coolnewz about hot thingz

sau artă de dragul artei.

Cînd eram prin clasa a IX-a, perioadă care a coincis cu zorii democrației noastre, cu sau fără ghilimele – cum crede fiecare, nu puteai face mai nimic fără să dai cu nasul de politică. La biologie proful ne vorbea de minieri, la matematică printre două teoreme profa mai trimitea o afurisenie către țărăniști și tot așa. Probabil că pentru profesoara de română era însă cel mai ușor să facă astfel de legături într-un mod cît de cît natural. De la ea am auzit pentru prima dată despre arta subordonată unui anume scop, despre proletcultism, despre Mitrea Cocor pe care Zina se încăpățînează să nu ni-l povestească (glumesc, ok??) Tot de la ea am învățat despre arta de dragul artei, cum că singurul stăpîn al unei creații artistice trebuie să fie creatorul Creatorul însuși, fie că vorbim de muzică, de film, de literatură, arta nu trebuie subordonată nici unui curent politic, nu trebuie mort-copt să aibă un scop didactic, nici unul social sau civic, nu-i musai să ajungă la masele largi, populare. Profesoara mea de română din clasa a IX-a era adepta unei libertăți totale în ceea ce privește orice formă de artă. Probabil oarecum pe aceeași linie, era în același timp și avocata conceptului potrivit căruia nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie.

Îmi răsunau în cap cuvintele ei cînd, ca elev sau student mergeam la teatru și era vremea la care stilul pieselor de teatru se diversificase teribil față de ceea ce văzuserăm pînă atunci. (ok, eu mai puțin, nefiind pînă atunci la vîrsta la care să merg la alt teatru decît Ion Creangă sau Țăndărică) Și deși profesoara asta a încercat să-mi deschidă mintea astfel încît să absorb abordări cît mai multe și cît mai variate, întotdeauna am crezut că această diversificare, aceste abordări caracterizate de mulți drept neconvenționale, sunt de fapt un abuz al  Creatorilor care, conform profesoarei mele de limba română, puteau oricînd să spună că ei fac, nu-i așa, artă de dragul artei. Și chiar asta spuneau! Teatrul Odeon era la acea vreme (poate și acum …) campionul montărilor avangardiste. Și iată-mă dus la o piesă cu un titlu kinky-suav: au pus cătușe florilor cu un regizor la care abia după această experiență am început să fiu mai atent, dar despre care pînă atunci nu auzisem nimic: Alexander Hausvater. Despre piesa respectivă pot spune că m-a marcat, că m-a agresat într-o oarecare măsură, dar … și asta este probabil partea bună, că a reușit să-și transmită mesajul. A fost ca un soi de injecție care te doare cînd o faci, te doare după ce o faci, dar fluidul (binefăcător?) trece totuși din seringă în corpul tău.

(foto)

O mică descriere a atmosferei, așa cum sunt în stare să mi-o reamintesc la distanță de 20 de ani: Pe treptele teatrului Odeon ți se rupea biletul după care unul dintre actori te lua de mînă și o rupea la fugă trăgîndu-te după el către sala de spectacol. Drumul era de fapt un coridor făcut dintr-o pînză neagră cu niște zvasitici, seceri și ciocane, cranii zugrăvite ceva graffiti-style. Fondul sonor era asigurat de niște mega-giga-fierăstraie care parcă îți tăiau creierul și-ți trepidau sufletul, iar în urechile astfel agresate actrița care mă trăgea mai mult mort decît viu către scenă (deci nu uitați: eu venisem la o piesă de teatru cu flori, chestii, îmbrăcat gigea …) îmi șoptea că voi asista la o execuție! Din capătul coridorului lung drapat cu pînză neagră venea o fascicul de lumină bine direcționat care te orbea, neputînd să-ți ferești ochii decît dacă îi închideai (ceea ce însemna să alergi prin infern și cu ochii închiși pe deasupra!). Odată ajuns la capătul coridorului vedeai că respectiva lumină țășnea din capul unui individ care înlemnise acolo. Buuuun, am ajuns în sala de spectacol care era împînzită cu … spectatori. Da, noi, spectatorii stăteam peste tot, pe perne pe jos, pe niște schele, în celulele unei inchisori, sprijiniți de o budă … Peste tot! Ajungînd în sală după alergătura de care vă poveasteam, am crezut că am întîrziat și că piesa de fapt începuse. Cu atît mai mult cu cît printre spectatori vedeam deja actori care … prestau! Era prima oară cînd il vedeam pe Florin Zamfirescu în realitate, iar această realitate era într-adevăr una goală-goluță avînd în vedere că se prezenta în toată splendoarea costumului lui Adam împreunîndu-se (vorba social-liberalului Jiji) cu o … artistă! Deja îmi puneam problema ce se va întîmpla dacă și spectatorii vor lua parte activă la … spectacol?! Slava Cerului nu a fost cazul și sper că am reușit să vă descriu cît de cît atmosfera. Nu ar mai fi de adăugat decît că pînă pe la jumătatea piesei, cam jumătate dintre spectatori cedaseră psihic și plecaseră, un contingent masiv în momentul în care unul dintre protagoniști își făcea nevoile într-o hazna la modul foarte veridic în sensul că se auzeau și niște PLEOȘC-uri pe acolo! (sper că mai citiți încă … )

Cum ziceam însă, pretind că mesajul antitotalitar al piesei a ajuns la mine. Poate s-a mai decantat peste ani … nu știu! Chiar aș fi curios să revăd piesa cu ochii de acum. Atunci sunt însă sigur că am dezaprobat cu tărie punerea asta în scenă. Și cîte bobîrnace nu mi-am luat pe tema asta pentru că în multe cercuri nu dădea deloc bine să aduci astfel de critici teatrului de avangardă! Am mai riscat o singură dată să merg la Teatrul Odeon și să văd La țigănci în interpretarea aceluiași Alexander Hausvater. Nu m-a impresionat în nici pozitiv, nici negativ, eram deja vaccinat.

Mi-am reamintit de toată povestea asta citind un articol despre o întîmplare de pe scena Teatrului Național din Iași unde un profesor care-și însoțea elevii la teatru s-a urcat pur și simplu pe scenă și a oprit piesa pentru că i s-a părut prea deplasată. Ca subiect, ca replici … habar nu am. Nu știu cu cine și despre ce este piesa, nu vreau să emit nici o critică pe tema asta. Dar știu că prea mulți se adăpostesc la umbra acestui slogan artă pentru artă, prea mulți pun botul la chestii pe care nu le pricep, dar își închipuie ei că așa e cool, să înghiți unele treburi nemestecate. Pe de altă parte este și o mare doză de încremenire în niște modele ultra-clasice de artă, fie ea teatru sau film, cu floricele și norișori roz. Habar nu am dacă profesorul a procedat corect, dar mă gîndesc că se impunea măcar un avertisment în afișul de prezentare al spectacolului.