Întotdeauna am fost fascinat de părinții cu o atitudine cool față de creșterea copiilor. Prin cool a nu se înțelege nepăsare, ci mai degrabă lipsa acelei angoase, pe alocuri vecină cu isteria, lipsa îngrijorării cvasi-permanente, evitarea elegantă și naturală a acelui vai!! dacă o să cadă drobul de sare?! Sunt oameni și oameni, părinți și părinți, unii mai crizați, alții mai calmi, unii mai delăsători din fire cu tot ceea ce îi înconjoară, deci inclusiv cu proprii plozi, alții preocupați și atenți la tot și la toate. Dar la un moment dat am ajuns la concluzia că francezii dețin cel mai mare procent de părinți … cool. Și dacă pentru o vreme m-am gîndit că poate este doar închipuirea mea, de curînd am avut ocazia să constat că nu sunt singurul care a avut revelația asta. Celor interesați de subiect le recomand cartea Copiii francezi nu aruncă mîncarea (French Children don’t Throw Food) – Pamela Druckerman.
Tabloul familiei cu copii la restaurant: Care este scenariul cel mai probabil? Comanda pentru copii conține în proporție de 99% fie pizza, fie cartofi prăjiți și ceva gen șnițel sau fish fingers, la care partea importantă nu este neapărat carnea, ci chestia de deasupra, evident crocantă (și plină de ulei prăjit). În sfîrșit vine mîncarea, copiii ciugulesc cîte ceva după care încep să răstoarne solnița, să toarne piper prin pahare, să rupă pachețelele de zahăr, să-și piardă răbdarea și să nu le mai ajungă toată cîrciuma. Tactica părinților în astfel de situații fiind cum să înghită mai cu noduri și să o șteargă de acolo!
Nu același lucru se poate spune despre cum decurge un episod similar în Franța. Mare minune mare, copiii par să se bucure chiar de mult-hulitele legume sau salate, stau calmi la masă, sau într-un final se mai joacă prin jurul mesei dacă totuși părinții se mai întind la o cafea și un pahar de vin. Dincolo de porțile restaurantului, dieta copiilor francezi este în general departe de a fi una îngustă bazată pe „mîncăruri pentru copii, ci este una variată care include aproape … orice.
Iar diferențele nu se opresc aici. Cum se face că încă de la cîteva luni copiii francezi ajung să doarmă toată noaptea de seara pînă dimineața fără a fi nevoie de atenția părinților? Cum se face că aceiași copii nu au atîta nevoie de atenția constantă a părinților, ba chiar acceptă un „NU” fără a face vreo criză? De ce părinții francezi nu sunt nevoiți să-și întrerupă precipitat o convorbire telefonică pentru că plodul nu mai are răbdare și cere imperativ atenție în acel moment? Și totuși părinții francezi își fac conștiincioși temele. Sunt și ei conștienți de tot soiul de pericole precum alergiile sau existența pedofililor și iau măsuri de precauție, însă nu ajung să se crizeze din cauza asta.
Autoarea, o americancă ce a trăit vreme îndelungată în Franța, pune în antiteză modul în care francezii respectiv americanii (sau într-un sens mai larg – anglofonii) își exercită rolul de părinte. Cu rezultate nu tocmai fericite atît pentru părinți, cît mai ales pentru copii. Cartea Pamelei Druckerman este numai una dintre încercările de a studia critic diferite stiluri de educație, grijă, supraveghere. Părinții „elicopter”, părinții hiper-vigilenți sau hiper-exigenți sunt tot atîtea exemple de excese care se reduc la un numitor comun: a acorda copiilor mai multă atenție decît le face bine.
Pe mine m-a interesat mai puțin comparația părinților francezi cu cei americani, cît mai mult cea cu părinții români care parcă devin din ce în ce mai angoasați cu fiecare generație care trece, dar în moduri complet diferite față de, spre exemplu, americani.







! Sobolanu e plecat prin munti si isi petrece timpul in compania unor
, iar eu, nevasta moderna care nu cunoaste carcelul geloziei
, citesc de zor … carnetul de note al fiica-mii. 1-1-1-1. Adica 1 pe toata linia. Mda … N-am ce face, trebuie sa o laud: iar a terminat prima din clasa …
… Maiculita … ce gusturi are … Un personaj pe care il cunoastem cu totii
ar spune ca ce trebuie sa intelegem de aici este ca femeile sunt greu de inteles de mici. Dar nu e de mirare ca gandeste asa. Face si el parte din una dintre cele trei categorii de barbati care nu inteleg femeile: cei tineri, cei adulti, si cei batrani 

treaba e buna: dealurile stancoase se inteleg bine cu vaile sterpe iar cactusii infloresc linistiti prajiti de soare fara sa deranjeze cicadele. Doar turistii, precum cei 4 din povestea cool, nu prea stiu cum sa interpreteze vantoasele aprige de pe plaja si primirea multpreacool (BRRRR!) a apei marii.




























Most Recent Comments