Înțeleg că Becali a intrat la pușcărie. Nu e loc de sentimente, nu e loc de păreri de rău sau de bine vizavi de Becali ca individ. Este loc însă de o rază timidă de soare ca acelea care se strecoară dimineața printre jaluzele. Poate că (și ăsta) este praf în ochi. Poate că (și ăsta) este un joc între cercuri de putere în urma căruia a căzut o victimă, poate colaterală. Habar nu am. Nu am acces la cercurile respective, nu am cum să verific afirmațiile cum că ar fi praf în ochi. Dintr-un anume punct de vedere, simplist vorbind, noi cei ce numai votăm nu vrem să vedem decît SÎNJE. Un pic mai elevat formulat, unica noastră unitate de măsură este numărul de oameni de acolo, de sus, care intră la mititica.
Becali ne-a explicat de multe ori, gesticulînd larg către camerele de luat vederi, cu manșetele albe ieșite din costumul de mafiot, cum poate să defileze cu valiza cu bani fără ca aici să fie ceva necurat, cum Fotbaliștii mei nu au contracte, ei sunt plătiți cash, direct din plasa de rafie!, cum ultimul meci, cel pierdut de Steaua cu Viitorul nașului Hagi, a fost unul absolut cinstit, pe principiul plodului care crede că dacă părinții nu au fost acasă, ei chiar nu-și dau seama că plodul n-a fost cuminte.
Pînă la urmă Gigi n-a fost cuminte și acum va sta pe coji de nuci. Rămîn totuși să-l aștepte Palatul, pămînturile (Latifundiar, nu?!), Maybach-ul (ăla deschis cu ranga). Toate astea valorează milioane. Cei trei ani pe care i-a luat sunt însă pentru o „afacere” ce corespunde acelei primei cărămizi, primului milion. Vorba ceea: Cum ai făcut primul milion? Dar ce facem cu celelalte milioane care au urmat? Am văzut la Năstase și la Vîntu cît de repede trec anii de pușcărie, mai cu bună purtare, mai cu postări pe blog, studii și romane scrise din răcoarea celulei. Palatul și Maybach-ul îl vor aștepta pe un Becali purificat odată eliberat și totul va fi … ca înainte.
P.S. ce mi se pare mai trist în toată afacerea asta (aspect care este în umbră orele astea) este faptul că odată cu Becali au fost condamnați un fost ministru al Apărării și un (fost) cap al armatei.
Un pic de istorie recentă: la sfîrșitul lui 1997 un ministru al guvernului Ciorbea dădea un interviu în Evenimentul Zilei în care-și exprima o serie de nemulțumiri referitoare la activitatea respectivului guvern: că reforma mai mult stă decît înaintează, că anti-corupția pierde teren în fața corupției, că startul a fost ratat atunci cînd, imediat după alegeri, era mai mult combustibil dat de simpatia oamenilor etc … Pe de o parte toate astea erau niște aspecte adevărate, pe de altă parte astfel de chestii ar trebui să se rezolve între parteneri, în spatele ușilor închise, și nu în public. Cert este că numai cîteva luni mai tîrziu, în martie 1998, scînteia asta i-a adus primului ministru Ciorbea titulatura de fost prim ministru, iar ministrului Transporturilor Băsescu, titulatura de om politic conflictual.
Pentru cine nu știe încă, este vorba de onoarea nereperată a PSD în urma unor asalturi ale unui alt găunos al scenei politice și fost ziarist care reușea performanța să scrie zilnic fără să spună nimic, Sorin Roșca Stănescu. Iar onoarea, se știe, este cea mai importantă calitate a politicianului român, peste onoarea politicianului român nu se poate trece, au intrat în istorie cazurile de dueluri cavalerești pornite din chestiuni de onoare, ca să nu mai vorbim de nenumăratele seppuku-uri făcute, evident, în numele onoarei. Așadar premierul de acum dă ultimatumuri. Ce stabilitate politică? Ce interesele României? Ce planuri și țeluri și strategii? Onoarea!!
Dar nici prin cap nu-mi trece să spun că ar fi vreo urmă de copy-paste (mă scuzați!) a scenariului din 97-98.
Toată lumea, toată lumea a auzit de Centrul Vechi. Și cum a fost el resuscitat și trezit din adormire, și cîte cîrciumi sunt pe acolo care mai de care mai fancy, și cum ai de unde alege și tapas din Spania, și pizza ca la Napoli, și sarmale ca la București. Ba chiar vestita șaormerie Dristor și-a deschis o … filială în Centurl Vechi. Ce să mai … este plin de străini, totul arată ca în Vest.
Și trebuie să recunosc faptul că și eu am fost încîntat să văd cum de la an la an Centrul Vechi se transformă (oarecum) în bine. Numai că asta se întîmplă pe principiul gardului vopsit pe afară, înăuntru ascunzîndu-se … leopardul!
Un ochi ceva mai atent, să zicem care se uită și la etajele 1 și 2 ale clădirilor din zona cu pricina, observă că balustradele de fier forjat se înclină amenințător sub greutatea chiloților bătuți de vînt aflați la uscat pe balcoane, țîncii mucoși stau pe oliță chiar deasupra teraselor unde curg rîuri de beri scumpe, iar bașii pun și ei la încercare rezistența zidurilor prin seisme ce au loc în fiecare seară.
În condițiile astea nu mă miră absolut deloc știrea după-amiezii cum că fațada unei clădiri de acolo s-a prăbușit!
Știrea asta este legată într-un fel cu absența mea de pe blog și bloguri din ultima vreme. Cum bine remarca Raul, mă mut mult! Pentru că viața mea din ultima vreme se derulează mai ales între saci de mortar/ciment, țevi de apă, plăci de faianță și găleți de var. Și nu pot să apar în fața voastră pătat cu alb (de var), zdrelit la degete (de la tăiat țevi), și plin de praf (de la mutat pereți). Cred că am cam uitat să scriu, dar am învățat să dau (și mai bine decît înainte) cu ciocanul!
(Încerc să) Vă țin la curent cum decurg ostilitățile!
De fiecare dată, în apropierea sărbătorilor de orice fel se ascute lupta de clasă între unii și alții. Dacă vorbim de Valentine’s Day, se stîrnește gîlceavă între Dragobete fan club și V-Day fun club, dacă vorbim de Helloween se ceartă cei care se distrează cu dovleci scobiți, cu ăia cărora nu le convine o astfel de sărbătoare împrumutată, dacă vorbim de Paște și Crăciun se iau la harță talibanii fundamentaliști ultra-ortodocși, cu ăia pentru care Învierea nu este decît o (altă) farsă.
De ce nu am putea oare trăi și cu Valentine’s Day, dar și cu Dragobete, și cu Paște/Crăciun, dar și numai cu cozonacul aferent – rămîne un mister. Și chiar mă gîndesc la modul cel mai egoist, fie și numai din punctul meu de vedere: dacă mie îmi plac inimioarele de pluș roz de Valentine’s Day, dar pînă mai acu cîțiva ani nu am auzit de Dragobete în viața mea, dacă eu cred fierbinte că Iisus s-a ridicat și a umblat afară din mormînt după ce a fost răstignit pe cruce, lăsîndu-i pe ăia cu buzele umflate … apoi aș savura mult mai în tihnă propria-mi plăcere/credință fără să mă mai preocupe ce le place altora, sau ce cred cei din jurul meu, fără să îmi mai fac sînge rău că ăla este altfel!
Concluzia interesantă la care am ajuns este că atît unii dintre cei ce-și zic liber-cugetători, cît și unii dintre cei ce-și zic creștini practicanți au ceva în comun: in-toleranța! Și oricît de diferiți ar crede că sunt, trebuie să învețe același lucru: să pună în …. practică o idee de bază nu numai a creștinismului, cît a funcționării întregului mecanism social: toleranța.
Și pentru că tot a fost Paștele, sărbătoare creștină care ne aduce aminte (aproape) în fiecare an de faptul că creștinismul este ca o oglindă spartă într-o sumedenie de cioburi, chipul lui Iisus reflectîndu-se în fiecare dintre ele (poate cu aceeași claritate), nu pot să nu observ o oarecare aroganță ortodoxă care probabil se regăsește, din păcate, și la alții. (mă refer la indivizi, și nu la ortodocși în ansamblu) Aroganță ortodoxă care-și ia mult prea în serios etimologia de dreaptă-slăvire sau dreaptă-cale sau adevărată-cale, aroganță ortodoxă care-și proclamă uneori ostentativ statutul de singura, aici în sensul de unica, entitate cu adevărat creștină.
Poate că în România fiind, nu aș fi făcut o astfel de observație. Dar de 13 ani am făcut Paștele în diferite locuri, împrăștiate aiurea. În Elveția biserica ortodoxă românească funcționează în subsolul unei clădiri (cred că este o bibliotecă), la Paris sunt cel puțin două locuri (de care știu, or fi mai multe) cu funcție de biserică românească, unul dintre ele funcționa acum mulți ani în subsolul unei mari biserici catolice al cărei nume nu mi-l amintesc, în Germania comunitatea ortodoxă (nu numai cea românească) folosește o biserică catolică transformată și aranjată după canoane ortodoxe. Așadar comunitățile în care românii, din diferite motive, fie încă dinainte de ’89, fie mai noi așa ca mine, au ales să culeagă căpșunile vieții lor, au pus la dispoziție ce au putut pentru ca respectiva comunitate să se simtă, într-o oarecare măsură, ca acasă. În condițiile astea, să umbli cu nasul pe sus și să susții sus și tare că numai tu ești … ORTHO, în contrast cu ceilalți care sunt mai … acana, mi se pare o fudulie tristă, ca să nu mai vorbim că vine în coliziune frontală chiar cu recomandările (corecte de altfel) ale mai-marilor ortodocși apropo de trufie și orgoliu.
Cu cafeaua alături îmi aloc sfertul de oră matinal de revista presei. Gândul, Adevărul și EvZ, din presa națională, alte cîteva din presa de aiurea. Ajung la EvZ unde îmi pică ochii pe un articol ce pare a trata un subiect la care, prin natura meseriei, sunt destul de sensibil: Visul unui cercetător român din SUA de a se întoarce în ţară, zdrobit de promisiunile false ale autorităţilor: Visul unui cercetător român din SUA de a se întoarce în țară, zdrobit de promisiunile false ale autorităților. OK, se prea poate, ia să vedem despre ce este vorba. Prima frază:
Ceza Giosan, profesor de psihologie la prestigioasa universitate Berkeley, a publicat [...]
Cînd aud de pretigioasa universitate, gîndul mă duce instantaneu la campusul cu accente hippie (chiar și astăzi) de lîngă San Francisco. Autorul articolului din EvZ, a auzit el ceva … i-a trecut ceva pe la ureche. Dar probabil că a ieșit pe cealaltă, sau poate a reținut doar vreun amănunt picant, gen treaba cu hippie. Pentru că mai apoi ne bagă și mai tare în ceață lămurește cu precizarea că protagonistul articolului este profesor de fapt la School of Liberal Arts, Berkeley College, New York. Deci New York!! Care Berkeley College din New York este o chestie de care nu am auzit în viața mea, este una din miile de universități americane, este just another university sau în orice caz, cînd te referi în același articol la prestigioasa universitate Berkeley, în nici un caz nu te duce gîndul la … Berkeley College din … New York!
Sfertodocții critică semidocții! Ăsta este motivul pentru care articolele referitoare la ministreasa Dumitrescu propusă la Învățămînt acu’ vreun an nu au impactul și credibilitatea necesare. Pentru că aia scria înnot și Standford, dar nici ăștia de-i încercuiau bubele cu creionul roșu nu sunt mai prejos.
Și ca să vedem cam cît de … breaz este autorul articolului cu pricina, să ne uităm un pic cam unde-i prestigioasa și unde-i Berkeley College. Ia să vedem:
Pentru că zilele astea aniversăm un anișor de la anumite evenimente, și pentru că suntem evident imparțiali și ne interesează numai bunul mers general, poate este timpul să ne uităm așa cum mi-am propus mai demult, pe niște statistici. Nu facem tămbălău numai cînd este atmosfera încinsă, ci observăm evenimentele mai ales la rece sperînd că mintea este mai limpede. Pînă la urmă cred că suntem toți de acord, cifrele sunt seci și nu sunt părtinitoare. Pentur astăzi mi-am ales ca indicator șomajul, dar sigur că sunt și mulți alți indicatori, așa că cine mai are ceva informații este binevenit să le împărtășească.
Comentariile mele sunt oarecum incluse în acest grafic, tocmai pentru a mă feri de propagandă.
Nu vreau să fac o critică, nici măcar să-l povestesc pe scurt, pentru că s-a vorbit destul de mult despre După dealuri al lui Mungiu așa că presupun că mai toată lumea știe despre ce e vorba sau chiar l-a văzut. Aș vrea totuși să discut ceva impresii.
L-am văzut și eu mai zilele trecute și prima senzație de după a fost să mă întreb oare ce a vrut filmul ăsta de la noi? Oare ce a vrut să ne transmită? Poate că am început să mă uit la film avînd ideea preconcepută că trebuie să fie o transpunere în imagini a cazului de la Tanacu, cu popa Corogeanu care, exorcizînd o măicuță l-a scos nu numai pe Necurat din ea, ci și viața! Cel puțin așa a fost prezentat acest caz în presă, ca o expresie a talibanismului unor slujitori ai Bisericii. Cu tot ce implică mai rău noțiunea de talibanism. În plus, pentru că apucasem să citesc ceva critici referitoare la După dealuri, văzusem pe undeva sintagma „anticreștinismul visceral al familiei Mungiu”. Deci mă așteptam eventual la o atitudine ostentiv agresivă față de Biserică.
Cînd de fapt, ce să văd? Comunitatea de la mînăstirea respectivă este într-adevăr una care trăiește într-o altă lume. Dar probabil că dacă am fi văzut vreun film cu vreun templu budist, am fi fost extaziați de puritatea și curățenia lumii respective. Aici, mai ales dacă suntem niște critici cu harfe în cap, vedem o lume … înapoiată. E drept, Alina (Cristina Flutur) vine în vizită la mînăstire cu o lumînare electrică cu care prietena ei Voichița (Cosmina Stratan) nu are ce face pentru că acolo nu este nici măcar curent electric. E drept că acea comunitate mică de la mînăstire se gospodărește singură (green, eco, blue, organic, bio … cum vreți voi) departe de tot și de toate, dar nu este oare acesta trendul lumii de azi? Am depistat numai cîteva note de exagerare și intoleranță cum ar fi opinia starețului mînăstirii cum că (citez din memorie) pentru un creștin adevărat este un păcat fie și numai să intre într-o biserică altfel decît ortodoxă. Sau momentul cînd Alinei îi este citită lista întreagă de posibile păcate din care cam reiese că orice om care trăiește după alte reguli decît cele valabile între zidurile mînăstirii este sortit să ardă în flăcările Iadului. Cu Alina trecînd la răboj cam fiecare item de pe lunga listă de nelegiuiri. Sau, să nu uit, una dintre imaginile de început cu o plăcuță pe poarta de intrare în curtea mînăstirii cum că necredincioții nu au ce căuta acolo (am citat din nou din memorie), chestie pe care o găsesc neadevărată. Nu am văzut nici o biserică/mînăstire care să declare în mod deschis că este interzis accesul cuiva în interior. (ok, excepție fac unele mînăstiri de călugări care interzic accesul femeilor)
În rest obligația de a te spovedi și împărtăși, de a te ruga, de a îndeplini un canon în caz de abatere de la drumul considerat drept în interiorul mînăstirii – nu văd nimic rău aici! Oamenii ăia constituie o comunitate de sine stătătoare, nimeni nu era obligat să facă parte din acea comunitate, dar ca peste tot, odată intrat trebuie să respecți niște reguli. (similar cu UE dacă vreți!) Nu ești de acord cu ele, stai afară și trăiești în păcat! E ok!
Deci dacă Mungiu a încercat să denigreze Biserica, cel puțin în ochii mei nu a reușit. Dacă criticii încearcă să-l facă pe Mungiu anti-creștin pe baza acestui film, nu pot spune decît amice, mănînci XZY!
Singura concluzie pe care aș putea eventual să o trag din film este aceea a unei incompatibilități între părțile care vin în contact. Alina și Voichița sunt două suflete care au pierdut într-un fel startul în viață crescînd la un cămin de copii și fiecare a ales să recupereze în alt mod. Alina s-a dus în lumea largă, în Vestul decăzut, Voichița s-a refugiat în liniștea mînăstirii. Criticii mai acuză că Mungiu a introdus (modalitate ieftină, vezi doamne) o relație homosexuală în interiorul mînăstirii. Mie relația respectivă dintre Alina și Voichița mi se pare prea puțin carnală, noțiunea de relație homosexuală în acest context acuzîndu-i mai degrabă pe acei critici de senzaționalism ieftin. Alina și Voichița au crescut împreună, au avut legături profunde împreună care apoi s-au destrămat odată cu despărțirea lor, odată cu trecerea timpului, odată cu intrarea Voichiței la mînăstire. Acum eu sunt altfel, spune la un moment dat Voichița. Partea eventual interzisă a relației dintre ele o găsesc fin creionată, o poți doar bănui. Intui.
Cum spuneam – incompatibilitate. Alina vrea mort-copt să rămînă la mînăstire de dragul Voichiței. Dar nu se împacă cu regulile locului. Pe de altă parte nici la Voichița nu vrea să renunțe. Voichița face parte din istoria ei și renunțînd la Voichița, ar renunța la o parte ea însăși. Cînd Alina are prima criză de furie/epilepsie/posedare de Diavol mă așteptam, prin prisma ideii mele preconcepute că acest film este o reluare a cazului Tanacu, ca popa și măicuțele de acolo să înceapă a scoate pe Dracu din ea. În schimb ei fac ceea ce ar face oricine: sună la Salvare. Ba chiar o duc chiar ei la spital pentru că evident, spitalul nu are o salvare disponibilă. Deznodămîntul cînd Alina este legată (nici măcar legată de o cruce așa cum anticipasem) este mai degrabă expresia neputinței comunității mînăstirești a cărei existență liniștită pînă atunci fusese perturbată de intruziunea cuiva care nici nu vroia să plece, nici nu vroia să respecte regulile locului.
Chiar aș fi curios să aflu alte păreri despre După dealuri al lui Mungiu.
Deci stau cumva la reședința regelui Cocalar sau a regelui Merge-Și-Așa. Și asta nu are de fapt nici o legătură cu ceea ce se vede de la geam! Revin cu detalii!
Titlul pare a fi un oarecare forțaj pentru că nu am regăsit nicăieri exact exprimarea asta, însă ce-i drept pe la minutul 03:30 este o replică la care te umflă rîsul: „Păi, ce, se lucra pe bază de scenariu?” Și apoi pe la minutul 07:00, cînd moderatoarea aduce vorba de „planul Revoluției”, omul sare ca ars: „Care plan? Cu cine să se discute planul? Cu mine??”
Asta se cheamă în popor a face pe ni znaiu. Doar știe toată lumea ce-i aia un NIZNAI …
p.s. gata, drum bun, am plecat. Ne auzim mîiine din patria-mumă, Roumanie!
De ce? Nu numai pentru că am citit la Giana, dar și pentru că mă simt oarecum vizat ca om care de 12 ani vorbesc practic zilnic engleză la lucru, din care doi ani în America, și sunt convins că și eu am (încă) un accent est-european puternic. Ca să nu mai vorbesc de exprimări nu dintre cele mai fericite uneori, cu atît mai mult în condiții de oarecare stress.
Întîmplarea face că ambasadorul Jinga a avut parte de multă expunere în ultima vreme pentru că să nu uităm că a fost și campania cealaltă. Și cu ocazia asta l-am auzit vorbind în cadrul unui interviu luat în liniște, în biroul lui. Atunci mi-am zis că nu vorbește așa cum aș vrea eu să vorbească ambasadorul țării mele la Londra, nu are nici atitudinea necesară, cu atît mai mult cu cît imediat după am văzut un interviu pe aceeași temă cu ambasadorul bulgar. Știți voi … bulgarii … ăia de care rîdem tot timpul că au ceafa groasă și în afară de castraveciori nu știu nimic … Iar domnul bulgar avea o altă prestanță!
Totuși! Sunt convins că în treaba de la CNN au fost și alți factori. De exemplu bănuiesc că fiecăruia i s-a întîmplat să vorbească pe Skype și să fie o legătură proastă, să se audă ecoul propriei voci, să se audă sacadat, să fie un delay între momentul vorbirii și momentul în care interlocutorul aude ce-ai spus etc … OK, dacă vorbești cu mama sau cu gagica, poate nu e bai. (mă rog, în funcție de tipul discuției ) Dar dacă ai un interviu pentru un job pe Skype? Ei, parcă se mai pune și elementul stress. Cam cît de coerenți am fi în limba română în condițiile astea?
Probabil că ambasadorul Jinga nu este un vorbitor de Oxford English, dar cu siguranță faza de la CNN îi face un mare și, zic eu, nedrept deserviciu. Și dacă vă veți uita de exemplu la înregistrarea de mai jos, veți vedea o cu totul altă poveste. Cred că și aici este un pic stresat, emoționat, dar dacă vorbim de calitatea englezei, ne mai apropiem de ceea ce ar trebui să fie. Probabil că și punctul de vedere cum că un ambasador, adică un diplomat, ar trebui să fie în stare să-și controleze emoțiile este un valabil …
Preluat după un interviu de la
Most Recent Comments