Așa sunt eu: vreau să vorbesc despre una, și mă trezesc vorbind despre alta. Săptămîna trecută cînd v-am povestit despre manuale și culegeri de probleme, vroiam de fapt să vorbesc, evident, despre altceva. Și anume despre atitudinea profesorilor de la școală. Și ca să nu risc să ajung iar să povestesc despre vrute și nevrute, v-o spun direct: mi se pare am convingerea că o freacă muuuult prea mult. Cum mi-am dat seama de treaba asta? Păi în primul rînd îmi aduc aminte de ce se întîmpla cînd eram eu elev și veneau ai mei pe la școală. Dacă se întîmpla să iau vreun 8 la vreo materie, nu mai vorbesc de matematică sau fizică sau română, apoi se pregătea un pui de tragedie greacă. Deja de la 7 în jos nu mai era nici o diferență între nota respectivă și a rămîne corigent. Dar aici nu mă refer numai la atitudinea părinților care deh, e de înțeles, vroiau să le fie odrasla moț în frunte. Dar și profesorii se arătau dezamăgiți și critici cînd o luam pe arătură, erau atenți la orice relaxare (prelungită) a atenției și dedicației mele, corelau eventualele note mai proaste cu alte tîmpenii pe care le mai făceam în același interval de timp … și tot așa.
(foto)
Ei bine, nu! Aici în Germania atitudinea este la polul opus. Mai întîi în timpul școlii primare, primii 4 ani, timp în care se face deja trierea pentru ceea ce va urma în următorii 8 ani (deci practic pînă în clasa a XII-a), învățătoarele merg pe ideea că în clasa I bagi copiii într-un soi de black box, le dai acolo să învețe să socotească și să scrie, și ce dă Domnu’ să iasă la capătul celălalt al țevii după 4 ani … asta e! Dacă se nimerește să fie copilul „bun” – merge la gimnaziu, dacă nu – merge la școala de meserii. Să nu-l stresăm, să nu-l forțăm. Mai apoi la gimnaziu (că deh, părinții nu se lasă numai după „ce dă Domnu’” despre care se știe că de dat, dă, dar în traistă nu bagă) profu de mate te ia la beșteleală că de ce este copilul trist că a luat 8 la lucrarea de control? Ce contează că lucrarea aia de control era super simplă? Sau ce contează că de fapt notele sunt pînă la 10? 8 e notă bună! Și copilul trebuie „lăudat” și trebuie să fie „mulțumit” că a luat 8. Mai apoi te întîlnești cu profa de germană. Și normal, nefiind limba maternă a copilului o întrebi oarecum îngrijorat, vorbește bine, face greșeli, ar trebui să mai facă ceva în plus pentru a fi la fel ca ceilalți copii care au un avans de vreo 7 ani de învățat germană ca să nu mai vorbim de practica zilnică din familie? La care profesoara își pune mîinile în cap de parcă are în față cel puțin pe Necuratul (Doamne ferește și apără!) și strigă sfîșietor zice: Nuuuu, vă rog, nuuuu!
Whatever … Clar că nu trebuie toată lumea să ajungă doctor docent pentru că nu ar mai avea cine să ne conducă tramvaiele și să ne ia gunoaiele, însă nici a merge pe ideea asta și a lăsa complet lucrurile să se întîmple fără a-ți da silința să le împingi de la spate nu mi se pare ok. Împinse de la spate atît cît se poate și atît cît are sens, fixînd niște obiective care să fie în același timp ambițioase DAR ȘI realiste în funcție de înclinațiile și personalitatea fiecărui copil.
Pe de altă parte nu pot să nu observ că societatea asta merge destul de bine chiar și cu sistemul ăsta pe care tocmai îl critic de zor!
. Deci v-ați prins, toată polologhia asta ca să vă spun că azi e ziua lu’ fii-mea. Mă rog, una din ele, că așa-s io, de neoprit! De fapt nici măcar ăsta nu era subiectul, că azi e ziua ei, ci mai exact cum se întîmplă în Germănica în astfel de situații care, vrei-nu vrei, se întîmplă o dată pe an.
Most Recent Comments