coolnewz about hot thingz

I-am spus așa nu numai pentru că am dat fix o bancnotă de 100$ pe ea, ci și pentru faptul că pe ea însăși fix așa o chema: Skoda S100. A fost prima MEA mașină, cheia spre o anume libertate, autostrada mea spre weekend-urile la munte, limuzina care mă ducea la petreceri și cea care mă întorcea dimineața în zori. Înauntru era cu piele de vinilin sălbatic, iar la ușile din față o porțiune din fereastră se deschidea prin rabatare în lateral chestie care mi se părea foarte, cum altfel?, cool. Era un crem pe care îl asociam exclusiv cu marca asta de mașină, aplicat peste o tablă demnă de un tanc. De altfel Million dollar baby a mea a avut niște coliziuni ușoare cu vreo 2 Dacii, coliziuni din care a ieșit neîntinată. Nu vreau să vă spun ce deranj a fost pe tabla Daciilor ălora! Uneori și acum cînd mai văd vreun jmeker prin trafic îmi doresc să fiu la volanul Skodiței mele vechi …

Am luat-o de la o bătrînică care nu o mai folosise de ceva vreme. Cînd am văzut-o acolo sub dudul ăla bătrîn, acoperită de dude coapte și bîzîită de muște nici nu-mi făceam iluzii că va porni prea curînd. Mă așteptam ca la prima cheie să zboare de acolo de undeva un stol de păsărele! Aiurea! Vrrrrrrmmm, a pornit imediat! Sigur, pentru o mașină care la vremea aia avea 20 de ani a mers foarte bine atîta vreme cît am avut-o în ogradă, dar am avut și peripeții care mai de care mai de pomină cu ea. În primul rînd o vreme după ce am luat-o se aprindea becul de ulei, chestie cu care nu-i de glumă, după cum îmi spuneau și mie specialiștii! Pentru ca la o privire mai atentă să-mi realizez că sonda de ulei și senzorul de temperatură pentru apă erau inversate! Deci pînă și asta a fost o alarmă falsă.

O altă imagine de neuitat a fost un drum la munte, din București pînă la Bran. Iarnă, zăpadă. După cum probabil știți, precum marile limuzine și Skoda asta avea tracțiune pe spate. Ba și mai frumos: însuși motorul era în spate! Cam ca la bărcile cu motor, asta așa ca să aveți o idee. Deci decît „tracțiune” mai degrabă i-aș spune „propulsie” Portbagajul era în față, încăpător de altfel, însă botul mașinii era foarte ușor astfel încît atunci cînd accelerai aveai senzația că se înalță puțin! Dar să revin la drumul la munte: probabil că știți că a conduce pe zăpadă o mașină cu tracțiune pe spate este o activitate foarte mișto, un fel de bungee jumping într-o oarecare măsură! Dacă mai pui la socoteală că pentru studentul care eram atunci faptul că aveam o mașină era arhisuficient. Ce vreau să spun este că nu mi-a trecut niciodata prin cap să-i schimb cauciucurile! Care cauciucuri arătau fix ca niște … cauciuce! Nu aveau aproape nici un fel de profil! Mor de rîs cînd văd acum toate discuțiile cu anvelopele de iarnă, și alea all-season, și care-s mai de firmă decît altele etc … Mă rog, acum nu m-aș mai sui într-o mașină precum Skoda aia, presupun că asta înseamnă că am devenit mai înțelept! Deci cam așa cum se vede mai jos a fost drumul meu la munte, de neuitat pe serpentinele alea de la Izvoru Rece sau Pîrîul Rece (cum s-o chema), dintre Predeal și Rîșnov.

Era într-o dimineață pe la 4, plecam de la o petrecere. Mașina plină. Și cînd spun plină nu mă refer la 5 oameni. Să tot fi fost vreo 8?! Iarnă, frig, oameni beți prin jur. Mă urc la volan, Million dollar baby nu mă dezamăgește, pleacă la prima cheie. Ieșim din parcare, Bucureștiul gol, radarele erau localizate pe GPS-ul meu mental, străzile erau ale mele, accelerația la fund! La fundul cui?? Deodată observ că oricît de furios apăsam pedala, mașina nu mai reacționa în nici un fel. Singura responsabilă pentru faptul că (încă) înaintam era inerția. Care însă a ajuns să fie rapid mîncată de frecare! Ce se întîmplase? Am constatat cu plăcere că se rupsese cablul de accelerație! Bun, pentru unii amănuntul ăsta nu mai era așa de important pentru că alcoolul lucrase (și) de data asta în beneficiul lor și adormiseră pe canapelele de vinilin sălbatic, cum vă povesteam. Lăsîndu-mă așadar pe mine să rezolv problema cu cablul rupt de acelerație! Și cum ingeniozitatea românului la ananghie nu are limite, aducîndu-mi aminte de un ghem de sfoară din aia de legat borcane de murături pe care o aveam prin mașină, am transformat-o instant în cablu de accelerație, mînuit însă pe fereastră și evident, cu mîna. Că de aia-i zice „MÎNUIT”! Așa că iată-l pe Ratatouille cu pleata-n vînt (pentru că pe atunci avea părul vîlvoi, nu ca acum) gonind în zori de zi prin gerul orașului schimbînd vitezele cu dreapta și cu mîna stîngă pe fereastră accelerînd trăgînd de sfoară: VRRRRRRRRMMMMmmmmm!