Despre tipa asta nu pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit ceea ce ieșea din mîinile ei. Insă mi s-au părut speciale sculele, culorile, mișcările, formele ce rezultau din strădanie. Iar felul în care înșira „papirusurile” alea pe stîncile din jur dădea un pitoresc aparte întregii scene.
November 13th, 2011
Artist al străzii (1)
Ieșind dintr-o stație de metrou aud o voce puternică pe care urechea mea afoană o găsește plăcută. Urmez calea undelor și pe un teren viran, între cîțiva boscheți răsfirați dau peste tînărul de mai jos pe care l-am ascultat preț de cîteva minute.
Se întîmpla astă-vară, la Beijing …
Acu am și eu o nelămurire: vouă vă place cum sună, sau urechea mea este într-adevăr iremediabil afoană?
November 11th, 2011
Dansînd în … parc
Am trecut în revistă la sfîrșitul săptămînii trecute pozele făcute în China și așa se explică două posturi pe tema asta în numai cîteva zile.
Partea de nord a orașului a fost complet reconstruită pentru Jocurile Olimpice. Este un alt oraș, foarte diferit de „downtown” Beijing. Clădiri noi, arhitecturi îndrăznețe, bulevarde largi, un parc imens, mai puțin praf, iarbă verde, lacuri, rîuri și cîmpii. Și despre oameni se poate spune că arată mai puțin prăfuiți, iar dacă în timpul zilei vezi mai ales corporatiști grăbiți mergînd la birou sau la lunch, spre seară imensul parc este stăpînit de rolleri, plozi hîrjonindu-se și … dansatori în aer liber. În orașul unde aglomerația este cuvîntul de ordine, imaginile de mai jos sunt o oază de relaxare pentru ochi și minte. (bine, la partea a doua nu e cazul meu, că am grijă să mi-o mențin în permanență relaxată
)
Enjoy și … scuzați mișcările bruște ale cameramanului (mult prea) amator. Sper că nu aveți rău de mișcare 
November 9th, 2011
Miercurea fără cuvinte – Beijing – chipuri
Care vă place cel mai mult?
p.s. știu că e greu de ales 
Participare; Picturile; Rinul si vinul; Pisoi; Moss stone; Bosco verticale; Liniste gotica; Mirt; Viitor luminos; Premiul; Casuta din copac;
July 14th, 2011
Ratatouille – un băiat de zahăr!
July 13th, 2011
Poftiți la scorpioni! (că eu am zis ‘pas’)
Programul ultimelor săptămîni a fost, vorba olteanului, hectic, din care cauză am rămas cu multe restanțe în ceea ce privește blogul. Una dintre ele și poate cea mai importantă este o relatare despre peisajul culinar al Chinei. Sau, dacă am învățat ceva la capitolul ăsta cît am fost acolo, mai bine aș face să mă restrîng la Beijing pentru simplul motiv că din punct de vedere culinar China este extraordinar de variată. Și am avut ocazia să constat asta în cele cîteva restaurante, mult prea puține evident, în care am avut timp și €$€ inspirație să intru în 10 zile de excursie chinezească.
Mulți au fost dezamăgiți cînd le-am povestit că nu am mîncat nici scorpioni, nici greieri, nici așa ceva … ce mai dom’le, nimic deosebit. Ei bine, un sfat ar fi să o luați încetișor. În primul rînd că filozofia la o masă absolut obișnuită este cu totul alta față de cea cu care suntem obișnuiți noi, europenii în general. Nu poate fi vorba de o porție care vine în propria-ți farfurie, din care te îmbuibi numai tu! O varietate foarte mare de chestii diferite sunt puse în mijlocul mesei de unde fiecare se înfruptă într-o oarecare măsură „la comun”. Datorită folosirii bețelor mîncatul seamănă mai degrabă a ciuguleală pentru că, inerent, nu poți lua cantități foarte mari deodată. Desigur că dacă vrei și poți, adică nu faci scurtă la mînă mînuind bețele, poți să și înfuleci, dar în general ideea este fix invers. Numărul de farfurioare cu fel de fel de salate, sosuri, legume, cărnuri este direct proporțional cu numărul celor din jurul mesei așa că dacă te duci la o cîrciumă într-un grup mare ai toate șansele să guști cam din tot ce îți poate face cu ochiul din meniu. Masa durează mult, un excelent prilej de socializare, o atmosferă prietenoasă. Probleme apar cînd vrei să bei o bere pentru că cele mai multe sunt făcute pe măsura puterii de procesare a unui ficat asiatic, deci dacă are 3 grade poți să te declari norocos. Chiar și mărci internaționale precum Carlsberg sunt și în varianta chinezească. Pe de altă parte, încercînd de vreo 4 ori să beau vin, o singură dată am nimerit un vin … băubil! Nu vreau să generalizez, sunt niște impresii!
Pe cît de exuberantă este situația în timpul mesei principale, pe atît de brusc se termină distracția odată cu ultima îmbucătură. Desertul și cafeaua nu par a face parte din tradiția unui prînz sau a unei cine chinezești. Mi s-a întîmplat la restaurant unde și colegii chinezi m-au privit un pic contrariați … cam care-i chestia, nu pot să mă duc să beau după masă o cafea la Starbucks dacă într-adevăr nu mai pot?! Mi s-a întîmplat și la masa festivă a conferinței la care am fost unde toată lumea tot mai aștepta ceva … să se îndulcească, să se trezească …
La început ziceam așadar că am luat-o încetișor ca să am timp să înțeleg și să asimilez avalanșa de gusturi și combinații absolut noi. Pentru că eu sunt învățat să mănînc ananas la desert și nu în combinație cu ardei iute și castraveți, iar alunele fie cu bere, fie în prăjitură, nicidecum pe carne de porc! Asta ca să dau doar două exemple. Ce mi-a plăcut maxim a fost rața, care Roasted Beijing Duck este, pe lîngă desfătarea papilelor, un spectacol în sine. Dar rața este la fel de obișnuită precum porcul, puiul sau vita, aspect care nu a putut decît să mă bucure!
Alte impresii … culese așa, la întîmplare?!
- Culorile vii din farfurie. Avînd în vedere că legumele sunt gătite foarte puțin, fie steamed – în aburi, fie stir-fried – la foc iute și date rapid printr-o undă de ulei, culorile se accentuează și nu ajung șterse precum legumele fierte și răsfierte pe care le știm atît de bine. Și nu în ultimul rînd, faptul că rămîn un pic crocante.
- Grija pentru detalii, pentru prezentare. Dacă vă uitați pe pozele din reportajul foto veți vedea tot felul de sculpturi în diferite fructe, adevărate povești.
- Mîncarea nu este atît de iute pe cît spune legenda. Dar înțeleg că depinde foarte mult de care parte a Chinei vorbim.
- Ultimele 5 poze sunt de la una din numeroasele food streets din Beijing, locuri unde găsim tot soiul de ciudățenii. Printre cele văzute de mine, dar neîncercate, se numără frigărui cu scorpioni care încă mai dau din coadă, tot soiul de greieri și alți gîndaci, frigărui din căluți și stele de mare. Pe de alta parte nu văd ce anume ar putea fi gustos într-o chestie chitinoasă (cum altfel poate fi un scorpion??) care este dată cu un praf sărat și condimentat și apoi prăjită în ulei încins. Și nu în ultimul rînd, nu am văzut pe nimeni pe acolo care să pape așa ceva. I-am și spus vînzătorului că îi plătesc eu un scorpion și dacă îl mănîncă el, iau unul și pentru mine. M-a refuzat! Așa că am cîteva indicii să cred că majoritatea lighioanelor alea sunt puse acolo în primul rînd pentru marketing.
- Am avut ocazia să văd tofu la el acasă. Arată ca o telemea bună de oaie, cel puțin așa mi s-a părut mie în poza 11. Dar … DARRRRRR … frații mei … miroase de-ți mută nasul! Și mai fac oamenii ăștia și un soi de supă cu tofu pe care și pe aia trebuie să o ocolești pe la cîteva străzi distanță!
- S-a lansat pe youtube canalul coolnewz.info. Nu prea știu cum stă treaba încă, dar știu că am pus un clip filmat pe Wangfujing Food Street din Beijing pe care vă invit să-l urmăriți! Mai găsiți și altele, dar ăsta e filmat de mine!
June 16th, 2011
Turist în Beijing – Orașul Interzis
… sau Palatul Interzis cum i se mai spune, este poate prima destinație a oricărui turist în Beijing. Nu numai că este emblematic pentru semnificația în sine, dar aspect deloc de neglijat – este un obiectiv turistic excelent situat în centrul orașului și ușor de găsit. Mai mult decît atît, se află chiar în renumita Piață Tienanmen pe care de altfel o mărginește în partea ei nordică. Un uriaș portret al lui Mao privește forfota de oameni din piață însă este doar o „față”. Nu știu ce mai are în comun cu lumea pe care o privește de sus, dintr-un tablou. Cel puțin acolo, chiar în fața lui, colcăie de turiști americani, de tineri cu iPod-ul în urechi, de mașini nemțești.
Construcția Orașului Interzis a început în 1406 și a durat vreo 16 ani pînă în 1420, moment în care capitala Chinei imperiale a fost mutată la Beijing. Pînă la abdicarea ultimului împărat în 1912 și instaurarea republicii, aici a fost centrul politic al Chinei, fiind reședința a nu mai puțin de 24 de împărați, 14 aparținînd dinastiei Ming și 10 aparținînd dinastiei Qing – ultimele 2 dinastii conducătoare a Chinei imperiale.
Ca pentru orice construcție de asemenea dimensiuni a fost nevoie de o resursă umană uriașă estimările mergînd pînă la 1 milion de oameni. Blocuri uriașe de piatră și marmură erau aduse de relativ aproape, din cariere din apropierea Beijing-ului iar modalitatea de transport era una ingenioasă pe timp de iarnă: sute de oameni udau în permanență străzile orașului pentru ca piatra să poată fi deplasată către șantier. Avînd în vedere că galbenul este culoarea familiei imperiale, aceasta predomină în construcțiile din Orașul Interzis, majoritatea clădirilor avînd acoperișuri galbene. Zidurile roșii care delimitează întreaga construcție au o formă aparte îngustîndu-se de la circa 8.6 m lățime la bază pînă la 6.6 m la vîrf ceea ce zădărnicește orice tentativă de a-i escalada. Nu știu în ce măsură povestea asta este adevărată, însă am auzit că materialul din care au fost făcuți pereții conține nu numai obișnuitul mortar, ci și … albuș de ou și orez bogat în gluten!! Din care, că tot veni vorba, am mîncat și într-adevăr îi intuiesc potențialul de a deveni ceva super-tare odată uscat și eventual tratat termic.
Orașul este construit pe axa Nord-Sud, cumva în continuarea Pieței Tienanmen (de fapt probabil că Piața a fost construită după Oraș ). Vizitatorul trece printr-o succesiune de porți, fiecare cu semnificații aparte pe care însă nu le voi povesti aici pentru că oricum nu o voi face mai bine decît Wikipedia. După fiecare poartă urmează o piață largă, loc de desfășurare pentru diferite ceremonii. În mare, Orașul Interzis este alcătuit din două părți: curtea exterioară marcată de spații largi și care era folosită pentru manifestări oficiale, și curtea interioară unde se desfășura viața de zi cu zi a familiei regale, unde își aveau reședința Împăratul, Împărăteasa și evident, concubinele. Ale Împăratului, desigur!
Am încercat să fac o selecție din pozele făcute la Forbidden Palace și am inclus și cîteva fotografii cu explicații care vin întotdeauna fix DUPA obiectivul la care se referă. Aș mai avea două explicații: poza 15 este o sculptură în piatră realizată într-un singur bloc de piatră în timp ce ultima poză este în „orașul” propriu zis. Axa centrală de care povesteam, cea cu porți, piețe, palatele în forma tradițională de pagodă, este inconjurată de o parte și de cealaltă de un adevărat labirint de străduțe și case în care trăia personalul administrativ al curții imperiale.
Ca o părere personală, deși poate un pic ignorantă dar sunt sigur că majoritatea turiștilor o împărtășesc: odată ce ai văzut un astfel de palat imperial, restul sunt cam la fel. Probabil că pentru un specialist ar fi diferențe de ordin arhitectural, cu siguranță de ordin simbolic, însă pentru turistul de rînd ele arată într-o oarecare măsură la fel. Probabil că vor mai urma cîteva episoade despre alte vizite similare dar am observat repetarea, de exemplu, a decorațiunilor de piatră de pe malul apei din poza 5, ornamentele acoperișurilor ca cele din poza 10, sculpturile în blocuri de piatră precum în poza 15. Acesta ar putea fi un indiciu pentru turistul care nu are foarte mult timp la dispoziție că ar putea sacrifica o zi de vizită a celorlalte obiective similare din Beijing pentru o vizită la Marele Zid pe care eu nu am mai apucat să-l vad.
Ca detalii de ordin practic ar trebui să vă spun că intrarea costă vreo 4-5 EUR la care se mai adaugă un ghid audio opțional de încă vreo 6 EUR (+ garanția de vreo 10 EUR).
June 14th, 2011
Miercurea fără cuvinte: Victoria socialismului
Totuși cîteva cuvinte: nu trebuie cunoștințe aprofundate de limba chineză pentru a intui despre ce se povestește pe pînza roșie din fundal. Secera și ciocanul mi-au dat totuși ceva fiori. Iar cele două limuzine nemțești pe fundalul roșu spun probabil totul despre China de astăzi!
June 14th, 2011
Turist în Beijing – yuanul și puterea lui
Yuan-ul (deseori abreviat chiar și în vorbirea curentă – RMB) este o valută suficient de exotică în Germania, și bănuiesc că situația este similară cam oriunde în Europa sau în America, încît nu am reușit să schimb euro la banca mea pentru yuani. Și nici cu pre-comandă nu a mers, să iau banii peste cîteva zile. Totuși nu vroiam să ajung în aeroport la Beijing fără nici un ban chinezesc în buzunar așa că am ales să fiu jupuit de așa-numita „Reise-Bank” care nu știu exact ce este, poate o bancă, poate un birou de schimb valutar, dar în mod sigur un cuib de bișnițari care ce-i drept probabil că la orice oră are cam orice valută posibilă însă la niște cursuri absolut teribile. Mărturisesc că am fost indispus vreo două zile pe tema asta și ca să mă asigur că nu am avut alternativă am verificat cursurile la casele de schimb valutar atît la Frankfurt cît și la Beijing în aeroport. Într-adevăr am fost consolat! La fel de jupuitoare!
În schimb ceea ce aș fi putut face cu mare succes ar fi fost să scot yuani de la bancomat în aeroportul din Beijing (deci NU la casa de schimb valutar!). Rata de schimb interbancară este „the best one can get” și mai departe depinde de aranjamentul fiecăruia cu banca. Fie o taxă fixă de vreo 5 EUR, fie chiar „free” – în ambele situații muuuult, dar mult mai bine decît ceea ce am făcut eu. Așa că de aia avem bloguri, ca să învățăm să nu mai schimbăm bani aiurea! 
Toate astea dacă vrei neapărat să ai bani odată ce ai ajuns în aeroport. Pentru cheltuielile curente ulterioare în Beijing am schimbat euro direct la hotel la un preț bun normal (cînd vorbim de schimbat bani nu poate fi vorba de „preț bun”). Totodată capitala Chinei este foarte prietenoasă din puncutl de vedere al ATM-urilor care sunt la tot pasul, deci mișcarea pe care am făcut-o de probă în aeroport poate fi repetată oricînd e nevoie de yuani.
În concluzie: fie la bancomat, fie la hotel cu cash de acasă, evident dacă vorbim de EUR, USD sau altă valută „majoră”! În Beijing nu am văzut deloc case de schimb valutar și îmi este ușor să-mi închipui că nici nu există cadru legal pentru așa ceva!
Cîteva cuvinte despre prețuri: intrarea la principalele atracții turistice (Forbidden City, Temple of Heaven, Lama Temple etc) este în jur de 5-10 EUR. O călătorie cu metroul oricît de lungă – 20 euro cenți. O masă de 2 persoane cu vreo 3 feluri de mîncare (foarte gustos și în cantități abundente) și două beri la un restaurant fără pretenții – 8 EUR. Aceeași masă la un restaurant mai ochios într-o zonă turistică – 11 EUR. Camera dublă la hotel de 4 stele în nordul orașului dar foarte bine conectat cu metroul atît de centru cît și de restul orașului – 60 EUR pe noapte. Camera single la hotel de 3 stele în centru la 20 de minute de mers pe jos de Piața Tienanmen – 30 EUR pe noapte. Pensiune ultracentrala, pat în dormitor comun – 5 EUR pe noapte.
Alte prețuri? Just ask!
June 13th, 2011
Turist în Beijing – taxiurile chinezești
Bine v-am găsit!
Înainte ca impresiile să înceapă să se estompeze, ceea ce se întîmplă din ce în ce mai repede pe masură ce trec anii, cred că ar fi util să fac o colecție de impresii din punctul de vedere al turistului european în Beijing. Și pentru asta voi începe oarecum în ordinea în care m-am lovit eu de multe din aceste aspecte.
TAXIUL în BEIJING
Încă dinainte de a decola către Beijing mi-am pus întrebarea care ar fi varianta optimă de a ajunge la hotel. În particular aeroportul din Beijing este foarte bine conectat cu orașul printr-o stație de metrou chiar în aeroport sau printr-o mulțime de shuttle bus-uri care merg în diferite colțuri ale capitalei. Totuși oricare din aceste variante ar fi implicat o ultimă bucată de drum de mers pe jos pînă la hotel, eventual ceva căutari etc … complicații de care pur și simplu nu ai chef după o noapte incomodă în avion și trăgînd după tine bagajele, cu atît mai puțin într-un loc precum China unde barierele limbii și scrisului sunt de cele mai multe ori de netrecut! Așa că am optat pentru taxi mai ales că era sîmbătă și mă așteptam ca legendarul trafic din Beijing să fie ceva mai fluid.
Înainte de a pleca am primit tot soiul de avertismente să am grijă că pot fi păcălit etc … Cred că soluția este cea de absolut bun-simț: să te orientezi către zonele desemnate ca atare ca stație de taxi, să iei un taxi marcat, să fii atent ca aparatul să fie pornit la plecare. În particular aș spune că nici nu am văzut taximetriști care să încerce să te agațe prin aeroport. În plus și prețul este foarte rezonabil pentru turistul european, cursa de la aeroport pînă în centrul orașului costă cam 80 yuani, echivalentul a 8-9 euro, în condiții de trafic fluent.
Pentru că am început să vorbesc despre taxiuri, hai să epuizez subiectul! Ceea ce poți ține sub control ca turist sunt aspectele de mai susȘ de unde îl iei, să fie marcat ca taxi oficial, să pornească aparatul la începutul cursei. În plus, după cîteva zile de stat în oraș, mai ales dacă ai un cît de cît simț al orientării, mai poți controla într-o oarecare măsură traseul pe care ești dus la destinație. Pe de altă parte sistemul de taxare este unul destul de complex și aici nu cred că există altă variantă decît încrederea. Odată ce te-ai urcat în taxi plătești cel puțin 10 yuani (pentru simplitate 10 yuani = 1 EUR) și de banii ăștia mergi 3 km. Apoi costă cam 20 cenți/km. În condiții de trafic aglomerat, cînd mașina merge cu mai puțin de 12 km/h, de la un moment dat se mai adaugă o supra-taxă. Toate taxele de autostradă, pod, tunel, drum express sunt plătite de călător. Noaptea taxa crește, iar cursele lungi sunt și ele supuse supra-taxării. Pe asta din urmă nu prea am înțeles-o, dar calculele mele arată că de fapt noaptea e mai avantajos să schimbi una-două-trei mașini pînă la destinație ceea ce pare cam ciudat.
Pe de altă parte există și potențiale țepe. Seara, imediat după ultimul metrou, deseori vezi ciorchini de taxiuri libere așteptînd în locuri strategice. Numai că niciunul nu vrea să te ia decît „fără aparat” și la un preț de 4-5 ori mai mare, mai ales în cazul în care cursa ta ar fi una scurtă. Și deși asta poate să fie încă relativ ieftin, am evitat să mă bag la ceva care începea sub auspicii „ilegale” și nu aveam nici o garanție că s-ar fi terminat bine. Despre taxiurile la negru, nemarcate în nici un fel, care se oferă la colț de stradă nici nu mai vorbesc!
Totuși cum ne înțelegem cu taximetriștii? Cum spuneam bariera limbii este de cele mai multe ori de netrecut. În orice țară europeană dacă spui cuvintele „hotel” sau „aeroport” și tot se înțelege ceva. În Beijing cel mai adesea șoferul se uită la tine ca la un marțian! Faci un efort și încerci să citești numele chinezești de pe hartă scrise cu caractere latine … fără nici un succes! Cel mai „răsărit” taximetrist știa hello, OK, bye-bye, left și right (dar pe astea le încurca) și cam atît. Hotelurile sunt însă în general pregătite avînd carduri cu o mică hartă și pe care scrie în chinezește „du-mă te rog la hotelul CUTARE” sau la diferite locuri de interes turistic. Pentru alte destinații am rugat recepționistele să noteze pe o bucată de hîrtie. Toate astea dublate întotdeauna de o hartă bună care nu trebuie să lipsească din buzunar!
Ah, și era să uit: majoritatea sunt niște hîrburi de mare clasă. VW sau Hyundai care fie pîrîie din toate încheieturile, fie le scîrțîie frînele, fie le troncăne planetarele … Dar despre ce înseamnă „securitate” rutieră în Beijing – într-un episod următor.
Most Recent Comments