Posts tagged ‘culinar’

December 17th, 2012

Să mîncăm … pe aripile vîntului

by Ratatouille

Am mai vorbit despre faptul că bucătăriei americane i se face un mare deserviciu atunci cînd este redusă la celebrii hamburgers. Cu atît mai mult cu cît hamburgers au devenit celebri prin respectivele chiftele de la McDonald’s, care chiftele sunt foarte departe de ceea ce ar trebui să fie un hamburger adevărat, care la rîndul lui ar trebui să fie făcut din carne proaspătă de vită astfel încît ar putea fi servit chiar în sînge pentru amatorii de așa ceva, după toate regulile unei fripturi de carne roșie.

Dar deserviciul pe care îl facem băcătăriei americane, sau poate în cele din urmă pur și simplu nouă ;) , este cu atît mai mare cu cît ceea ce se gătește în sudul Statelor Unite nu este nici pe departe atît de popularizat precum buclucașul hamburger. Și aici mă refer la acea parte din sud care nu apucă să fie încă influențată de bucătăria mexicană: South Carolina, Georgia, Alabama, Mississippi … pînă să ajungem la Florida, Texas, New Mexico sau sudul Californiei.

Și dacă tot am fost în Georgia, la Atlanta, nu se putea să nu vizitez un restaurant cu bucătărie specifică locului. Putem spune gustos pentru cine apreciază stilul respectiv de mîncare, destul de gras și cu tente dulci, cu multe feluri de mîncare fried - stil șnițel sau pané, cu multe piure-uri făcute cam din orice. Probabil că nu este un soi de mîncare pe care să o punem în fiecare zi pe masă, mai ales dacă avem pretenția că mîncăm (cît de cît) sănătos, dar cu siguranță că dacă ești în pielea unui turist este o experiență pe care nu trebuie să o ratezi.

Restaurantul în sine arată la prima vedere ca un soi de … cantină. O sală mare, luminată cu lumină albă direct din tavan, cu mese dispuse ca la … cantină, fețe de masă albe ca la … cantină, pahare de plastic pentru apă sau Cola, coșuri de pîine și ele din plastic. Nu cred că este locul cel mai potrivit să duci o fată la vrăjeală într-un astfel de loc, nu am văzut nici măcar un muc de lumînare pentru o atmosferă cît de cît romantică, fiind oarecum genul de restaurant, în percepția mea, unde mai degrabă ștergi la sfîrșit sosul din farfurie cu pîine decît să deguști un vin roșu după care să-i faci o critică savantă. Apropo de vin, ceva alcool se găsește dacă chiar vrei, dar în oferta de drinks recitată de chelner pe primele locuri sunt, evident, Coca Cola (doar suntem la Atlanta, nu?!) și apoi ceai îndulcit și cu gheață, ceai îndulcit și fără gheață, ceai neîndulcit și cu gheață, ceai neîndulcit și fără gheață … din astea … Pentru bere a trebuit să întreb separat în mod special. :-D

Dar așa cantină cum îl caracterizez eu, la Mary Mac’s în Atlanta au venit atît Hillary Clinton (poza 7), cît și însuși Dalai Lama (poza 8). Ba Hillary a venit în perioada cît era First Lady. Mă rog, să zicem că era deprimată din cauza lui Bill. ;;)  Sau mai ales a stagiarei lui … Și am primit asigurări că fix ceea ce au mîncat ei, vom primi și noi. Prin urmare, începutul a fost în forță: coșulețele de plastic cu renumitele cinnamon rolls, mici rulouri dintr-un aluat asemănător cu cel de cozonac, pufos și dulce, aromat cu scorțișoară. Da, la început. Alături, niște chifle și ele pufoase și grase (hîrtia de sub ele era îmbibată în untul scurs de pe ele) și un soi de muffins din mălai. De altfel porumbul este la mare preț, eu însumi avînd de-a face cu o strachină de boabe de porumb fierte cumva în lapte/smîntînă (poza 14) … O altă chestie surprinzătoare: fried green tomatoes - gogonele pané. :))

Acu … nu știu ce vă inspiră vouă descrierea și toate pozele astea, dar mie cel puțin ca experiență mi-a plăcut. Inclusiv mîncarea! :-D

January 19th, 2011

US of A (4): are si un hamburger mindria lui

by Ratatouille

(foto)

“In America sunt oameni grasi, in America se maninca prost, in America se maninca hamburgeri si cartofi prajiti …” si as putea continua mult si bine la modul asta. Drept este ca bucataria traditionala americana nu este deloc renumita prin rafinament insa imaginea Americii culinare este totusi pe nedrept asociata cu hamburgeri si nuggets. Si cu gindul la muuuult-asteptata zi de miine o sa incerc sa nuantez acest tablou mult prea superficial. Stranie coincidenta, superficialitatea fiind o alta “eticheta” pusa de europeni pe fruntea amicilor de peste Ocean.

Asadar mult-hulita si impersonala chiftea de la McDonald’s este foarte departe de hamburgerul pe care l-am putea comanda intr-un restaurant cu specific american.

(foto)

In acele vremuri, soarecele ce va scrie rindurile astea nici nu stia ca va deveni vreodata Ratatouille, insa papilele ii erau la fel de agile si de deschise la … nou. Si desi un hamburger poate sa nu para o adevarata noutate, experienta pe care am avut-o in this real burger place recomandat de niste proaspeti colegi yankei a fost cu adevarat surprinzatoare. Era vremea cind incepeam sa invat ca in the fu$%ing US of A cel mai neinsemnat maruntis putea sa capete o aureola aparte numai avind o denumire adecvata. Noi am fi vindut chestiunea respectiva sub numele sonor si simplu de chiftea! Deci cum suna asta: CHIFFFFF – TEA! Ei bine, stiti cum se cheama ce am papat acolo? Ceva de genul: Cornerstone Chef’s Signature Royal Burger Grilled to Perfection!! Eh? Asta parca suna intr-un fel! (Cornerstone fiind numele bodegii) Trecind peste titulatura care-ti ascute foamea, urmatorul moment care mi-a facut nod la mustati de uimire a fost intrebarea chelnerului: well-done / medium / rare? Pentru un hamburger? Ei bine, da! Am ramas fidel preferintelor mele in ceea ce priveste friptura de vita si am ales hamburgerul medium si surpriza a fost totala. Fata de McDonald’s a fost cu totul si cu totul alta mincare … de altfel si numele zice asta ;) . De unde am dedus ca are si un hamburger mindria lui, iar un pui de American va considera asta drept un adevarat test al barbatiei: sa se priceapa sa grill-uiasca The Perfect Burger!

(foto)

In alta ordine de idei am mai avut ocazia sa descopar ceea ce se cheama pulled-pork, un soi de gratar sau friptura la tava din carne de porc se-ntelege, insa facuta lent, la foc mic si “smulgind” (pulling) carnea pe masura ce se face, ceva cam in genul kebab-ului, lasind apoi bucatile de carne sa “zaca” in suc propriu. Ca in multe retete venite din sud, si aici condimentele fac tot deliciul, izul de fum fiind predominant.

Si daca tot ne intrebam cu ce ne mai putem delecta in US as mai spune ca multitudinea de natii care si-au gasit temporar sau permanent fericirea pe pamint american si-au pus viguros amprenta si pe acest aspect. Peisajul restaurantelor in Washington DC intrece orice imaginatie (in orice caz, pe a mea a intrecut-o). Acolo am intrat pentru prima data intr-un restaurant etiopian sau coreean, acolo poti sa-ti regasesti mamaliga cu brinza daca vii din Romania sau carnea de sub saua de cal daca vii din stepa mongola.

Da, am spus de multe ori ca nu-mi plac generalizarile! Insa stim cu totii ca “americanii-s de vina” … nu mai continui … si prea i-am vorbit numai de bine pina acum. Asa ca si un pic de critica nu strica. In primul rind nu ar strica sa invete ca ceea ce ei numesc Swiss cheese nu inseamna mai nimic, eventual un mare garbage (ca sa ma exprim totusi elegant) bagat in tzipla. Si ar mai fi bine sa invete ca in Elvetia sunt citeva sute de soiuri de brinza si am vazut odata un elvetian aterizat in New York City de la coada vacii din inima cantonului Uri si care a fost mai mult decit bulversat la intrebarea nevinovata a unei chelnerite: do you want Swiss cheese? Dar nu va spun ce bulversata a fost chelnerita pusa sa explice! ;) Si ma opresc aici inainte sa ma stirnesc cu … blue cheese, adica mai pe intelesul nostru, brinza cu mucegai! Ce Roquefort, ce Bleu d’Auvergne … un nume pentru toate: blue cheese! Si berea … Cea mai tare bere americana este … nu este americana: Corona! In rest patima produselor lite a afectat si berea asa ca gasesti la tot pasul Miller Lite, Bud Lite si alte licori insipide ce-si zic, abuziv, bere!

Atunci sa inchei si eu cu o generalizare: americanii au complexul Europei in general, iar in ceea ce priveste fine cuisine au complexul bucatariei frantuzesti din care insa, daca ma intrebati pe mine, tot ce au invatat a fost ca in timp ce gatesc, odata la citeva minute sa mai toarne o mina de zahar in mincare!

September 12th, 2010

Zwiebelkuchen – o placinta in lacrimi

by Ratatouille

Salutare dragii Ratatouille-ului! A venit toamna. Si a venit nu doar cu furtuni, rafale de ploaie, fulgere care fac spectacol pe cer (spre bucuria mea si groaza copiilor), crizanteme in balcon, ci si cu mancaruri asortate prin bucatarie. Adica must si orice merge pe langa! :) Pentru ca incepind cu luna septembrie mustul galopind spre tulburel (si apoi, daca mai apuca, fierbind domol catre un vin limpede si tare) este vedeta incontestabila a pietelor locului. Denumirile pe care le-au gasit localnicii sunt deosebit de graitoare: mustul dulce, abia cules din boabele ingramadite in teascuri uriase a primit numele de Neuer Süßer – “noul dulce” care merge dat si copiilor de-o schioapa. Dupa numai citeva ore zaharul incepe sa-si faca treaba tulburind mustul cremos si dindu-i o abia perceptibila tarie. Noi ii spunem atit de frumos “tulburel”, iar svabii il denumesc fie Federweißer daca provine din struguri albi, fie simplu Krätzer de la senzatia data de acid. Si tot ei, svabii, cred ca cel mai bine linga un pahar de Neuer Süßer merge o felie sanatoasa de placinta cu ceapa: Zwiebelkuchen.

Cum a decurs poezia prepararii ei, invaluita in aburii de alcool fraged de tulburel, in randurile si imaginile de mai jos.

Este o placinta foarte satioasa, cu ceapa, costita afumata si smintina care se odihnesc pe un blat facut cu drojdie.

Inainte de orice incepeti cu blatul: 500 gr faina + 60 gr drojdie proaspata + 150 ml lapte caldut + 1 lingurita sare + 2 lingurite zahar, mixat si lasat acoperit la loc caldut sa creasca.

Mai departe … treaba nu e simpla: 12 cepe (!!! acum cred ca intelegeti si titlul postului), 5 oua, vreo 200 grame de costita bine afumata si 300 ml de smintina. Piper si mie imi mai place nucsoara in toata combinatia asta. Costita este mai mult pentru aroma de afumatura decit pentru carnea cu care contribuie.

Am taiat-o in cubulete mici si apoi am pus-o la foc domol sa se perpeleasca, slaninuta sa devina translucida si aroma de fum sa se imprastie in cele mai ascunse cotloane ale casei! :)

Cele 12 cepe nu le-am taiat prea mici pentru ca nu vreau sa se topeasca chiar de tot. Apoi le-am calitin ulei pina au devenit translucide fara insa a se rumeni. Eh, ok, cu mici exceptii! :) Un sfat: chiar daca dureaza un pic mai mult, caliti ceapa in mai multe transe. Si inca ceva: nu mai puneti sare – se va sara suficient de la lacrimi! :)

Am incalzit in prealabil cuptorul la 150 C apoi am bagat foaia de placinta* peste care am distribuit uniform ceapa calita si costita. Le-am tinut in cuptor pret de vreo 15 minute. Pasul asta este foarte important pentru ca da ceva timp blatului sa se coaca un pic inainte de a turna amestecul foarte lichid de smintina si oua.

In cele 15 minute am batut bine ouale cu smintina, am pus sare, piper si (cam o jumatate de) nucsoara, ar merge si chimen in loc de nucsoara daca vreti variatiuni pe tema asta. Dupa care am turnat amestecul peste blatul din cuptor si am mai lasat vreo 30-40 de minute, mai exact pina a inceput sa se rumeneasca la suprafata.

Cam asa arata scoasa din cuptor!

… si linga mult laudatul tulburel!

Acum e rindul vostru: ce va place linga un must dulce sau un tulburel ametitor? Dati-mi idei! :)

August 31st, 2010

Tzeapa italiana se serveste la farfurie – 2

by Ratatouille

Daca va nimeriti in Italia si aveti norocul de a sti pe cineva care cunoaste locurile, nu ezitati sa parasiti potecile cu hoardele de turisti si cu siguranta veti avea parte de experiente culinare nu atit mai putin costisitoare pentru buzunar, cit mai ales mai autentice! Sunt absolut convins ca in multe locuri din apropierea atractiilor turistice presiunea cistigului rapid este atit de mare incit pina si pizza este congelata si multi traim doar cu impresia ca mincam „una vera pizza italiana“.

SAU … ??

(foto)

Locurile de la Roma unde am primit ceea ce asteptam fara a fi dezamagit au fost un restaurant japonez :) si … Hard Rock Cafe :) , adica deh … un restaurant tipic american. Da, da, cu zimbetul fals americanesc, cu ale lor simplificari de genul “swiss cheese” de parca in Elvetia n-ar fi citeva sute de soiuri de brinza, dar macar … ce te-astepti, aia primesti!

O experienta un pic diferita am avut insa mai in sud, la Napoli. Asa cum v-am povestit de curind, am avut impresia ca turistii afecteaza mult mai putin viata orasului. Si asta este valabil atit in ceea ce priveste restaurantele cit si multe alte aspecte ale vietii cetatii. Spre exemplu bisericile nu sunt invadate de indivizi cu aparate foto (ca mine de altfel), ci isi pastreaza menirea lor initiala. Oameni de-ai locului veniti la slujba in mjlocul carora vine preotul ascultindu-i cu atentie … Ca turist ai senzatia ca te gasesti dintr-o data in casa straina si te gindesti de citeva ori inainte de a mai trage inca un cadru oricit de tentant ar fi el.

Asadar, evident vroiam sa spun cite ceva despre pizza napoletana. Bucatarul sef are obiceiul si de citeva ori pe seara da ocol meselor astfel incit fiecare musafir are parte de o conversatie spumoasa insotita de intonatia si gestica tipice pe care numai in filme le-am vazut. De la el am aflat ca pizza napoletana este o treaba foarte complicata incepind cu alegerea fainii, a drojdiei, framintatul aluatului care ideal ar trebui facut la mina sau in cel mai rau caz cu un mixer domol, blatul trebuie intins subtire, in nici un caz mai mult de 3mm, iar focul trebuie sa fie desigur foc de lemne. Am vazut multe locuri care pretindeau ca fac pizza la foc de lemne insa pasionatul bucatar mi-a mai soptit un secret care mi-a spulbera pentru totdeauna speranta ca voi putea face asa ceva in bucataria proprie: nu orice lemn e bun, ci numai cel de stejar!! :-D Dar a recunoscut ca de la regula asta chiar si el se abate de multe ori!

(foto)

Incerc un sentiment aparte de cite ori descopar cite un numitor comun intre bunatatile din diferite colturi mai mult sau mai putin indepartate ale lumii. Tepele despre care va povesteam mi s-au mai intimplat si la Venetia sau la Florenta insa nu pot uita o seara intr-un restaurant marginas al Florentei cind am avut privilegiul sa gust „involtini di verza“ si instantaneu am exclamat: Sarmale!! Un moment similar s-a intimplat si la Napoli cind a venit mult-asteptata clipa a desertului si am cerut o … „Rum Baba“. O prajitura „decadenta“ daca ar fi sa fac o calchiere din engleza americana, prajitura care insa m-a facut sa exclam de asta data: Savarina!! Da, acel aluat cu pori mari care permite o insiropare eficienta cu un rom dulce si gros, cu un mot de frisca deasupra.

(foto)

Poate exista ceva anume ce nu va dezamagi pe nimeni niciodata in Italia: un espresso! Sau un ristretto! Dar asta numai daca stati bine cu inima si daca doriti sa va culcati in zori pentru a scrie si … postul urmator!

(foto)

August 29th, 2010

Tzeapa italiana se serveste la farfurie

by coolnewz

Mi-e lehamite de generalizari insa imi plac statisticile. Asta ca sa va explic ca ceea ce urmeaza nu este nici pe departe un: „italienii fac cutare si cutare lucru“, ci mai degraba un: „in Italia se intimpla foarte des sa …“

Oricit de pasionati am fi de arta, cultura, istorie, biserici, catedrale, muzee, toate italiene, dupa citeva ore de umblat prin Roma, Florenta sau orice oras pe care il vizitezi, ochii incep instinctiv sa se uite dupa un restaurant – suntem in Italia asa ca ar merge mai degraba sa ne uitam dupa  o trattoria, osteria, ristorante … Si nu numai ghioraitul matelor ar fi cauza; pentru multi dintre noi interesul pentru savorile locului este cel putin la fel de puternic ca cel pentru Caravaggio sau Michelangelo. Eu, de pilda, ma numar printre cei ce vor sa cunoasca locurile prin care se plimba si prin prisma … gustului.

Insa de-a lungul timpului am ajuns sa cunosc cat de cat „Italia culinara“ mai degraba prin restaurantele imprastiate aiurea prin lume decat atunci cind s-a intimplat sa fiu in vizita chiar in Italia. Pentru ca atunci cand am facut-o, dezamagirea a fost mare! Prima data mi-am zis ca am avut ghinion, a doua oara ca sunt o fraiera si nu stiu sa aleg, a treia oara nu mai tin minte ce motiv am nascocit doar-doar mai mentin in picioare mitul bucatariei italiene. Insa intre timp mi-am format o parere pe care va invit din toata inima  sa mi-o desfiintati, sa mi-o calcati in picioare, ce mai incolo-incoace, sa-mi spuneti ca gresesc: daca te-apuca foamea intr-o zona turistica si ai pretentia la mai mult decit o „pizza by slice“ sau un „panini“ cumparat de la indienii ce au impinzit Roma, de exemplu, cu chioscurile lor ambulante, atunci pregateste-te pentru scump, putin, prost. Cu „SAU“, dar foarte probabil cu „SI“ intre ele. Am incercat locuri simple, fara mari pretentii, gen „pizza & pasta“, am incercat carciumi care ar fi vrut sa iasa in evidenta printr-un specific local cum a fost o aventura intr-o bodega ce se revendica a fi siciliana – totul nu a facut decat sa-mi confirme parerea de mai sus. Sa va spun in primul rand ca mai peste tot exista ceea ce se cheama „coperto“, adica iti place – nu-ti place, daca te-ai asezat la masa ai platit cam 2€ de caciula. OK, sa zicem ca daca stii asta de la bun inceput poti accepta … vorba ciobanului: „When in Rome, do as Romans do“. Si te consolezi cu faptul ca nici in America nu te ridici de la masa fara sa lasi vreo 15% tip. Dar pe ainga asta mai costa uneori si cosuletul de paine. Cu pasta sau pizza???!!… Apoi, daca credeati ca  asa numitul „coperto“ reprezinta serviciul chelnerului ei bine v-ati inselat! Unele restaurante mai italienesti decat altele  baga si un „servizio“ in nota de plata de la urma. Pentru chelner! Si uite asa poti constata ca ti-au zburat vreo 10€ din buzunar la o nota de plata de 2 persoane doar pentru ca … te-a pus naiba sa ti se faca foame in Italia!

Credeati ca asta e tot? :) Nu! Surpriza surprizelor acum vine: poti cere una si sa iti vina altceva, asa, cum mici/mari modificari! Pomeneam mai sus de o bodega ce iesea un pas in fata altora prin profilul sicilian pe care-l anunta. Turisti dornici sa savuram bunatati locale, ne oprim asupra unui ton facut in cuptor cu niste capere, scoici si alte condimente speciale. Auzisem, ca tot omul de Nasu’ de Mafia dar sa isi bage coada Mafia si in bietul meu ton, la asta nu ma asteptam!? Cum altfel sa imi explic faptul ca pestele cu pricina s-a prezentat in farfurie fara ingredientele din Menu! Nedumerire mare! Intrebam:“ Care-i treaba? S-a schimbat reteta in ultimele 10 minute?“ Lamuririle vin si sunt penibile pana la cer: ca a fost weekend, ca nu au avut de unde sa se aprovizioneze, ca lor le place sa fie totul proaspat … si cate si mai cate… Totul spus cu seninatate de parca toate amanuntele alea ar fi avut vreo importanta pentru clientul infometat si dornic de savori siciliene …

(va urma)

August 20th, 2010

Apa chioara de la Hanu’ fara hangita

by Ratatouille

Salut! Ati auzit de Hanu’ fara hangita? E un fel de benzinarie fara benzina sau … magazin fara vanzatoare :) si se gaseste peste tot in lume. L-am gasit, cum altfel, si la Bucuresti! Aveam chef de-o bere asa ca am intrebat si eu in stanga si-n dreapta ce alte locuri ar mai merita “calcate”. Asa am ajuns la Scarlet Pub si Hanul Berarilor.

Pe strada Smardan, la numarul 37 daca nu ma insel … iar daca ma insel nu departe de aici, s-a deschis proaspat Scarlet Pub. Si cind spun “proaspat” inseamna ca in acea vineri, 13 august, a fost prima zi cind clientii insetati au putut sa-i treaca pragul si pe acolo inca mirosea a var. Faptul ca o prietena comuna s-a ocupat de design-ul interior al locului a fost un motiv suficient pentru a ne opri pentru o bere. Este genul de pub pe care mi-l inchipui deschis abia de la ora 18 si eventual cu public tinta in intervalul 30-40 de ani, cu muzica din ce in ce mai tare pe masura ce se lasa seara, devenind asurzitor si efervescent pe masura ce se aglomereaza, cu citeva mese si in rest cu oameni in picioare vibrind in ritmul muzicii, cu locuri de dans spontan delimitate de gentile unui grup de tipe. Dar asta este ceea ce-mi inchipui …

La ora la care am fost acolo am vazut un loc frumos si aerisit decorat, cu mult lemn atit pe dusumele cit si pe tavan, balconul si scara interioare, silueta lui Scarlet pe un perete, o echipa de chelneri foarte atenti si serviabili. Sper sa nu fie numai efectul zilei 1 de existenta a locului si anul viitor sa avem parte de o servire la fel de placuta. Meniul nu este punctul forte, dar nici nu este genul de loc unde te duci sa maninci. Mai degraba as spune ca au si ei ceva acolo de bagat in gura ca sa nu bei pe burta goala. De altfel bucataria nu era inca deschisa! Ma intreb daca vor rezista concurentei acerbe din zona pentru ca avem nevoie de locuri frumoase, amenajate cu gust, cu o servire profesionista. Se pare ca au si un site care insa la ora la care scriu acest articol nu functioneaza, dar in caz ca va intereseaza, check back at www.scarletpub.ro.

Legatura dintre Scarlet si urmatoarea destinatie a fost facuta de un test surpriza pe care l-am facut in ambele locuri. Dar cind spun “surpriza” vreau sa intelegeti ca a fost o surpriza chiar si pentru mine. Testul a fost simplu! Va reamintesc ca vorbim de vreo 38 de grade la umbra, deci setea era o senzatie care te insotea pretutindeni. Asa ca odata cu comanda am cerut o carafa de apa si un pahar plin cu cuburi de gheata! La Scarlet chelnerita s-a uitat ea o secunda nedumerita la mine dupa care imi spune oferta: avem apa minerala de nu stiu de care sau apa plata de nu stiu ce fel. Eu, care credeam ca e clar ca cer o carafa de apa de la robinet, zic: Nu, as vrea pur si simplu apa de la robinet! Pleaca ea nu foarte convinsa, vine cu restul comenzii, si imi spune: Patronul mi-a spus ca nu am inteles bine, ca nu se poate sa vreti apa de la robinet! :) ma rog, i-am explicat ca pe caldura asta pierd apa intr-un ritm pe care nu-l pot suplini cu bere si ca vreau sa beau foaaaaarte multa apa de la robinet! OK, cererea mi-a fost satisfacuta!

(foto: de aici)

Acum pasul urmator: Hanul Berarilor. Este vorba de fosta Casa Bucur aflata pe Splai, cam in spatele Tribunalului. Aici cam aceeasi faza cu apa: spun si de apa odata cu comanda, se intoarce chelnerul aducindu-ne comanda si confuz, intreaba: “Mi-a zis patronul sa va intreb la ce va trebuie apa, ca el nu are voie sa va dea apa de la robinet sa nu cumva sa va imbolnaviti!” Aici mi-a picat mie fisa ca este o problema generala cu acest request din partea mea. Dupa ceva explicatii in care am aratat ca mai degraba mi se intimpla ceva daca NU beau apa, a venit si mult-dorita carafa! Clarificarea finala a venit la sfirsit cind pe nota de plata am vazut si pretul unei sticle de apa minerala comandata la noi la masa: vreo 10 lei … 2€ si ceva … Pai cum naiba sa-mi dea ei mie apa gratis?? :)

Totusi citeva cuvinte despre Hanul Berarilor. Citind putin pentru acest articol am aflat ca face parte din acelasi grup (City Grill) ca si Caru’ cu Bere. Tot asa, localul este intr-o cladire de inceput de secol XX, despre care puteti gasi detalii aici si povestea chiar mi se pare interesanta. Interiorul este superb, un hol central din care pleaca vreo 4-5 saloane – locul se preteaza foarte bine nuntilor … in caz ca va bate vreun gind! :) Candelabre grele si arcade, tablouri si afise de epoca, mozaic pe jos, totul dind o nota eleganta locului.

Meniul este foarte bogat si evident, traditional romanesc. Asta neinsemnind numai vestita ceafa de porc cu cartofi prajiti si telemea rasa cum gresit cred multe circiumi care pretind ca au meniu romanesc. Cam tot ce vrei de la salata de vinete si fasole batuta, pina la sarmale, ardei umpluti, rata pe varza si deserturi gen papanasi si clatite. Spre deosebire insa de Caru’ cu Bere absolut tot ce am gustat a fost delicios! Salata de vinete nu era zapacita cu mixerul, nu era inundata in maioneza cum am vazut ca se practica mai nou, simteai vinata si un pic de fum de la copt, zacusca si ea de adus aminte. Etalonul meu in materie de ciorbe la restaurant este ciorba de burta si cea de la Hanul Berarilor a fost mult, muuult peste ce am incercat la Caru’ cu Bere.

Eh, cam asta ar fi. Au ramas cateva amintiri cu un gust interesant dar si  citeva nedumeriri:

  1. E chiar asa o mare ciudatenie ca am cerut apa de la robinet la circiuma? Adica ma gindesc ca nu m-am asezat acolo cu 2 lei in buzunar ocupind masa, stind la taclale si bind apa?! In plus tare am eu impresia ca orice unitate de alimentatie publica, cum se mai cheama locurile astea, este obligata sa dea apa chioara la cerere. Ce spuneti?
  2. Nu prea inteleg care-i faza cu aceste restaurante care vor sa stoarca si ultimele picaturi din ideea asta de “de demult” si isi baga tot soiul de cuvinte in nume gen han, car, berarie, haiduci etc. Dar cind intri acolo, cum e cazul atit pentru Caru cu bere cit si pentru Hanul Berarilor, nu e nici vorba de berarie, nici vorba de ceva rustic, ci dimpotriva, interiorul sugereaza eleganta. Eu cind ma duc intr-un loc ce se cheama Hanul Berarilor ma astept sa vad hangite … cam ceva de genul asta:

(foto: de aici)

August 19th, 2010

Arome la Caru’ cu Bere

by Ratatouille

Lui Ratatouille i-ar fi placut foarte mult sa-si cistige traiul facind review la hoteluri, restaurante si destinatii turistice. Invirte el alte chestii acum, insa nimic nu-l impiedica sa faca treaba asta “on the side”.

In recenta vizita la Bucuresti (aici si aici) Ratatouille a poposit, ca de fiecare data, prin citeva circiumi despre care ar vrea sa-si spuna parerea si sa v-o ceara si voua, in caz ca v-ati nimerit si voi prin partea locului.

(Foto: de aici, user Bughy)

Prima victima este o terasa de cartier pe numele ei “La Copaci”, pe undeva prin apropierea Stadionului National. Aici review-ul este cit se poate de simplu: dupa o tura rapida Ratatouille si-a dat seama ca nu poate petrece o seara acolo, nici macar in compania placuta a unor prieteni. Multe maieuri cu muschi, multe pitipoance venite sa-si scoata la mezat in cartier nurii agresiv pusi in valoare. Ba mai mult Ratatouille a observat un gest nou in Bucurestii de august 2010: indivizi cu burti mari, aproape intotdeauna paroase, evident transpirate, care isi ruleaza tricoul in sus lasind la iveala splendoarea, pasind agale si apasat sau stind rastigniti pe spate si gilgiind o sticla de bere. Ei, in vacarmul muzical (?!) al locului, cam asta i-a fost dat lui Ratatouille sa vada, drept pentru care a facut rapid stinga-mprejur cautind o alta destinatie pentru seara respectiva.

(Foto: de aici)

Caru’ cu Bere ar fi o destinatie de referinta intre restaurantele din Bucuresti asa ca … de ce nu? Cine vrea sa mearga acolo trebuie sa stie insa ca intr-o seara de vineri sau de simbata nu are rost sa te duci fara rezervare. Chiar si duminica seara, Ratatouille nu a gasit loc decit fie afara pe terasa, fie in interior, dar la etaj. Etaj care este de fapt un balcon interior si unde este extraordinar de cald pe vremea asta. Partea speciala la Caru’ cu bere este atmosfera, interiorul absolut superb, diferitele spectacole care se intimpla seara de pe la ora 9. Asa ca face toti banii sa stai la o masa in interior unde atmosfera este respirabila datorita aerului conditionat. La etaj mai savurezi inca ambientul insa Ratatouille a fost cuprins de naduseala asa ca a apelat la singura solutie ramasa – o masa afara. Odata ce iti iei la revedere de la atmosfera nu-ti mai ramine de savurat decit compania prietenilor, calitatea bucatelor si, eventual, a servirii.

Asadar, Ratatouille and friends se aseaza la masa si imediat apare o chelnerita ce-i va avea in grija toata seara. Toate bune insa vocea fetei il face pe bietul Ratatouille sa se uite in jur cuprins de o neliniste crescinda. Lasa ca era o voce groasa … de cind se angajeaza chelneritele pe baza a cite pachete de tigari fumeaza pe zi?! Dar totusi parca nu e OK sa turui clientului cu un debit de 4-5 cuvinte pe secunda o chestie ce ar trebui sa fie un “bun-venit” dupa care sa ii iei, tot in graba, comanda. Ratatouille (insa probabil ca oricine in locul lui) a venit sa se relaxeze chiar daca stie el prea-bine ca nu este decit inca un element de statistica in contabilitatea stabilimentului. Asadar, pe lista chelneritei ar fi trebuit sa figureze ceva bautura, gheata (ca doar sunt 38 de grade afara!), o ciorba, o salata de cruditati si vreo 2 deserturi, asta pentru 3 persoane. Ei, ce credeti ca vine mai intii si mai intii? Bautura pentru ca asa e firesc in general, ca sa nu mai vorbim de cazul particular cu canicula de zilele astea? Ash! Nu! Nici nu am terminat bine de comandat ca in fata lui Ratatouille aterizeaza ciorba.

Treaba sta cam asa: la un restaurant care se respecta, nu mai vorbim de o locatie care pretinde ca vrea sa conserve atmosfera interbelica, unde ai pretentia ca stai pe indelete la o bere sau la un pahar de vin, pur si simplu nu te astepti sa-ti vina papica precum la cantina, imediat ce ai comadat-o. Daca ti-e atit de foame ca nu mai poti astepta, iti iei un covrig pe strada. La restaurant insa mai bei o bere, mai bei un pahar de vin sau un spritz, mai stai de vorba si abia dupa ceva vreme incepi sa … bobinezi. Sau cel putin asa crede Ratatouille!

OK, ciorba de burta asadar! Cam fara personalitate daca il intrebati pe Ratatouille. Corecta, dar fara nimic special! Si din cite mai tinea soricelul minte, acu citiva ani ciorba de burta se servea cu smintina sau macar erai intrebat daca vrei. De data asta, in doua locuri a mincat Ratatouille ciorba de burta si nici o data nu a fost macar intrebat.

Intr-un final apare si vinul. Vinul casei. Bun, foarte bun pentru un vin la carafa. Darrrrrrr … daca Ratatouille se oprea la crisma de la coltul strazii mai mergea sa primeasca vin alb in carafa-decantor pentru vin rosu. Dar la Caru’ cu Bere … ntz … nu se cade!

Va spusese Ratatouille ceva mai sus ce AR FI TREBUIT sa fie pe carnetelul chelneritei. Ei bine, graba strica treaba si domnisoara uita de salata de cruditati ba chiar are loc si un dialog interesant: “Ati cerut Dvs salata de cruditati?!” – da, desigur, si un profiterol! – “Salata de cruditati INAINTE de profiterol?” Nu domnisoara, DUPA, la Caru’ cu Bere salata de cruditati este desertul desertului …

Alte rapide:

  • cerindu-i-se parerea despre ce vin sa aleaga mesenii, chelnerita raspunde foarte diplomata: Dvs hotariti!
  • O iahnie de fasole trecuta pe la review sufera si ea aceeasi apreciere ca si ciorba de burta: corecta, dar fara nimic special. Ciolanul aferent si el destul de inodor si insipid, fara pic de cimbru sau tarhon …
  • Clatitele cu dulceata de visine – bune, bune. Dulceata i-a placut lui Ratatouille pentru ca era un pic, dar doar un pic zaharisita amintindu-i de borcanele din camara bunicii pe care le vamuia pe cind era doar un mic soricel si incapea peste tot!

Cu alte cuvinte, un restaurant cu un potential deosebit prin asezare si prin decor, insa conform experientei lui Ratatouille, sugrumat de povara numarului mare de clienti care face ca nici servirea, nici calitatea bucatelor sa nu fie la inaltime.

In orasul vostru sunt restaurante ce se revendica de la traditia interbelica, asa cum pretinde acest Car cu Bere?

(va urma – cu impresii de la Hanul Berarilor si Scarlet)

July 25th, 2010

Dulcegarii de weekend – Prajitura cu caise si checul cu rozmarin si ciocolata

by coolnewz

Ieri a fost o zi dedicata cofetariei. Si pentru ca e vremea caiselor mi-am amintit de una din prajiturile preferate ale copilariei mele, o prajitura pe care de altfel o stie orice bunica, mama, nevasta sau sora mai mica (ma rog, aici am dubii!). Se face simplu si apoi in afara de caise putem pune visine, prune … corcoduse … zarzare si la un moment dat eu am incercat si cu zmeura/mure/afine.

Orice astfel de incercare pe timp de vara incepe cu un pahar de spritz cu multa gheata.

(Acum ar fi momentul pentru o mica paranteza: spre deosebire de francezi, nemtii sunt si ei – ca si noi, romanii – mari iubitori de spritz. Se cheama Weinschorle si este pe lista de bauturi, cel putin pe timpul verii, a oricarui restaurant nemtesc. Ce am vrut sa va spun este ca aici ma simt foarte relaxat sa imi fac un spritz la carciuma in timp ce in Franta trebuie sa trag cu coada ochiului sa nu ma vada nimeni, asta daca nu vreau sa ajung de rasul tuturor celor prezenti).

Inapoi la prajitura ca avem treaba. Cum va spuneam foarte simpla: N oua, N linguri de zahar, N linguri de faina, N linguri de ulei. In cazul meu N = 8 dupa cum se vede cu ochiul liber.

Am separat albusurile de galbenusuri cu mare atentie. O picatura de galbenus ratacita printre albusuri si misiunea de a bate albusurile spuma tare va deveni imposibila. Apoi am batut albusurile (cele 8 asadar) cu 8 linguri de zahar. Poate va intrebati ce inseamna “spuma tare”? Uitati-va mai jos:

Iar galbenusurile le-am amestecat bine cu uleiul. Acu e momentul in care am turnat usurel galbenusurile peste albusuri si le-am amestecat incet, cu o lingura mare. Apoi am adaugat faina si 2 lingurite de praf de copt. Este esential sa amestec incet pentru ca altfel albusurile “se lasa” adica iese aerul care a fost inglobat cu mixerul si in cele din urma prajitura noastra nu mai creste, adica nu va mai fi pufoasa.

Mie imi plac prajiturile astea cu multe-multe fructe. Inca de la inceput, cind eram la capitolul alcool (spritz), am luat caisele, le-am desfacut in jumatati si le-am amestecat cu ceva zahar si cu … rom. (Dar nu rom din asta de aici!!) Le-am lasat asa sa se … patrunda.

Acum e momentul in care caisele si aluatul se intalnesc. Am turnat aluatul in tava si apoi am pus caisele care intre timp au capatat o consistenta … tandra.

Daca de la inceput pana in momentul de fata toata treaba a durat mai mult de 30 de minute, inseamna ca mai putem lucra la capitolul eficienta! In functie de cuptor, prajitura ar trebui sa se perpeleasca intre 30 si 45 minute pana arata cam asa:

Buuuun! Pentru ca am vorbit despre “eficienta”, pentru ca mi s-a parut ca prajitura asta, desi delicioasa, nu este fancy enough, pentru ca mi-a placut o reteta a Zanei Eficientei … ei bine, pentru toate aceste motive am facut si un chec cu rozmarin, ciocolata neagra, ulei de masline si (partial) faina neagra. Cu rezultate interesante:

 

Later edit: La cererea cititorilor scriu totusi si reteta desi, o gasiti si la Zana Eficientei:

80g faina neagra de grau

210g faina alba

115g zahar brun

cam  lingurite praf de copt

o lingurita sare de mare

225 ml ulei de masline

180 ml lapte

rozmarin proaspat, tocat fin – cat va place, o lingurita, doua (mie imi place o lingura)

o ciocolata mare amaruie (70% cacao), rupta  in bucatele

2 linguri de zahar brun- pentru final, la topping

3 oua

Se bate zaharul cu albusurile, se adauga galbenusurile si uleiul, apoi se adauga faina, sarea si praful de copt. Se adauga si rozmarinul taiat marunt si ciocolata. Se unge tava cu ulei de masline si se toarna compozitia. Se presara cele 2 linguri de zahar pentru topping. Se baga la cupotorul incalzit in prealabil la 180 de grade C si se tine cam 45 de min.

 

July 11th, 2010

Tarator: “cool”pe bulgareste

by coolnewz

Azi va invit sa facem iar niste balet prin bucatarie. Am dansat deja pe partitura cu borsul (1 sau 2) asa ca am deschis portofoliul, m-am mai uitat si pe la altii cautand o supa racoroasa de vara. Gaspacho andaluz? Tz! Asta nu are nici un haz daca nu e iute si mai trebuie sa manance si plozii! Bors de dovlecei dres cu smantana? Mdeah … multi copii ati vazut voi mancand … dovlecei?

Salvarea vine de la fratii nostri de peste … Dunare (de ce va grabiti??): o supa rece pe baza de iaurt din care nu lipsesc castraveti, nuci, usturoi si marar. Tarator! Am mai vazut variante de tarator cu menta sau busuioc, dar personal nu agreez combinatia celor doua cu usturoiul crud.

Taratorul este foarte popular in multe locuri in Balcani: Albania, Macedonia, in Grecia isi are un frate bun, mult mai popularul tzatziki, iar in Turcia se cheama cacik.

Asadar, la treaba!

O mica paranteza care va ilustra principiul: “Orice sut in fund inseamna un pas inainte”. Cineva, nu spui cine, persoana importanta, a pierdut cutitul meu favorit de bucatarie. Probabil va intrebati … cum naiba sa pierzi un ditamai cutitoiul?! Ei bine, va spun eu, se poate!! Ma rog, tot raul spre bine si iata-ma cu 2 (DOUA!!!) cutitoaie muuult mai bune!

Multe retete de tarator recomanda razatoarea pentru castraveti. Desi mai simplu, mi se pare ca se terciuiesc, adica se fac chisalita®, drept pentru care am pus in functiune rabdarea si cutitul cel mare de mai jos si i-am taiat in cuburele de cativa mm. Izotrop! ;) La fel si mararul si nucile care dau taratorului o consistenta crunchy. Usturoiul l-am pisat bine si l-am pus direct in iaurt dupa care le-am zapacit bine cu blenderul. In functie de gust si de cat de gras este iaurtul in clipa asta mai puteti adauga si ceva apa.

Acum amestecati iaurtul cu celelate ingrediente si lasati toata treaba in frigider astfel incat la ora pranzului sa fie rece-rrrrece. Inainte de papa as recomanda si un fir de ulei de masline. Portia mea a aratat cam asa:

… Cam mica! In orice caz, prepararea nu trebuie sa va ia mai mult de 15 minute si nici de calorii nu trebuie sa va faceti grija! :)

July 1st, 2010

O “Cola” de bors

by coolnewz

Prietenului meu, Cezar

Cu vreo 20 de ani in urma, o data cu deschiderea granitelor  au trecut frontiera in Romania si porcariile alimentare.

Cred ca primele care s-au repezit in “Alimentarele” noastre au fost celebrele bomboane Bonibon, produse de la fel de celebra companie Kent ( celebra pentru urechile noastre de popor care cu  tigarile Kent rezolva orice. Nu cred insa ca bomboanele erau produse de compania cu tigarile. Cu toate astea, lipindu-se perfect pe istoria noastra cu tigarile, bomboanele au avut un succes urias).

Un pic mai tarziu, frustrarile acumulate ani de zile in timpul vizionarii filmelor in care actorii beau bautura aceea maro si acidulata s-au topit precum cuburile de gheata intr-un pahar de…ati ghicit: COCA COLA. In sfarsit, bautura simbol al bunastarii Occidentului se prelingea si in gatlejurile noastre secatuite de atata apa de la robinet si Brifcor. Ne-a luat cativa ani buni sa ne prindem ca  bautura era mai degraba o licoare utilitara decat una alimentara. Consumat regulat lichidul cam facea “buba” la stomac. Se dovedea insa miraculos pentru inalbirea argintariei iar petul era un excelent recipient pentru pastrarea apei (cand se oprea) sau a borsului pentru ciorba. Babutele care faceau bors aveau adevarate depozite de sticle goale de “cola” iar cand cumparai te intrebau: “Cat sa fie? O “cola” sau doua ?” :))

Tot atunci, cel mai mare magazin din oras (care se numea “Modern”) a intrat in rand cu Macys si altele asemenea  si a inceput sa ofere clientilor sai sacose branduite. Asa se face ca daca iti cumparai o pereche de sosete te pricopseai si cu o sacosa. Sacosa, pe care era tiparita poza magazinului, era solida, confectionata dintr-un carton destul de gros, numai buna sa cari cu ea…cartofi!

La oras, ca la oras dar la tara, avea sa imi spuna un prieten, atat sticlele de “Coca Cola” cat si sacosele de la “Modern” erau  vedete absolute. Practic cuvantul “cola” inlocuise cuvantul “sticla” iar “moderna”, “sacosa”.

Probabil ca atunci cand un satean isi trimitea copilul la cumparaturi dialogul suna cam asa:

-         Vasili!

-         Da, bre!

-         Du-ti ãi tatâ la Cooperativâ sî ia o “modernâ” di cartofi.

-         Chiar acu’?

-         Da. Acu’. Şî pi drum opresti-ti sî la  Floarea a lu’ Ion s-ntreab-o dacâ i s-o acri’ borsu’.

-         Asa, si?

-         Ei si daca i s-o acrit,  ia tatâ sî o” colâ” di bors. Da’…ai vinit?

P.S. Cel mai probabil bietul Vasile n-am mai “vinit” la un moment dat. A plecat la cules capsuni si acolo a ramas. Floarea ii mai trimite din cand in cand  bors.  Iar el, sticle de cola.  Se vorbeste prin sat ca Vasile ar putea deschide o fabricutza de  bors pentru…diaspora :) !

Tags: