acum, să zicem, 25 de ani. În orice caz, știu cum este acum și, deși nu am o imagine de ansamblu, știu cum stă treaba în cazul plozilor mei și eventual cei a cîtorva cunoștințe, prieteni etc. Și dacă ar fi să caracterizez atmosfera de la o ședință cu părinții într-un singur cuvînt, acesta ar fi labă (ptiu, scuzați!) frecție! În primul rînd este o regulă care se respectă cu sfințenie, și anume „nu rostim nici un nume!” Adică nu contează că Gigel terorizează o clasă întreagă, nu contează cu Saveta e o parașută precoce … nu! Vorbim așaaaaa, la modul super-generaaaaal, să priceapă cine are de priceput și, eventual … dar numai eventuaaaaaal, să ia măsuri. Și evident că dacă plozii ăia sunt cum sunt, părinții i-au cam scăpat de sub control de ceva vreme, sunt deja rupți de realitate așa că nu ar fi exclus ca pur și simplu să nu-și dea seama că ei sunt cei vizați.

(foto)

Alte exemple de super-frecții. Conform percepției mele, clasa despre care vorbim (a VI-a) este una super-gălăgioasă, pînă acolo încît unele ore sunt perturbate serios de o mînă de mici infractori. Bineînțeles, la profesorii mai slabi de înger. Ei bine, această situație nu este caracterizată ca atare, ci este îmbrăcată în cuvinte de genul: vaaai, este o clasă vivace, temperamentală, sunt unii copii care au o personalitate puternică etc … WTF?!?!

Una peste alta, deja după o zi de muncă abia așteptam să plec, să nu mai aud elucubrațiile alea. Dar ți-ai găsit! Mai interveneau tot soiul de părinți cu niște harfe în ei … niște închipuiți și jumătate care nu vroiau altceva decît să se bage în seamă. Cînd credeam că aproape s-a terminat, hop, ridică un aberant din ăsta mîna să zică și el ceva. Evident, trebuia lăsat omul să vorbească! (not!) Că vai, i-a venit progenitura acasă și era atît de fericit că profesorul de geografie la plecarea din clasă i-a făcut cu ochiul și i-a spus ceva de genul „Pa! Pa!” în loc de mult mai scorțosul „La revedere!” și vai, ce bine s-a simțit copilul, a simțit o comuniune între el și profesor etc … Deja mă tăvăleam de greață!

Urmează o alta. Mama uneia care este cumva cea mai mare lepră din clasa aia … al cărei Everest în ceea ce privește notele este undeva echivalentul unui 6, care în clasa a VI-a abia buchisește un text și pentru care 3 x (-2) este problemă de olimpiadă. Era vorba de un film care să fie vizionat de întreaga clasă și ea se ridică să spună că vai, nu este de acord ca fiica ei să vadă filmul ăla pentru că undeva, pe la mijloc, este o scenă cu ceva sînge. Și apoi nu știu cum ajunge vorba la Harry Potter și … da, că fiica ei a văzut Harry Potter, dar să știm cu toții că ea a fost obligată să citească mai întîi cărțile, că daaa, fata ei citește foarte mult. Mă rog, dacă chiar ar fi citit Harry Potter, ar fi trebuit să se fi apucat acu vreo 73 de ani și încă nu ar fi terminat … Deci aici vroia panarama să ajungă! :)) Mai lipsește să ne spună că ta-su e cărturar pentru că el are multe cărți acasă. Ași, valeți … etc.

Dar credeați că profesorii sunt mai breji? Unii da, alții ba! Păi eu am fost muștruluit de cîteva ori că de ce e copilul trist cînd ia echivalentul unui 8? Pînă cînd ăluia de matematică i-am spus că nu-s străin de subiect și i-am explicat că panarama aia de test la care a luat 8 era pe vremea mea dat pentru corigenți, așa că nota 8 în contextul respectiv este de fapt un șesuleț!

Eh … greu! Deci? În România tot așa frecție este pe la școli? Spuneți drept!