Știe cineva care-i treaba că începînd de azi dimineața cînd vreau să comentez pe unele bloguri îmi apare mesajul ăsta:
Printre altele la Hapi, Redsky … și au mai fost cîteva … Dar de ce azi? De ce dintr-o dată? Că pînă acum totul era bine merci …
March 8th, 2012
De 8 Martie- O u(șu)rare!
Cum era chestia aia?
“Toata lumea, toata lumea,
sare-acum cu mine!”
Altfel spus, ce usurare sa aflu chiar azi, in sfanta zi de 8 martie, nu doar ca ne iubesNON-STOP!
(Si totusi, nu ca fac nazuri, da’ poate nu ne sufoca, acuma, da?)
La multi ani tuturor Cool-conițelor iubite non-stop 
!
March 2nd, 2012
“Barbatii sunt mai romantici”
Ar fi putut sa fie medic, dar un test de sarcina pozitiv si un EL aflat la locul potrivit in momentul potrivit o “ajuta” sa se multumeasca pentru moment cu un job de asistenta intr-o clinica de ginecologie.
Cindy (Michelle Williams) se gaseste intr-o situatie de viata din categoria: “Ce-ar fi fost daca?…” E maritata cu Dean, jucat magistral de Ryan Gosling (un baiat care e pe cale sa ii ia locul lui Brad Pitt din inima mea de cinefila 
), care desi are o multime de calitati nu prea a trecut la viata lui pe la scoala si a ajuns sa isi castige o umila existenta ca salahor la o firma de mutat mobile si alte acareturi. Ce ai putea sa ii reprosezi lui Dean? Este frumos si tanar, este dedicat familiei si isi iubeste nevasta si copilul (desi stie inca dinainte de casatorie ca nu este al lui), aduce bani in casa. Barbatul ideal. Sau nu? 
Sa stam stramb si sa judecam drept: de ce nu e bun Dean pentru Cindy? Sa fie faptul ca nu are ambitii profesionale intr-o lume in care profesia te defineste si “te ridica sau te coboara”? Ce e rau in faptul ca singurul proiect din viata lui este familia? Si de ce Cindy, ca piesa centrala a acestui proiect, nu este fericita?
Intr-un magazin de bauturi Cindy il intalneste pe tatal natural al fiicei sale – fost coleg de facultate, acum medic. Si intrebarea explodeaza: “Si cum ar fi fost daca ACESTA ar fi fost barbatul meu?” Iar faptul ca o astfel de replica nu este rostita de Cindy, ci doar exprimata in trairi filmate, este doar una dintre demonstratiile de maiestrie ale regizorului Dereck Cianfrance.
Cu o astfel de framantare cuprinzand-o ca o iedera, Cindy nu mai poate avea ochi pentru sotul ei care incearca cu disperare sa reaprinda dragostea dintre ei … printr-o … printr-o combinatie extrema de alcool, sex si hotel ieftin. 
Vorbind despre stilul regizoral, as zice ca cine a mai vazut filme semnate de Jean-Luc Godard de pilda, nu va fi surprins cand in Blue Valentine trecutul se va contopi cu prezentul in momente care uneori pot fi cu greu distinse unul de altul. Aflam drumul de la iubire la … ne-iubire 
cu ajutorul unor flash-uri in trecut: o vedem pe Cindy studenta la medicina facand dragoste cu iubitul ei de atunci – tatal natural al fetitei ei – o vedem privind socata rezultatul testului de sarcina, indragostindu-se fara sa isi dea seama de un necunoscut lipsit de griji – dar si de cariera si CV – dispus sa construiasca o viata impreuna cu ea si cu copilul ei nenascut.
“Barbatii sunt mai romantici. Femeile spun ca sunt romantice, dar daca le intrebi de ce sunt cu tipul X sau tipul Y o sa iti raspunda: pentru ca are un job bun”, spune Dean, conturand pentru privitor un personaj in afara definitiilor impuse de societatea noastra pentru termenul “barbat de succes”.
Ce imi place la felul in care regizorul a construit povestea este ca personajele centrale nu isi articuleaza precis pozitiile. Exact ca in viata. Cati dintre noi nu avem momente cand pur si simplu NU STIM ce sa credem, ce simtim si de ce? Cindy nu stie inca exact CE nu ii mai place la sotul ei. Stie doar ca nu il mai vrea. Dean, nu intelege ce vrea Cindy. Stie doar ca o vrea si gata si ca, vorba lui, “Spune-mi cum vrei sa fiu, si o sa fiu” .
Una peste alta, Blue Valentine, film facut in 2010, este cel mai bun film american pe care l-am vazut de cativa ani buni. Are si minusuri – un final cam in coada de peste – dar o multime de plusuri, intre care si coloana sonora, cu o bucata suprema semnata de niste necunoscuti, disparuti inainte de a-si gusta gloria…
P.S. am urmat sfatul lui Intuneric de a nu-l rata
February 29th, 2012
În loc de usturoi …
Pantilimon: Săftico, ce-mi dai mîine la pachet, ca a-nceput postul?!
Safta: Păi ciuperci cu usturoi, ca și azi. Nu-i bine?
P: Pune și tu altceva că duhnește tot biroul a usturoi și mă fac de rîs p-acolo …
A doua zi, Pantilimon la birou … ora prînzului. Hămesit deschide sufertașul cu mîncare. În secunda următoare tot biroul se umple de un miros pătrunzator de hidrogen sulfurat. Safta scosese din butoi niște material și îi făcuse … varză călită! 
February 27th, 2012
Controlul participării la vizionarea unui film mut
Așadar zarurile Oscar 2012 au fost aruncate. Au fost împărțite care-ncotro și mărturisesc că anul acesta nu prea am avut favoriți. Probabil că deja știți lista cîștigătorilor și că The Artist a fost vedeta Premiilor de azi-noapte, așa că nu mă voi transforma într-un reporter care nu am fost la fața locului, în schimb aș vrea să-mi astîmpăr curiozitatea referitoare la priza reală la public a acestui film. Surprinzător poate, dar nici în presa, nici în blogosfera românească nu am citit prea multe despre The Artist și Michel Hazanavicius. Spun „surpinzător” pentru că este vorba de un film despre care se știa cu mult timp înainte că este favorit la premiul cel mare. Dar în afară de niște anunțuri seci cum că a ajuns în cinematografele din România nu-mi amintesc nimic altceva. Iar pe bloguri, poate din vina mea, dar chiar nu am citit nimic despre The Artist. Ah, era să uit: da, în presă era semnalat la un moment dat că la intrarea într-un cinematograf era un afiș cu litere de o șchioapă cum că „ATENȚIE!! Acum rulează un film ALB-NEGRU și MUT” 
Deci, v-ați uita(t) la un film „alb-negru și mut” făcut în … 2011?
Mărturisesc că nici în Germania nu a fost un BUZZ prea mare cu filmul cu pricina, sau cel puțin nu atît de mare încît să ajungă la urechile mele. Cu toate astea am văzut filmul în primul rînd intrigat de curajul unei astfel de abordări. Subiectul este de altfel unul extrem de simplu și de banal, realizarea fiind singurul motiv pentru care ar merita (eventual) să rămîi în fața ecranului. Senzația plăcută pe care am încercat-o ca simplu consumator de film, este aceea că la un astfel de film (la The Artist în orice caz) tu ai controlul deplin al senzațiilor, al înțelegerii filmului, tu decizi cînd te mai gîndești sau cînd intri mai adînc în … acțiune.
Sigur, pe lîngă cei extaziați fie sincer, fie din snobism, există și sceptici precum CTP pentru care rezultatul este „o imagine alb-negru lacrimă şi efecte sonore impecabile, de parcă am privi o imensă plasmă HD inventată în anii ’20”.
February 24th, 2012
Confesiuni
Filmele americane recurg la clișee, filmele americane sunt lipsite de personalitate, filmele americane … fac și dreg. Paradoxal, deși industria americană de profil este (încă) cea mai tare din parcare în ceea ce privește producția și încasările, fățiș toată lumea o critică. Este oarecum același fenomen ca și cu domnu’ Dan, OTV-ul și Elodia. Prin urmare, cu o ură ne’mpăcată mi-am șoptit în barbă să mă arunc în oceanul Non-USA movies și să văd ce se întîmplă. Urmarea? Just read on …
Filmul japonez Confessions – 2010 (regizor: Tetsuya Nakashima). Trebuie să vă spun, măcar pe scurt, cum stă treaba, ca să intrați în atmosfera cel puțin ciudată a filmului. Este vorba despre o tînără femeie, Yuko Moriguchi, care plănuiește o răzbunare împotriva unor tineri iresponsabili. Răzbunarea este determinată de faptul că fiica ei de numai 5-6 ani fusese ucisă de doi dintre elevii dintr-o clasă la care femeia este profesoară. Avînd în vedere că minori fiind, copiii nu puteau fi legal pedepsiți, ea se decide să facă singură dreptate. Începe prin a le spune elevilor o lungă poveste a vieții ei, în timp ce elevii, neștiind unde converge istorisirea, îi sorb cuvintele. Și odată cu cuvintele, sorb și laptele gustării din recreația mare. În cele din urmă Yuko ajunge să dea o descriere în care cei doi criminali ascunși în mulțimea elevilor din clasă, se recunosc. Mai mult decît atît, ea îi înștiințează că a injectat virusul HIV în cutiile de lapte ale celor doi.
Acesta fiind „conflictul” filmului, continuarea constă într-o serie de confesiuni făcute de către cei implicați direct (profesoara și cei doi elevi) sau indirect (colegi). Un thriller psihilogic (cu accente horror uneori) destul de dificil de privit și despre care este greu să spui că ți-a plăcut, dar care cu siguranță este admirabil cel puțin din punctul de vedere al realizării artistice. Poate că este mult prea cinic pentru a fi convingător, dar cine a spus că arta trebuie să aibă legătură cu realitatea?! Jocul actorilor este puternic, coloana sonoră – terifiantă, culorile – bacoviene.
Dacă vreți să încercați un film … altfel, dedicați-i cele fix 106 minute! Pînă una-alta eu am ales numai 4 minute care cred că sunt într-adevăr reprezentative!
February 23rd, 2012
Cum ardem gazul – Jocuri de societate
Pentru că se apropie weekend-ul și trebuie să ne gîndim la alternative de ars gazul, sau de relaxare – cum preferați – m-am gîndit să vă povestesc despre două jocuri care dau rușine oricăror creații pe calculator. Probabil că nu sunt persoana potrivită să fac comparație cu jocurile pe calculator pentru că nu cred că am mai pus mîna pe așa ceva de prin liceu, pe vremea cînd aveam un calculator JET Electromagnetic în casă, fratele mai mic și mai sărac al lui HC-85, și jocuri pe casete din acelea audio care se încărcau cu un țiuit inconfundabil. Dar chiar și atunci, mi-aduc aminte că tata era jucătorul șef pentru că eu, nu-i așa?!, trebuia să mă duc la învățat pentru că aveam BAC și examen de admitere la facultate. Nu conta că asta urma să se întîmple peste 4-5 ani! (tata, gata, te-am dat pe blog, s-a făcut dreptate!! )
Dar să revin! Board games sau jocuri de societate au mai existat. Monopoly este probabil primul de care a auzit toată lumea, cu design-ul acela care-ți lua ochii, cu banii foșnitori care înainte de 89 te duceau inevitabil cu gîndul la $$$. Mai apoi a apărut și la noi o copie palidă, pe numele ei – Bunul Gospodar! Dar parcă ajunsesem să mă plicitisesc de acest Monopoly, parcă fiecare joc intra se încadra într-un model sau altul, așa că după ce căpătai ceva experiență nu mai era nimic nou.
Prin 2004 însă am descoperit Coloniștii din Catan! A fost un BOOM absolut! Îmi amintesc că primele zile jucam aproape zi-lumină! Strictul necesar de somn, păpică junk-food, olița alături ca să nu mai pierdem vremea cu deplasarea pînă la budă 
(glumesc, ok?? ) și în rest jucam de parcă nu ar mai fi existat ziua de mîine! Ideea e simplă, scopul jocului fiind să colonizezi, să construiești, să faci drumuri, case și orașe, dar interacțiunea continuă cu toți adversarii, berile băute împreună, poantele și interminabilele negocieri din cadrul jocului, fac ca nopțile serile petrecute în jurul tablei de joc să fie de neuitat.
Ah, da, într-adevăr de neuitat! Mai ales că am descoperit cu timpul că acest joc aproape că poate fi folosit pentru testarea prieteniilor! Știți probabil cum există la controlul materialelor așa-numita rezistență la rupere! În ceea ce mă privește au fost vreo cîteva cazuri în care .. ok … prietenia a rezistat însă unii și-au jurat în barbă că nu vor mai juca niciodată CATAN! Și se pare că așa a fost!
Și dacă nu mă credeți că acest CATAN poate să se transforme într-o manie, dînd și o oarecare dependență (asta în caz că trebuie să facă o concurență serioasă jocurilor pe calculator), vă invit să vedeți ceva imagini de la, nici mai mult nici mai puțin, Concursul Național de CATAN! Ce olimpiade la matematică, ce concursuri de limba română …
O variantă mai light este așa-numitul Carcassonne, nu m-am lămurit exact care-i legătura cu localitatea respectivă. Desfășurarea jocului este un pic diferită, nu mai avem zaruri ceea ce dă un pic iluzia că factorul noroc este mai puțin implicat … știți cum fac unii dintre cei ce pierd, ei întotdeauna sunt lipsiți de noroc. Chiar dacă pierd sistematic În orice caz, este mult mai potrivit pentru a fi jucat cu și între copii!
February 21st, 2012
Pantilimon – dileme
De îndată ce și-o băgat internet, Pantilimon o și început să surfeze. Și iată peste ce-o dat:
(foto)
De unde dilemele:
- Dacă whisky-flavored condoms avem, oare cu aromă de răchie o avea vreo șansă să găsească?
- Unul din motivele pentru care Panti urăște să se spele pe dinți seara este că nu-i place să dea cu mentol peste aroma de … cină! Deci pastă de dinți cu flavor de mîncare din aia cum numai Safta lui știe să gătească, o să apară vreodată??
February 17th, 2012
Gazeta de perete – săptămîna #7
Săptămîna asta – o gazetă foarte scurtă, dar … foarte îndesată!
- Zilele astea am aflat despre un meci care-mi pare nedrept și inegal. Pe scurt, din informațiile care mi-au ajuns sub ochi, o editură – RAO, ca să-i spunem pe nume – care nu-și plătește colaboratorii – Laura Frunză, ca să-i spunem pe nume. Colaboratori care se află în fața unei situații aparent fără ieșire: aceea de a-și recupera o sumă de bani destul de importantă pentru ei, dar suficient de mică pentru ca să nu merite un proces. Pe lîngă bani, cel puțin la fel de importante sunt lupta pentru un principiu, lupta contra umilinței, lupta în sine … E drept că în clipa de față nu am decît povestea Laurei, dar nimeni nu oprește editura RAO să își spună la rîndul ei punctul de vedere. Pînă una-alta îmi pun întrebarea: aș cumpăra o mașină furată? Nu! Atunci nu aș cumpăra nici o carte RAO între ale cărei coperți se ascunde o muncă furată. Furată de la Laura, furată de la copilul ei. Iar la următorul tîrg de carte, cînd va fi să dea cu ochii de (foștii) clienți, să sperăm că editura RAO va avea un stand întunecat și ascuns, cu o măsuță pricăjită precum cea de loz în plic.
- Dincolo de treaba asta, vă recomand să vizitați blogul Laurei. Iar dacă nu știți de unde să începeți, ce părere aveți de o dulceață de ardei … iute??
- Ghici cine împlinește 1 an? Ghici!
- Și la urmă să ne simtem un pic bine și să privim adevărul în … față! Mă rog, unde
estevăd bărbații adevărul și unde își închipuie femeile că-l găsesc, asta vă veți da seama privind clipurile de mai jos.
Bărbații au găsit-o pe domnișoara de mai jos încîntătoare și sexy
Femeile au găsit-o comună și vulgară:
(studiu al companiei franceze Miratech)
February 16th, 2012
Ai frîna văzînd asta?
Probabil că vă mai aduceți aminte de întîmplarea cu polițistul meu! Dacă totuși nu ai vrea să ferești un polițist, presupunînd că vezi unul în trafic, poate ții mai mult mla propria mașină. Sunt soluții și pentru asta:
Mă gîndesc că dacă s-ar pune și la noi din astea … probabil că s-ar fura!
(primită pe email)
Most Recent Comments