Nu mai am stare! Trebuie să plec! Și din cînd în cînd, cîte o îmbăiere americană nu strică. De data asta, doar o poză de pe wiki, dar de pe 16 aprilie – poze și impresii proprii, live-blogging și, cine știe, poate și ceva tricouri premii.
Și dacă mă prinde și vreun uragan pe acolo ca să fie tacîmul complet … ce n-aș da să fiu primul blog .ro care transmite din mijlocul uraganului. 
Și cu puțin noroc mai spre toamnă – din vîrful unui tsunami. Dar să nu anticipăm!
Dupa o zi de batut orasul in lung si lat care se termina si cu ceva shopping la Macys, nu se va supara nimeni daca in timp ce vei bea o cafelutza, iti vei aseza nonsalant langa ceasca si … pantofii.
Vitrina de la Macys: rochii din hartie. Sunt frumoase, nu zic nu, dar pe frigul asta???
Scarile rulante de la Macys, cele mai vechi probabil din America
John Lennon, devenit o piesa de rezistenta in magazinele de suveniruri din NY
Ca si statuia Libertatii … in varianta pentru sufragerie
Pentru cei care adulmeca arta fina 
….
Pe Broadway s-a dat adunarea! Se … ciripeste de un nou musical 
Citeva chestii disparate despre New York:
Poza asta mergea foarte bine la articolul despre cum si ce mincam in America. Asadar aripioare de pui (chicken wings), neaparat picante, fisii de piept de pui pane, cartofi la cuptor cu ceva brinza topita pe ei, si nelipsitele sosuri evident foarte grase. Si bune! 
O negresa sta in fata mea la casa de bilete. Ca si mine, vrea si ea la NY. “I wanna go to New York, Ma’am!”, zice. Isi ia biletul, ceea ce fac si eu. In trenul de 8.18 care va ajunge in vreo ora si jumatate in Grand Central, chiar in inima New York-ului nu e cine stie ce lume. Desi destui americani fac naveta catre Big Apple, cei mai multi pot fi gasiti fie ca vorbim de rush hour sau nu, pe autostrazi.
Autostrada este in schimb superaglomerata, se merge bara la bara iar pana la NY, cel putin in conditiile astea de iarna, nu ajungi mai devreme de 2 ore. Intrebarea e, de ce prefera totusi americanii masina? Incerc eu un raspuns: I don’t get it! Desi nu sunt atat de confortabile si moderne ca cele din Europa, trenurile din America au aceleasi avantaje: cu trenul faci mai putin, este mai comod, poti asculta muzica la fel ca si in masina, ba mai mult poti lucra la calculator, poti citi, o calatorie este 12 dolari, mai ieftin decat 14 cat ar costa benzina pe aceeasi distanta. Ca sa nu mai vorbim de nebunia cu parcarea in NY!
Inteleg optiunea pentru autostrada in cazul calatoriilor interstatale mai lungi pentru ca intr-adevar, nu exista interconectare.
Va mai aduceti aminte de filmele cu cowboy din copilarie? In multe dintre ele era nelipsita secventa cand, intr-o gara de undeva din vestul salbatic, cobora dintr-un tren tras de o locomotiva cu abur cate o domnisorica cu bucle, bonetica, talie de viespe si fuste cu volane (si care ulterior devenea cea care ii fura inima pistolarului cel rau sau, dimpotriva, serifului cel bunJ). Ei bine se pare ca atunci a fost epoca de aur a trenurilor in America. Evolutia si dezvoltarea retelei de cai ferate a fost intrerupta brutal de producatorii de automobile.
Se pare ca in Chicago, de pilda, cartelul producatorilor auto ar fi cumparat pe inceputul anilor 60 compania de cai ferate. Modelul de business seamana izbitor cu cel al privatizarilor din Romania. Adica dupa ce s-au vazut stapani pe caile ferate, producatorii auto le-au distrus, obligand practic populatia sa cumpere masini.
“Grand Central”. New York, here I am!
Cam asa m-a intimpinat America de dimineata! (New Haven, Connecticut)
urmeaza Big Apple! Stay tuned!
Asadar visul nu s-a implinit. No live blogging de dincolo de nor! Insa am inregistrat traversarea Atlanticului in imagini si cuvinte si cam asta este ceea ce urmeaza.
Daca nu v-ati prins pina acum trebuie sa va spun ca imi place foarte mult sa zbor. Cu avionul, se-ntelege! Iar placerea asta incepe din momentul in care trebuie sa-mi iau biletul de avion, sa aleg cu ce companie zbor, la ce ora plec, la ce ora ajung si toate celelate detalii. Care detalii devin cu atit mai importante cu cit este vorba de un zbor destul de lung cum este acum, de la Frankfurt la New York.
Ca sa incep oarecum cu o concluzie: pentru o calatorie de peste Ocean recomand Lufthansa si cred ca e corect sa spun ca e cea mai placuta experienta pe care am avut-o la un astfel de zbor in ultimii ani. Dar daca e totusi sa nu fie Lufthansa, ca o regula ceva mai generala ma tin departe de companiile americane!
In particular un zbor Lufthansa este in mod evident privilegiat la plecarea dintr-unul din aeroporturile mama – Frankfurt. Odata ajuns acolo ai senzatia ca esti in Lufthansa World (foto 2). Check-in-ul se face imediat dupa ce te-ai dat jos din tren astfel ca in circa 15 minute eram cu boarding pass-ul in mina avind timp sa ma plimb prin aeroport in asteptind decolarea!
Cele 8 ore au trecut neasteptat de usor desi nu am avut asa cum am sperat internet in avion. Insa daca vrei sa arzi gazul am avut surpriza sa gasesc o selectie bogata de filme (foto 4) destul de noi, citeva canale de muzica inclusiv Tamil Tunes, Rhythm of India, Popular Arabic si Mandarin Jukebox! Si privind in jur am realizat ca exista musterii pentru fiecare dintre ele: cam o treime din cei cu care am impartit avionul erau indieni.
Cind o sa priviti pozele sa nu rideti de poza 8! 
Paharul ala de vin este unul dintre … Motivele pentru care am ales sa zbor cu Lufthansa si pentru care recomand tuturor. La orice companie Americana as fi zburat, alcoolul baut pe drumul asta ar fi fost 15-20 de euro. Paharul ala de vin s-a infratit cu alte 2-3, unul de vodca si o bere.
Last but not least, cred ca e momentul sa ma laud si cu calculatorul meu sau mai degraba cu bateria lui (poza 9) care iata, mi-a permis sa scriu articolul asta la sfirsitul celor 8 ore de zbor.
…
Citeva ore mai tirziu, odata ajunsi la locul primului popas
Va voi lasa in compania pozelor insa nu inainte de a va spune ca primul contact cu the fu$%ing US of A a fost unul dur si in acelasi timp … clasic: drumul de pina in 200 km de la aeroport pina la casa mea pe urmatoarele 2 zile a durat cam 1/3 din drumul din Europa pina in America …
Si pentru ca miine Statuia Libertatii ma asteapta ma grabesc acu’ sa min porcii la jir!
(foto)
“In America sunt oameni grasi, in America se maninca prost, in America se maninca hamburgeri si cartofi prajiti …” si as putea continua mult si bine la modul asta. Drept este ca bucataria traditionala americana nu este deloc renumita prin rafinament insa imaginea Americii culinare este totusi pe nedrept asociata cu hamburgeri si nuggets. Si cu gindul la muuuult-asteptata zi de miine o sa incerc sa nuantez acest tablou mult prea superficial. Stranie coincidenta, superficialitatea fiind o alta “eticheta” pusa de europeni pe fruntea amicilor de peste Ocean.
Asadar mult-hulita si impersonala chiftea de la McDonald’s este foarte departe de hamburgerul pe care l-am putea comanda intr-un restaurant cu specific american.
(foto)
In acele vremuri, soarecele ce va scrie rindurile astea nici nu stia ca va deveni vreodata Ratatouille, insa papilele ii erau la fel de agile si de deschise la … nou. Si desi un hamburger poate sa nu para o adevarata noutate, experienta pe care am avut-o in this real burger place recomandat de niste proaspeti colegi yankei a fost cu adevarat surprinzatoare. Era vremea cind incepeam sa invat ca in the fu$%ing US of A cel mai neinsemnat maruntis putea sa capete o aureola aparte numai avind o denumire adecvata. Noi am fi vindut chestiunea respectiva sub numele sonor si simplu de chiftea! Deci cum suna asta: CHIFFFFF – TEA! Ei bine, stiti cum se cheama ce am papat acolo? Ceva de genul: Cornerstone Chef’s Signature Royal Burger Grilled to Perfection!! Eh? Asta parca suna intr-un fel! (Cornerstone fiind numele bodegii) Trecind peste titulatura care-ti ascute foamea, urmatorul moment care mi-a facut nod la mustati de uimire a fost intrebarea chelnerului: well-done / medium / rare? Pentru un hamburger? Ei bine, da! Am ramas fidel preferintelor mele in ceea ce priveste friptura de vita si am ales hamburgerul medium si surpriza a fost totala. Fata de McDonald’s a fost cu totul si cu totul alta mincare … de altfel si numele zice asta . De unde am dedus ca are si un hamburger mindria lui, iar un pui de American va considera asta drept un adevarat test al barbatiei: sa se priceapa sa grill-uiasca The Perfect Burger!
(foto)
In alta ordine de idei am mai avut ocazia sa descopar ceea ce se cheama pulled-pork, un soi de gratar sau friptura la tava din carne de porc se-ntelege, insa facuta lent, la foc mic si “smulgind” (pulling) carnea pe masura ce se face, ceva cam in genul kebab-ului, lasind apoi bucatile de carne sa “zaca” in suc propriu. Ca in multe retete venite din sud, si aici condimentele fac tot deliciul, izul de fum fiind predominant.
Si daca tot ne intrebam cu ce ne mai putem delecta in US as mai spune ca multitudinea de natii care si-au gasit temporar sau permanent fericirea pe pamint american si-au pus viguros amprenta si pe acest aspect. Peisajul restaurantelor in Washington DC intrece orice imaginatie (in orice caz, pe a mea a intrecut-o). Acolo am intrat pentru prima data intr-un restaurant etiopian sau coreean, acolo poti sa-ti regasesti mamaliga cu brinza daca vii din Romania sau carnea de sub saua de cal daca vii din stepa mongola.
Da, am spus de multe ori ca nu-mi plac generalizarile! Insa stim cu totii ca “americanii-s de vina” … nu mai continui … si prea i-am vorbit numai de bine pina acum. Asa ca si un pic de critica nu strica. In primul rind nu ar strica sa invete ca ceea ce ei numesc Swiss cheese nu inseamna mai nimic, eventual un mare garbage (ca sa ma exprim totusi elegant) bagat in tzipla. Si ar mai fi bine sa invete ca in Elvetia sunt citeva sute de soiuri de brinza si am vazut odata un elvetian aterizat in New York City de la coada vacii din inima cantonului Uri si care a fost mai mult decit bulversat la intrebarea nevinovata a unei chelnerite: do you want Swiss cheese? Dar nu va spun ce bulversata a fost chelnerita pusa sa explice! Si ma opresc aici inainte sa ma stirnesc cu … blue cheese, adica mai pe intelesul nostru, brinza cu mucegai! Ce Roquefort, ce Bleu d’Auvergne … un nume pentru toate: blue cheese! Si berea … Cea mai tare bere americana este … nu este americana: Corona! In rest patima produselor lite a afectat si berea asa ca gasesti la tot pasul Miller Lite, Bud Lite si alte licori insipide ce-si zic, abuziv, bere!
Atunci sa inchei si eu cu o generalizare: americanii au complexul Europei in general, iar in ceea ce priveste fine cuisine au complexul bucatariei frantuzesti din care insa, daca ma intrebati pe mine, tot ce au invatat a fost ca in timp ce gatesc, odata la citeva minute sa mai toarne o mina de zahar in mincare!
Numaram zilele. Deja am ajuns la o numaratoare pe care o poate face chiar si Coolnewza cea mica: 4, 3, 2, 1. Da, e un alt fel de a va spune ca de azi in 4 zile o sa va povestim cum arata norii de de-asupra Germaniei, Frantei, Marii Britanii, … ma rog, intelegeti voi, pana la New York.
Oi fi eu cu New York-ul in minte dar in buricele degetelor am furnicaturi de … Las Vegas. Asa ca pana sa va spun ce se mai intampla prin Times Square, o sa va fac partasii amintirilor mele de pe “Las Vegas Strip”, pe care cu ceva ani in urma am batut-o in lung si in lat intr-o perioada a anului in care numai in Las Vegas nu se cade sa fii: de Craciun. C’mon! Cum sa sarbatoresti nasterea Domnului in … “The Sin City”? Si totusi an de an in perioada in care e asteptat Mos Craciun, pe celebra “The Strip” e o viermulaia de nedescris.
Distractie cu orice pret
Avionul care ne-a dus pana in “The Entertainment Capital of the World” ne-a oferit ceva “entertainment” chiar inainte de aterizare (foto 1): imagini fabuloase cu the Grand Canyon! Nu am ajuns din pacate acolo, fiind mult prea ocupati sa descoperim pana unde au intins americanii limitele kitsch-ului creand Las Vegas.
Nu am fost surprinsa de multimea de cladiri luminate, nici de benzile rulante care te duceau pe unde nu te asteptai, nici de imitatiile de tot felul de la turnul Eiffel (foto 5) si statuia Libertatii (foto 17), la Sfinxul si Piramida lui Keops (foto 20). Mare parte dintre toate aceste “atractii” din Las Vegas imi erau familiare de la diverse emisiuni televizate. Senzatia de a le vedea cu ochiul liber este insa greu de descris in cuvinte. Am avut sentimentul ca am petrecut 4 zile intr-un urias studio cu decoruri de cinema confectionate din carton.
Cerul din carton
Dar ca sa intelegeti despre ce vorbesc, va voi povesti o intamplare petrecuta intr-una dintre seri. Ne plimbam prin oras si am intrat intr-un fel de mall a carui arhitectura imagina un oras acoperit: avea strazi luminate de felinare, restaurante, fantani arteziene, reclame, magazine si chiar … un cer pe care se plimbau ici si colo cativa nori. Ne-a luat cam jumatate de ora sa ne dam seama ca ce aveam deasupra noastra nu era chiar … cerul. Afara, in lumea reala, se innoptase iar cerul din “orasul” in care ne aflam era inca luminat de soare! Ba la un moment dat am auzit niste tunete iar “cerul” a fost luminat de fulgere! Desigur ca a urmat si o “ploicica”, asa ca ne-am refugiat intr-un restaurant unde am reflectat la cate se pot face din carton, sunet si culoare .
Las Vegas-ul este o masinarie la fel de uriasa de PR (public relations). Mari companii ca M&M sau Coca Cola au in oras site-uri publicitare uriase unde poti cumpara produsele lor specifice si, in plus, tot felul de prostioare inscriptionate cu logo-ul respectiv (foto 10, 12, 13, 14).
Umbra lui Elvis in Vegas
Istoria “orasului pacatos”, asa cum il stim astazi, a inceput in 1905. Cam 40 de ani le-au trebuit americanilor sa faca dintr-o oarecare localitate desertica populata de cateva sute de indieni Paiutes, centrul de necontestat al jocurilor de noroc si al prostitutiei legalizate (dar si al crimei organizate, spun gurile rele). In acest rastimp, indienii au fost decimati, cei care au ramas au fost convertiti la cultul mormon, s-au ridicat cazinouri peste cazinouri, iar in restaurantele luxoaselor hoteluri au castigat bani buni mai toate marile staruri americane de la Frank Sinatra la Elvis Presley.
Apropo de Elvis Presley, e aproape imposibil sa nu iti vina sa fredonezi “Viva Las Vegas”! Orasul inca face bani seriosi de pe urma imaginii “Regelui”: in cluburi se dau in spectacol imitatori ai lui Elvis iar pe strazi zecile de “Wedding Chapels” iti amintesc de celebra casatorie dintre Elvis si Priscilla, care s-a produs nu atat cu surle si trambite cat mai degraba cu chitari si rock and roll, intr-o astfel de capela.
(de aici)
In Las Vegas ideea de entertainment este prezenta in orice activitate. Pe principiul “Daca tot ne casatorim, de ce sa nu facem fun de chestia asta?” Las Vegas este locul de pe pamant unde te poti casatori cat ai zice “peste” la o “Wedding Chapel“: nu ai nevoie de teste de sange, ci de un act de identitate si de 60 $.
Cei mai multi divorteaza la fel de repede cum se casatoresc asa ca nu e de mirare ca Las Vegas-ul mai detine un record: aici se inregistreaza cea mai mare rata a divorturilor din SUA.
Revenind la impresia pe care mi-a lasat-o mie orasul, in afara de aceea de kitsch de dimensiuni gigantice, cred ca mintile fierbinti ale responsabililor cu PR-ul vor sa induca ideea de loc al desfraului si opulentei. Pentru ca cei mai multi bani se fac aici din gambling, celor care vin sa isi incerce norocul (si averile) la jocuri de noroc li se ofera ocazia sa isi incalzeaza mana imediat ce pun piciorul pe pamantul rosu al Nevadei: pot juca ruleta inclusiv in aeroport! Apoi, sunt invitati sa fie purtati intr-un tur al orasului intr-o limuzina. La urma urmei, ce inseamna 75$ pentru cineva venit sa se simta cateva zile ca Elvis sau Bugsy? (foto 2).
Mascota Univ. of Maryland
Spuneam ieri ca viziunea multora dintre noi cind ne gindim la USA este dominata de anumite clisee. Le povesteste si Dojo in cateva postari. Desigur ca au si ele, cliseele, istoria lor insa noi suntem cei ce pierdem daca tot ce vedem in fata ochilor cind vorbim despre America este un … Big Mac.
Cu siguranta este in mare masura si o deformare profesionala, insa unul din numeroasele posibile branduri de tara vizavi de America este pentru mine sistemul de universitati. Fie ele de stat sau private.
Am avut ocazia sa cunosc sistemul cit de cit din interior petrecind 2 ani la University of Maryland (UMD), in campusul din College Park, o localitate adiacenta Washington DC, localitate care respira numai prin intermediul universitatii. Asa ca astazi va voi arata citeva imagini din campusul UMD, imagini care cred eu sunt destul de relevante avind in vedere ca nu este nici pe departe nici cea mai mare, nici cea mai tare universitate fiind situata undeva probabil in top 10% nationwide.
In primul rind observati-l pe Testudo (poza 01) – mascota universitatii. Cam penibila daca e sa ma intrebati pe mine, insa acum, privind in urma, o gasesc amuzanta. Iar sloganul stiti care e?? Fear the turtle!! Ce-i drept are si o fata care sa te infricoseze!! Insa atit mascota cit si sloganul fac o gramada de bani odata ce sunt inscriptionate pe sepci, tricouri, hanorace, brandingul de tipul asta jucind un rol important nu numai in a aduce bani, ci si in a vizibilitatea.
M-ul din poza 02 este o alta parte integranta a logo-ului UMD. Nici aici nu e prea mare originalitate ca Univ. of Michigan cu acelasi M se lauda. OK, poate un font un pic diferit. Iar Univ. of Washington, ati ghicit, un W. Dar e M-ul nostru, al Univ. of MD alumni si, ce sa facem, ne mindrim cu el!
In restul de poze vedeti un campus absolut urias, si cind spun asta ma bazez pe faptul ca ai nevoie cam de juma de ora de mers sprintar ca sa-l strabati de la un capat la altul! In tara in care football inseamna cu totul altceva iar daca vrei sa te faci inteles trebuie sa inveti cuvintul soccer, iata cum arata un stadion de … football (american) intr-un campus universitar. Nu stiu exact, dar 20000 de oameni sigur intra acolo. Apropo de asta, am prins acolo campionatul mondial de fotbal din 2006. Intr-adevar, interesul pentru fotbal creste la un asa eveniment, insa am avut si surpriza sa ma duc intr-un bar sa vad ceva meciuri … si era vorba de vreo seminfinala, nu gluma, si sa gasesc oameni nervosi ca ei vor sa schimbe canalul pe nu stiu ce banal meci de baseball!
Un alt cliseu cind vorbim despre America este acela cu transportul. Drept este ca orice amarit de student got a set of wheels insa campusul si imprejurimile sunt o zona surprinzator de prietenoasa cu bicicletele si biciclistii (poza 06). Trecute-s vremurile in care un biciclist stingher era aproape agatat de oglinda retrovizoare a unui truck pentru ca vreun rocker in maieu sa iasa pe jumate din masina in mers strigind in urma: “Stupid! Buy a car, stupid!” Aruncindu-ti eventual in fata si o doza goala de bere! Iar transportul in comun organizat de universitate (poza 11) este eficient si … gratuit!
Ultimele citeva poze sunt de la Ziua Portilor Deschise, un eveniment organizat anual cam de fiecare universitate care se respecta. Asa atragi noi studenti, aratindu-le ce chestii misto se fac in campusul pe linga care trec poate in fiecare zi, asa cresti concurenta si tu, universitate, ai de unde sa-i alegi pe cei mai buni, asa poti creste taxele odata ce ai crescut in top. Ca un fel de Zelist … Mai mult decit atit, pentru universitatile din sistemul de stat, asta este un gest de eleganta fata de platitorii de taxe carora le arati ce se intimpla cu banii lor. Si dupa cum vedeti in pozele 12-15, taxpayers nu se incurca si vin multi. Cu tot cu copiii de la bebelusi de citeva luni, pina la pusti de gimnaziu sau adolescenti.
Vorbind despre America mi-a revenit in cap discutia interminabila referitoare la brandul de tara. La ce ne gindim cind vorbim despre America? Stars and Stripes, desigur. Bancnotele de 100 $. Hamburgeri si McDonald’s. Masini cu motoare mari. Si deja aici cred ca incepem sa atingem zona cliseelor.
O sa incerc zilele urmatoare sa va povestesc cum au vazut ochii mei America si, probabil, ce a ramas pe scoarta mea din cei doi ani petrecuti acolo, in Washington DC, cu mindrie numit Nation’s Capital.
Cum intri in DC din nord conducind de-a lungul 16th street care se opreste fix in gardul Casei Albe ai senzatia ca te afli intr-un Turn Babel. Biserici si bisericute, temple, sinagogi si moschei, catolice, ortodoxe sau protestante, biserici ce functionau in casa vreunui autointitulat Papa sau Intemeietor ce avusese la un moment dat un Vis Divin – o strada pe care cred ca si Eliade ar putea sa-si completeze a sa Istorie a Credintelor si Ideilor Religioase cu un capitol despre credinta in zilele noastre.
Treaba cu religia in America, cel putin asa cum am perceput-o eu sta cam asa: fiecare crede in ce zeu, dumnezeu, statueta, principiu vrea el. Fiecare isi construieste ce capela, biserica, templu vrea el. Cam la fel cum fiecare isi face cam ce SRL vrea el. Ai cumparat un teren? Ai o autorizatie de constructie? Platesti niste taxe si impozite? Atunci poti face acolo fie sifonarie, fie cizmarie, fie chiar biserica! Si uite-asa a luat nastere 16th street cum v-am descries-o mai devreme.
Toate bune si frumoase, libertatea de a crede in ce vrei tu este garantata de Constitutie chiar in ceea ce se cheama Primul Amendament. Dar e cu dus-intors pentru ca acelasi amendament introduce si o foarte clara separatie intre religia de orice fel si stat! Si asta in ciuda faptului ca americanii sunt o natie mai religioasa decit s-ar parea la prima vedere. Un sondaj Gallup relativ recent (2007) spune ca 52% dintre americani nu ar vota pentru un presedinte ateu cu acte-n regula! Cu toate astea zilele libere oficiale de-a lungul intregului an nu au nimic de-a face nici cu Craciunul sau cu Pastele, nici cu Boboteaza sau Inaltarea. Nimic religios. Vorbim de Thanksgiving Day, the Martin Luther King Day, de Memorial Day, de 4th of July … Mai mult decit atit, nici un american get-beget, oricit de crestin ar fi, nu ar folosi sintagma Christmas holiday! Mai degraba winter holiday sau winter break. OK, asta poate tine si de mult-discutata atitudine politically correct de care noi, europenii, cam facem misto si (uneori) pe buna dreptate.
Credeti sau nu, So help me God de la sfirsitul juramintului presedintelui este o sintagma optionala fiind mai degraba o traditie si nu o obligatie prin Constitutie. Cu toate astea ciudatenia merge mai departe pentru ca vice-presedintele, membrii parlamentului si in general toti angajatii federali trebuie sa-si incheie juramintul de credinta cu so help me God.
Treaba cu religia este asadar mult mai complexa decit pare la prima vedere. Odata ce incepi sa cauti raspunsuri, rasar tot mai multe intrebari. Dincolo de acest preambul vreau sa va arat ceva ce m-a impresionat inca de la inceput. In DC este asa-numita 495 (four-ninetyfive), autostrada de centura a capitalei care inconjoara orasul ca un inel. Conducind pe aici la un moment dat iti apare in fata o constructie alba uriasa, impunatoare. Pentru citeva minute ai senzatia ca vei conduce masina direct pina la poalele acestui Templu Mormon (foto 00).
Constructia masiva si opulenta este atent amplasata, pe un deal de unde domina imprejurimile, iar iluminrea nocturna este un adevarat spectacol. Iesi de pe autostrada si ca sa ajungi acolo te ghidezi oarecum dupa turnurile inalte ca dupa Steaua Polara. Drumul te duce singur unde trebuie printr-o padure tacuta care sporeste senzatia de mister. The Church of Jesus Christ of Latter Day Saints (foto 01) a cumparat dealul impadurit insa nu a defrisat decit strictul necesar pentru constructie, facind ca intregul ansamblu sa para pierdut undeva in pustiu. Americanii au reusit sa gaseasca un acronim si pentru asta asa ca se refera la Mormoni prin sintagma sintetica si plina de “respect” LDS-church. De asta zic eu ca atmosfera vizavi de religie in US este ceva de genul: fiecare sa faca ce pofteste acolo la el, treaba lui, ce ma intereseaza pe mine. Mie LDS asta imi suna ca un soi de LSD.
“Poienita” apare brusc dezvaluind in toata “splendoarea” lui templul (foto 02) placat la exterior cu marmura alba de Alabama, in total mai mult de 16000 m2. De altfel cred ca veti fi de acord cu mine privind pozele astea ca intreaga afacere impresioneaza prin desfasurarea de forte, prin dimensiuni iar daca ar fi sa spunem un cuvint despre cum arata acela ar fi ca este pur si simplu urita. Totusi surprinzatoare. La o privire mai atenta se vede ca ferestrele lipsesc cu desavirsire. Cei ce au intrat inauntru si se pare ca nu beneficiezi de onoarea asta daca nu esti LDS cu acte-n regula, spun insa ca placile de marmura sunt taiate suficient de subtire incit toata treaba este translucida si o lumina diafana probabil ca inunda interiorul.
Ei bine, sa nu credeti ca atunci cind am intrat in centrul de vizitare (foto 03) am scapat de tentative de racolare. Baietii erau pregatiti cu Cartea lui Mormon in romaneste (foto 08) pe care au scos-o cit ai zice peste, nu am scapat fara sa le dam adresa, care evident a fost Cutare Street no. 1, Jud. Inchipuit, Ro. Desi m-au trecut ceva fiori pentru ca au gasit pina la urma pe unu’ care sa rupa ceva romaneste.
Cam atit, va lasa sa va delectati cu pozele. Serialul USA-related va continua.
(poza 00 de aici)
Most Recent Comments