Posts tagged ‘copii’

February 15th, 2012

Copiii francezi nu aruncă mîncarea

by Ratatouille

Întotdeauna am fost fascinat de părinții cu o atitudine cool față de creșterea copiilor. Prin cool a nu se înțelege nepăsare, ci mai degrabă lipsa acelei angoase, pe alocuri vecină cu isteria, lipsa îngrijorării cvasi-permanente, evitarea elegantă și naturală a acelui vai!! dacă o să cadă drobul de sare?! Sunt oameni și oameni, părinți și părinți, unii mai crizați, alții mai calmi, unii mai delăsători din fire cu tot ceea ce îi înconjoară, deci inclusiv cu proprii plozi, alții preocupați și atenți la tot și la toate. Dar la un moment dat am ajuns la concluzia că francezii dețin cel mai mare procent de părinți … cool. Și dacă pentru o vreme m-am gîndit că poate este doar închipuirea mea, de curînd am avut ocazia să constat că nu sunt singurul care a avut revelația asta. Celor interesați de subiect le recomand cartea Copiii francezi nu aruncă mîncarea (French Children don’t Throw Food) – Pamela Druckerman.

Tabloul familiei cu copii la restaurant: Care este scenariul cel mai probabil? Comanda pentru copii conține în proporție de 99% fie pizza, fie cartofi prăjiți și ceva gen șnițel sau fish fingers, la care partea importantă nu este neapărat carnea, ci chestia de deasupra, evident crocantă (și plină de ulei prăjit). În sfîrșit vine mîncarea, copiii ciugulesc cîte ceva după care încep să răstoarne solnița, să toarne piper prin pahare,  să rupă pachețelele de zahăr, să-și piardă răbdarea și să nu le mai ajungă toată cîrciuma. Tactica părinților în astfel de situații fiind cum să înghită mai cu noduri și să o șteargă de acolo!

Nu același lucru se poate spune despre cum decurge un episod similar în Franța. Mare minune mare, copiii par să se bucure chiar de mult-hulitele legume sau salate, stau calmi la masă, sau într-un final se mai joacă prin jurul mesei dacă totuși părinții se mai întind la o cafea și un pahar de vin. Dincolo de porțile restaurantului, dieta copiilor francezi este în general departe de a fi una îngustă bazată pe „mîncăruri pentru copii, ci este una variată care include aproape … orice.

Iar diferențele nu se opresc aici. Cum se face că încă de la cîteva luni copiii francezi ajung să doarmă toată noaptea de seara pînă dimineața fără a fi nevoie de atenția părinților? Cum se face că aceiași copii nu au atîta nevoie de atenția constantă a părinților, ba chiar acceptă un „NU” fără a face vreo criză? De ce părinții francezi nu sunt nevoiți să-și întrerupă precipitat o convorbire telefonică pentru că plodul nu mai are răbdare și cere imperativ atenție în acel moment? Și totuși părinții francezi își fac conștiincioși temele. Sunt și ei conștienți de tot soiul de pericole precum alergiile sau existența pedofililor și iau măsuri de precauție, însă nu ajung să se crizeze din cauza asta.

Autoarea, o americancă ce a trăit vreme îndelungată în Franța, pune în antiteză modul în care francezii respectiv americanii (sau într-un sens mai larg – anglofonii) își exercită rolul de părinte. Cu rezultate nu tocmai fericite atît pentru părinți, cît mai ales pentru copii. Cartea Pamelei Druckerman este numai una dintre încercările de a studia critic diferite stiluri de educație, grijă, supraveghere. Părinții „elicopter”, părinții hiper-vigilenți sau hiper-exigenți sunt tot atîtea exemple de excese care se reduc la un numitor comun: a acorda copiilor mai multă atenție decît le face bine.

Pe mine m-a interesat mai puțin comparația părinților francezi cu cei americani, cît mai mult cea cu părinții români care parcă devin din ce în ce mai angoasați cu fiecare generație care trece, dar în moduri complet diferite față de, spre exemplu, americani.

November 16th, 2011

Unde crezi că începe viața?

by Ratatouille

Ceea ce numim planificare familială și ni se pare ceva absolut normal, foarte probabil influențați fiind și de trecutul nu foarte îndepărtat, nu este nici pe departe un subiect care să nu fie contestat în alte părți ale lumii. Închipuiți-vă că vine vreun parlamentar român al anului 2011 și supune la vot o lege care, direct sau indirect, ar avea drept efect interzicerea avortului.


(foto)

Nu este (mai) nimic original la tema asta, dar văd totuși că încă se discută, se dezbate, se votează. La începutul lunii noiembrie a fost supus la vot un amendament al constituției statului Mississippi prin care calitatea de ființă umană era redefinită că „intrînd în vigoare” din momentul fertilizării, clonării, sau echivalent. Implicațiile unei astfel de legi sunt profunde pentru că ar interzice avorturile, ar restricționa utilizarea anumitor contraceptive și tehnici de fertilizare artificială.

Amendamentul a fost respins însă în Mississippi, unul dintre cele mai conservatoare state din America,  în proporție de 58%. Ceea ce este o diferență semnificativă față de statul Colorado, de exemplu, unde tentative similare au înregistrat o rată de respingere de 70%.

Cu toate astea The Personhood Movement are în Statele Unite o anumită consistență și dacă vă interesează cum sună un clip de promovare, iată:

The Personhood Movement from Personhood USA on Vimeo.

Așadar unde începe viața?
Suntem pro-life? Sau pro-choice?
Prin interzicerea directă sau indirectă a avorturilor apărăm o viață ne-născută, care nu are încă puterea să spună nimic sau suntem doar niște intruși pe tărîmul drepturilor și sănătății mamei, drepturilor familiei?

July 29th, 2011

Hobby-ul unei neintelese

by coolnewz

Ce sa fac si eu, multumesc de intrebare: bine :) !  Sobolanu e plecat prin munti si isi petrece timpul in compania unor puicute rumenite ;) , iar eu, nevasta moderna care nu cunoaste carcelul geloziei :-W , citesc de zor … carnetul de note al fiica-mii. 1-1-1-1. Adica 1 pe toata linia. Mda … N-am ce face, trebuie sa o laud: iar a terminat prima din clasa … :>

Si stiti ce inseamna asta, nu? Ca nu mai am scapare: trebuie sa petim niste papagali si sa alegem unul.

Dar credeti ca pana sa vina vorbitorul cu cioc, lumea pe-aici sta si viseaza? Inregistrez o miscare febrila de antrenament pentru activitatea de convietuire impreuna cu un animal. Cea mai avansata in treaba asta e  picioasa cu ochi albastri, aceasta Rapunzel tunsa “Cleopatra style”, am numit-o aici pe sora prietenei papagaililor. Tanara m-a anuntat ca ea are deja “niste Haustiere”. Deci nu unul ci NISTE= mai multe! Cum stiu ca intotdeauna trebuie sa dai crezare chestiilor care le ies pe gurita copiiilor, am purces la cautat prin diverse cotloane ale casei. Nimic. Si totusi … ” Nuuuu! Nu le omora!” o aud tipand la sora-sa mai mare. Intru in camera lor sa vad care este problema. Doua muste bazaie in voie. Enervante, cum altfel! Deschid geamul cu gandul sa le dau afara dar ma trezesc trasa de maneca! “Nuuuu! Astea sunt Haustierele mele!!!” Lasa-le sa stea cu noi in camera,  uite ce frumoase sunt! :-O … Maiculita … ce gusturi are …  Un personaj pe care il cunoastem cu totii ;;) ar spune ca ce trebuie sa intelegem de aici este ca femeile sunt greu de inteles  de mici. Dar nu e de mirare ca gandeste asa. Face si el parte din una dintre cele trei categorii de barbati care nu inteleg femeile: cei tineri, cei adulti, si cei batrani :) . (via Radu Magdin)

Ati auzit vreodata ceva mai adevarat?! :)

(foto)

July 25th, 2011

Indrazneste!

by coolnewz

Am fost ieri la biserica. O predica foarte cu miez despre vindecarea prin … curaj :) . Prin indrazneala.

Tot timpul slujbei am urmarit un tablou care imi e de-acum familiar: cativa copilasi, unii care merg de busilea, altii la primii pasi, misunau prin biserica.

In fata mea, un cuplu “perfect”: ea imbracata impecabil, fusta neagra dreapta pana la genunchi- nici prea lunga sa ii acopere gleznele subtiri dar nici prea scurta sa ii stirbeasca imaginea de “fata de casa” ;) ,- dresuri de matase, un sacou alb, incins regulamentar in talie cu un cordon. Are pe cap o naframa si priveste sfioasa si cuminte catre sotul ei. Care sot, se afla in stanga: tanar, frumusel, sobru.

Cand micutul lor o ia la picior prin biserica ea face pasi marunti catre el, il ia de manuta, ii explica numai ea stie ce la ureche si vin apoi amandoi catre banca unde ii asteapta tatal. Episodul se repeta de cateva ori si de fiecare data ea, cea sfioasa si cuminte, este cea care alearga dupa odrasla prin biserica. In tot acest timp barbatul ei nu se misca de la bancuta lui.Parca e batut in cuie.

Pe un alt rand de banci, aceeasi poveste. O alta mamica, insa mult mai putin dichisita decat prima. As putea spune ca stiu cu ochii inchisi cum arata caci mi s-au intiparit pe retina blugii si puloverul ei negru: de cate ori o vad,  asa este imbracata. Este modesta, umila chiar, si se comporta ca atare. Modesta, nu saraca. Sotul ei are o meserie banoasa si in curand isi vor cumpara chiar o casa intr-un cartier bun din Freiburg. Ma uit la ea cum alearga prin biserica.  Nici nu isi pune problema sa isi roage sotul sa  aiba grija fiului lor.

Il ascult pe preot dar uitandu-ma la cele doua  nu ma pot abtine sa nu ma gandesc  ca, probabil, telul lor in viata este sa fie o “real woman. :)

Slujba se termina. Iesim. Sau intram … in alta lume. :) In Freiburg parcurile sunt pline de barbati germani jucandu-se cu copiii, de tatici alergand dupa micuti sau impingand carucioare. Mamicile sunt, probabil cu prietenele la o cafea, la coafor sau la masaj; sau poate au de terminat o lucrare pentru job; sau poate fac mancare. In orice caz, au indraznit sa ceara sprijin si … guess what: l- au primit!

Vorbeam aici la un moment dat despre impunerea cu forta (a se citi prin lege :) a femeilor in straturile superioare ale societatii. Cred ca daca fiecare femeie ar indrazni sa isi ceara partea de suport, intelegere si participare, astfel de legi nu ar mai fi necesare.

Lupta se da in mintea noastra, pana la urma?

(foto)

 

June 27th, 2011

Acasa la Pierre circarul

by coolnewz
Guten Tag si bine v-am regasit stimati cititori ai blogului cool! Ati luat pranzul? Pai sa va fie de bine, zic! Putem sa trecem la desert, iar azi la desert avem povestiri de vacanta graseiata. Vom folosi intens  RRRRR-ul pentru ca suntem in Provence, Franta!
Hai, ca stiu ca ati  asteptat toata saptamana prajiturelele astea, asa ca nu va mai las sa rontaiti nervos la covrigeii si eugeniile traditionale de la birou.
O sa incep cu un sincer: “Ne-a fost dor de voi, mai!” Dar ne-am alinat dorul cu placerea pe care ne-a dat-o sfanta DECONECTARE: de telefon, de internet, de televizor si de newz.
In Ensues la Redonne (cu accent pe al 2-lea E din Ensues, cum avea sa imi spuna o persoana care tine la detalii ;)) treaba e buna: dealurile stancoase se inteleg bine cu vaile sterpe iar cactusii infloresc linistiti prajiti de soare fara sa deranjeze cicadele. Doar turistii, precum cei 4 din povestea cool, nu prea stiu cum sa interpreteze vantoasele aprige de pe plaja si primirea multpreacool (BRRRR!) a apei marii.
In imagini, coordonatele locului sunt cam asa:
Casa cocotzata pe o colina mai-mai sa cada in mare, ne-a primit cu mai mult decat ne trebuia: cu o camera de copii plina ochi cu jocuri si jucarii, cu un pian dotat chiar si cu partituri muzicale, cu tamburine, tobe si alte instrumente africane de cantat si, in general, cu o atmosfera de casa proaspat locuita, lucru destul de straniu si, pentru mine, ca turist, unic.
Casa asta a fost cea mai frumoasa surpriza a celor 7 zile. Mi-a dat de lucru zilnic, in incercarea mea de a desena un profil al proprietarului. Dupa 7 zile de cules si procesat informatii bag mana in foc ca Pierre (proprietarul) e circar, de vreme ce pe unde nu te asteptai dedeai peste un afis cu un spectacol de circ. Apoi, mi-am zis, treaba asta se potriveste si cu multiculturalismul casei, cu accente africane. Cine stie cate zeci de copiii africani i-au urmarit show-urile lui Pierre? In schimbul reprezentatiilor sale, Pierre s-a intors din fiecare turneu din Africa incarcat cu candelabre, tapiserii, albume foto, tablouri, instrumente muzicale. Cine stie, poate si cu vreo iubita ca abanosul de manuta ;)
Vom mai povesti noi despre Pierre, Provence si Marseille zilele ce vin insa deocamdata ma preseaza niste responsabilitati: am promis fotografii cu dedicatie comentatorilor care vor juca pe mese pe-aici si cand Rat-ul si pisica nu-s acasa. Vad ca presul de la intrare e plin de urme, si va multumim de vizite :) !
Azi, primesc dedicatie  provençala Psipsina, SLVC, Gabi Cimpoca si Cartim. :)

O psipsina la soare- cu dedicatie pentru Psi

SLVC, dar nu vara asta- cu dedicatie pentru SLVC

Nici un port fara un Irish pub. Azi, Marsilia. Cu dedicatie pentru Gabi Cimpoca

Cartim stie de ce. Cu dedicatie :)

 

June 26th, 2011

Cinematograful pentru bebelusi

by coolnewz

Cred ca deja stiti: sunt mama. Chiar de doua ori. O data de aproape 10 ani si inca o data de 3 si-un pic. Jobul asta mi-a adus in viata nu doar nopti nedormite, momente de dumnezeiasca frumusete sau sedinte cu parintii, ci si vizite mai dese la … cinema. La asta chiar ca nu m-as/v-ati fi asteptat! Am vazut tot ce se putea vedea in materie de filme de copii (indraznesc sa spun, capodopere in toata regula) de la Rattatouille si Wall E la Fantasia si Pinocchio.

In medie merg o data pe saptamana la cinema iar weekendul trecut (al carui parfum de capsuni si cirese inca se mai simte) am fost chiar de doua ori: prima data la un film pentru copii, a doua oara la unul de arta. De fiecare data, cu ale mele copile. Nu o mai vazusem de ceva vreme pe Emma Thompson asa ca am savurat Nanny McPhee 2, un film simpatic si educativ pe langa care Sex & the City (1 sau 2, nu conteaza) e un fel de Simona Sensual pe taram cinematografic.

Cum spuneam, tot weekendul trecut am vazut si un film de arta. Un film evreiesc premiat la mai multe festivaluri: Du sollst nicht lieben (Nu ar trebui sa iubesti). Un spectacol…special! In sala, inca vreo 9 mamici iar in jurul nostru: landouri, biberoane, zornaitoare, 3 copilasi care mergeau de-a busilea si inca vreo 2  peltici care stiau deja ce inseamna sa fii biped. Doua ore si un pic am fost ba cu ochii pe ecran ba pe … bipeda mea- ca nu cumva sa se traga de par cu prietena ei de … cinema. O viata mai usoara au avut mamicile ai caror bebelusi, prea mici fiind pentru placeri care presupun multa miscare, faceau si la cinema ceea ce stiau ei mai bine: dormeau. Mi-a fost nu-stiu-cum sa le fac poze femeilor fix in pauza lor de film, da’ l-am prins pe un tatic cand astepta sa intre in sala si am facut poza mai jos :) .

Am gasit minunata ideea unui cinema pentru mamici si copii asa ca am vrut sa il cunosc si pe omul din spatele ei. Il cheama Michael Wiedemann si este proprietar al unui lant de cinematografe de arta din Germania, unde periodic, la anumite spectacole, sunt admisi DOAR parintii cu copii de pana in 3 ani!

Asa a iesi un interviu  in care am vorbit cu Michael Wiedemann despre afaceri, despre arta si contradictia (sau nu?) dintre cele doua. Imi era greu sa inteleg cum poate rezista un business cu filme de arta! Si i-am marturisit ca vorbeste, mai ales, romanca din mine; ca vin dintr-o tara unde cinematografele au fost transformate in discoteci tocmai pentru ca nu erau profitabile. “Nu trebuie sa te astepti la profit mare. In orice caz, nu trebuie sa faci totul doar pentru profit. Ci si pentru oameni” mi-a raspuns. M-am gandit ca reteta lui nu se poate aplica in Romania a carei clasa antreprenoriala este destul de anemica. Si totusi… Am intrat pe site-ul European Audiovizual Observatory. Date statistice seci: in 2009 Romania a avut cea mai mare crestere europeana in privinta numarului de bilete de cinema vandute – o crestere de 31% fata de 2008. Ce inseamna asta? Ca proprietarii de sali de cinema au avut un profit mai mare fata de 2008; ca poate si-ar permite sa ruleze, asa, o data pe luna, un program Mama-Copil.

Cand vor intelege oare oamenii de afaceri romani ca circuitul banilor e ca cel al apei in natura? Banul vine de la clienti si tot la clienti ar trebui sa se intoarca! Macar o mica, mica parte.

COOLNEWZ Baby Kino interviu cu Michael Wiedeman

June 24th, 2011

So ein Kack! Poveste urat mirositoare pentru copii.

by coolnewz

Da, da, titlul asta inseamna exact ce banuiti :) ! Si  nu are legatura cu situatia din Romania desi atat de bine s-ar potrivi! Da’ ce spun eu Romania! S-ar potrivi cu situatia de pe planeta de la prabusirea Golden Sachs incoace!

Nu o sa va plictisesc cu criza! Ca oricum e…So ein Kack!, cum ar zice Pernilla subiectul acestui post. Stiti doar, noi vorbim aici, pe blogusorul asta chestii cool! Chiar daca unele miros urat, cum e cazul de fata!

Cum sa va spun eu….Pernilla este din Suedia si scrie carti pentru copii. Nu e mare lant de librarii de la Barnes & Noble la Moritzverlag  care sa nu ii aiba cartile la raft. Pernilla are succes. Atat de mare incat in 2004, a castigat premiul Astrid-Lindgren pentru literatura. Ce mai, tipa are ceva special. Scrie, cu un umor greu de inteles de unii, despre niste subiecte inchise la culoare de la maro spre negru :) .

Prima data cand am facut cunostinta cu arta Pernillai ( daca imi permiteti genitivul ) eram cu fiica-mea intr-o biblioteca. O asteptam sa isi aleaga niste carti si intre timp rasfoiam si eu una- alta pana mi-au picat ochii pe doua carti. Prima, neagra. Cea de-a doua maro. Prima cu o cruce si un cadavru pe coperta. Cealalta cu un baiat care statea pe “tron”. Cu pantalonii in vine.

Prima se numeste “The book of death ” (Cartea mortii) in engleza, iar nemtii au tradus-o un pic mai filozofic “Was kommt dann” ( Ce urmeaza dupa?). Cea de-a doua, ati ghicit “So ein Kack!” ( adica, Asa un c***t!).

In “Cartea mortii” copii pot afla (si pot si vedea in niste desene foarte expresive) cum  se face ca imbatranim si murim, cum atunci cand suntem vii avem bujori in obrajori iar cand suntem in cosciug s-a terminat cu bujorii!, cum putrezim in pamant iar viermilor nu le e deloc scarba sa ne manance!! Nu lipsesc povestile cu vampiri, stafii, reincarnare ( cu intrebari de tipul “si daca ne reincarnam intr-un… hot dog??”). Insa Pernilla lasa umorul la o parte si te lasa mut cu o propozitie care suna cam asa: ” Uneori, copiii se nasc morti”. Ati fugit?

Asaaaa…Acum luati aer in piept si tineti-va respiratia ca intram in zona puturoasa. Vorbim despre cealalta capodopera a Pernillei: ” So ein Kack!”. Va garantez ca nu ati vazut asa ceva de cand mama v-a facut! In fraze scurte si desene simpatice carticica asta pentru copii trecuti de 5 ani trece in revista toate formele, mirosurile si culorile …ma intelegeti CUI,  locurile unde se intampla procesul ( adica pe buda, in camp, etc), CUM se intampla ( adica animalele, de exemplu, o fac asa, in cele 2, 4 picioare, dupa caz, pe cand noi, niste adevarati boieri ai naturii, ca sa zic asa, ne rasfatam citind chiar o carte pe… tron).

Nu m-am putut abtine sa nu imprumut cartile cu pricina si sa le folosesc ca obiect de studiu pentru acest post. Insa cred ca Pernilla si cei care i-au premiat cartile ar fi dezamagiti sa auda ca un potential client, fata mea de 9 ani, rasfoind cartile impreuna cu mine a trecut de la uimire, la amuzament, la dezgust si la “was ist das???” in vreo 10 minute, dupa care mi-a lasat placerea sa ma amuz de una singura preferand sa citeasca o carte cu vrajitoare.

As incaleca pe-o sa pentru ca, iata, desi m-am indoit o clipa, am reusit sa va spun povestea asa (cum am putut si eu avand in vedere delicatetea subiectelor :) , dar v-as lansa o intrebare.

Ati cumpara copiilor vostri aceste doua carti? Si daca da, de ce?

June 23rd, 2011

Viata la 3 ani, in Germania

by coolnewz


O zi oarecare de luni, ora 7 dimineata. Frau Schuster deschide usa gradinitei. Prima, ca de obicei. Isi aseaza cu grija haina pe umeras si geanta pe un scaun. “Unde or fi matura si farasul? S-a adunat ceva  nisip in hol de la neastamparatii astia mici!” Matura un pic in fata gradinitiei si deretica in hol. ”Pana vin copiii poate reusesc  si sa redecorez holul”. Se indreapta apoi catre birou unde isi verifica emailul…O noua saptamana a inceput!

Intrerup aici povestirea pentru ca, daca tot suntem azi la o gradinita, as vrea sa ne jucam un pic. Intrebare intrebatoare: Ce este Frau Schuster?

Tzz! Gresit! Nu, nu este femeia de serviciu ci…directoarea, sefa gradinitei unde alaturi de inca vreo 40 de copii incearca (de pe la 3 ani) sa invete cum e viata in Germania fata mea cu ochi albastri.

Si, dupa cum vedeti, prima lectie pe care o primesc copiii de la Frau Schuster este: “Harnicia fara fitze“

Recunosc ca stilul directoarei m-a fermecat inca din prima zi in care i-am incredintat copila. Chiar daca, ulterior, am avut critici cu duiumul la adresa felului in care decurg lucrurile la ea in …”gradina” ca sa nu spun ograda.

Asa cum se intampla in toate gradinitele de stat din landul Baden Wurtemberg, copiii sunt impartiti, nu pe varste, ci pe aptitudini care se cristalizeaza in timp. Exista o grupa de activitati reale (pentru copiii care au inclinatii tehnice), una de arta (pentru copiii carora le place sa deseneze, sa picteze sau prefera alte activitati creative) si o alta de teatru, in care micutii se costumeaza si joaca diverse roluri. In fiecare grupa sunt copii de la doi ani si jumatate, la sase ani.

Pentru inceput, copiii sunt la oricare dintre grupe insa, in timp, in functie de aptitudinile si inclinatiile fiecaruia, ei se coaguleaza in jurul unei educatoare care conduce grupa lor preferata.

Luni de zile am fost pe rand dezamagita, contrariata, indignata de cum inteleg educatoarele conceptul de educare si ingrijire a copiilor. Intre altele, faptul ca micutii dorm pe niste paturi inconfortabile (un soi de cadre de plastic cu o inaltime de doar 20 de cm si pe care este intinsa o plasa), ca a trebuit sa insist sa imi imbrace copila in pijama si sa nu o lase sa doarma la pranz in hainutele murdare de peste zi, si altele, si altele. Ca sa mai spun de faptul ca notiunea de serbare in care copiii sa mai spuna si ei o poezioara sa mai cante un cantecel sau sa mai danseze macar un vals (daca nu o invartita :) , nu exista!

Pornind de la ipoteza ca pentru cei mai multi dintre copii viata nu va fi un continuu spectacol, educatoarele nu se obosesc sa devina experti in serbari. In schimb pentru a-si face viata mai usoara tuturor pun mare accent pe educarea simtului raspunderii, a harniciei si a limitelor.

Intr-o zi am fost invitati la prima noastra sedinta cu parintii. Banuiam ca subiectul nu va fi fondul clasei sau poeziile pentru acasa. Intelegeti de ce! De altfel nici nu a trebuit sa facem exercitii prea multe de imaginatie, pentru ca am primit un flyer cu toate informatiile. Tema sedintei: “Grenzen setzen! Grentzen einhalten!” Adica sa le stabilim limite copiilor si sa avem grija ca ei sa le respecte!

La ora 20.00 punct, ne-am infiintat la gradinita. Guten Abend, Viellen Dank…si am intrat in subiect.

Technic vorbind lucrurile au decurs cam asa: ne-am impartit in 4 grupe, am primit cate un plic in care se afla o categorie a temei “SA STABILIM GRANITE SI SA LE RESPECTAM” si am inceput sa o dezbatem. In grupa noastra a trebuit sa gasim raspunsuri sincere :) la intrebarea “DE CE PARINTIII CEDEAZA CAND COPIII SE OPUN APLICARII LIMITELOR CHIAR DACA STIU CA ACESTEA LE SUNT FOLOSITOARE ?” (pentru ca, de fapt, asta e punctul slab al celor mai multi parinti)

Un tatic si-a asumat rolul de lider si a scris concluziile dezbaterii pe o foaie mare de hartie. Sigur ca toate mustrarile de constiinta pentru cat de nervosi, cat de grabiti sau fara chef suntem uneori au iesit la iveala asa incat foaia noastra de hartie s-a umplut incet-incet cu raspunsuri ca:

“Pentru ca parintii sunt:

  • obositi
  • pentru ca nu au timp
  • pentru ca nu au rabdare
  • pentru ca sunt nervosi
  • pentru ca sunt grabiti
  • pentru ca nu vor sa isi strice imaginea de “parinti buni”
  • pentru ca sunt in public si le e jena de o eventuala “scena”
  • si asa mai departe :)

Si, pentru ca e  mai bine sa ai mai multe idei de la mai multe capete, tot ce am produs atat noi cat si parintiii din celelalte 3 grupe pe parcursul a 20 de minute de brainstorming a fost pus laolalta pe un afis mare pe care ulterior l-am dezbatut impreuna cu invatatoarea si directoarea.

Am ajuns la cateva concluzii intre care cele mai importante ar fi ca LIMITELE sunt importante pentru ca le ofera copiilor protectie, echilibru si orientare in viata dar si pentru ca ii ajuta sa ii trateze pe ceilalti cu respect. Insa mie cea mai importanta, mai ales in raport cu o alta discutie recenta, mi s-a parut aceasta: stiindu-ti limitele vei avea in viata mai putine dezamagiri si conflicte.

Asa ca, la 3 ani, fata mea cu ochi albastri, in loc sa invete poezii si cantecele, invata ca are voie sa “cante” la pianul din holul gradinitei doar jumatate de ora pe zi, si ca daca nu mananca supa nu mananca nici desert. Pe scurt, invata ca totul are…o limita!

Cine stie, poate peste cateva zeci de ani, aflata in postura alba a miresicii din parc, va sti sa fie fericita pentru bucuria de a impartasi acele momente unice cu cativa oameni care ii fac viata frumoasa, chiar daca va face drumul de la biserica la starea civila intr-un VW si nu intr-un Maybach. Hoffentlich… :)

May 26th, 2011

Cariera si/sau familie?

by coolnewz

Ieri am dat un examen. Stiu, o sa ziceti ca treaba asta cu examenele e asa, mai pentru studenti, dar sunt unii oameni, asa, ca mine, carora ori le vine tarziu mintea la cap, ori niciodata. Pentru examenul asta- care in caz de reusita ar putea sa ma puna pe o alta orbita profesionala- am studiat cam o luna de zile. Zilnic si dupa un program destul de strict, pentru ca examenul a constat in 4 probe si a trebuit sa distribui timpul in mod cat de cat egal pentru a ma antrena la fiecare in parte.

Evident ca lumea nu a stat in loc in perioada asta, ceea ce inseamna ca a trebuit pe langa jocul de glezne pentru examen, sa  mai crosetez cate un interviu si sa prasesc in continuare la conferinte de presa si sesiuni parlamentare. Si, tot evident, copiii mei s-au incapatanat sa vrea in continuare sa fie dusi la gradinita, sa fie hraniti, sa fie ajutati la teme si sa li se citeasca povestea seara la culcare! Niste copii atat de neintelegatooori :) !

Spuneam mai sus ca toata nebunia asta- care pe mine ma apuca periodic- are ca tema  o noua orbita profesionala. In pachetul de certitudini si incertitudini asociate acestui proiect avem asa:

  • incertitudini- nu stiu daca e un job mai bun pentru mine (in sensul ca nu am de unde sti daca se va potrivi temperamentului meu, daca sarcinile de lucru vor fi interesante, daca presiunea jobului va fi una care sa ma stimuleze si nu sa ma surmeneze) si nici daca va veni cu un surplus de fericire sau multumire.
  • certitudinischimbarea si banii (semnificativ mai multi)

In tren, spre casa, ma gandeam la combinatia asta exploziva care exista in orice cariera profesionala  a unei femei, si care s-ar putea sintetiza in cele doua intrebari cheie:

1. cariera si familie?

2. cariera sau familie?

Lucrez de peste 15 ani. Au fost perioade- majoritatea anilor petrecuti in Romania- cand nu vedeam in fata ochilor altceva decata cariera. Un job mai bun, unul si mai bun, o noua promovare, o noua institutie, iar promovare, si tot asa. Lucrurile au mers intr-un crescendo nebun chiar si dupa ce am devenit mama (a amazoanei ;) cu ochi caprui). Cand micuta avea 6 luni am inceput un nou job si am mers in paralel cu doua slujbe timp de 4 ani! Cand o vedeam? Seara, cam o ora, si dimineata inca una … Am iesit din ritmul asta, in care raportul dintre timpul petrecut la birou si cel acasa (pe timp de zi) era cam de 10/2, doar cand am parasit Romania. Alt job- unul cu mult mai putina raspundere si mai mult timp liber-, alta societate- care pune accent pe alte valori. O vreme am fost debusolata, nu stiam sa ma gasesc si nici ce sa fac cu mine si … cu atata timp in afara jobului! Eram cu atat  mai debusolata  cu cat nu vedeam in jurul meu atatea carieriste pe metru patrat cate erau in Romania! In timp  am inteles cat timp pretios mi-am furat  privandu-ma de momente unice  din viata copiilor mei pe care le-am pierdut in vartejul carierei fiind.

Am descoperit cat de rewarding este sa faci puzzle, sa joci Memory, sa mergi cu rolele si bicicleta, sa mergi la opera, concerte, spectacole- chiar si in timpul saptamanii, nu doar in weekend-, sa dai muzica tare in masina si sa canti tare in drum spre ski!

Experienta mea imi spune, ca oricat de feministe am fi, oricat ne-am dori sa avem pozitii profesionale la acelasi nivel cu barbatii, o cariera manageriala, de top, nu poate merge mana in mana cu familia. Asa ca, desi inca mai dau ovaz armasarului carierist din mine ;) , am invatat sa pastrez un ochi vigilent asupra incertitudinilor unei cariere.

(sursa foto)

 

 

May 9th, 2011

De ziua ta, mamicooooo …

by coolnewz

In dar ti-am a-dus i-ni-maaaaa

Si cre-de-ma ma-mi-cooooo

Un dar mai fru-mooos nu se puteaaaa!

Si totusi. Incet-incet invat ca am copii pragmatici. Nu s-au multumit doar cu inimile lor. De ieri, (cand a fost sarbatorita Ziua mamei in Germania) sunt si posesoarea unei … girafe de sticla :) .

Observati, e o girafa livrata, ca la carte, intr-o cutiuta foarte dichisita, hand-made, desigur!

 

Girafutza … ca un melc, sau melcul acesta de girafa, ca nici eu nu stiu cum sa ii mai spun, a fost insotit de o chestie si mai pragmatica: o super-oferta de servicii !

(si acuma, sa va traduc), citez:

- o sa o iau de 3 ori pe Daria (sora-sa, si fiica-mea aia mica) de la gradinita

- o sa duc gunoiul de 2 ori

- o sa ud florile de 5 ori

- o sa pregatesc micul dejun singura, de doua ori

Biletelul sau, ca sa ii spunem pe nume, “Super-oferta de servicii”, mi-a fost facut cadou de fiica-mea cea mare. De altfel, sub indrumarea invatatoarei, toti colegii ei le-au oferit asa ceva parintilor. Asa ca de ieri, in zona unde locuim, sunt cel putin 15 mamici rasfatate!

In  Coolnewzland lucrurile se intampla in felul urmator: in timp ce fatacuochicapruiacoolnewzei se achita de una dintre obligatiile asumate si imi pregateste micul dejun ;) , eu pot sa imi dau aici pe blog cu parerea si sa va spun ca bag de seama ca iar suntem la capitolul ASA DA, in Vaterland.

Amintiri indepartate imi spun ca de 8 martie invatam poezii si cantecele. Se organiza cate o serbare monstru in care se faceau poze, invatatoarele primeau flori si parintii lacrimau. Cat le ajuta asta pe mamele noastre?  Cat de educativ era pentru noi?

Oare varianta asta mai pragmatica, in care copiii isi ajuta mamele la treburile zilnice (asta dupa ce si-au trasat singuri aceste responsabilitati pe care sa caznesc sa le duca la indeplinire) nu este  mai utila pentru formarea lor?

Acum, va rog sa ma scuzati, sunt chemata la masa ;;) !