Posts tagged ‘emigrant’

March 27th, 2013

Să mă las oare asimilat?

by Ratatouille

Ieri cred că mi s-a urat de vreo 5 ori Paște fericit! Abia ridicat de pe scaunul de la dentist, cu jumătate de falcă anesteziată și cu un firicel de salivă prelingîndu-se gingaș și greu de controlat, doctorul îmi spune (în românește) Domnu’ Ratatouille, ne revedem după Paște! Vacanță plăcută! WTF?? De ce-mi spune ăsta că ne vedem după Paște?? Cîteva secunde mai tîrziu tipa de la recepție îmi urează, în germană de data asta, Paște fericit! Mă rog, mi-a picat într-un final fisa că suntem în Săptămîna Mare a Paștelui Catolic. Secretara de la serviciu și-a luat liber săptămîna asta pentru că, fiind vacanță, copiii îi stau acasă și nu pot sta singuri. Încă vreo 2 colegi au plecat la ski sau mai știu eu pe unde.

Concluzia? Aproape în fiecare an, căci rareori se întîmplă ca cei doi dumnezei să pice de acord, și atunci cînd o fac … Dumenzeu știe cum și de ce se întîmplă totuși asta, aproape în fiecare an așadar sufăr de această defazare. Unii fac ouă roșii, eu sunt în plină formă la muncă. Eu fac cozonaci, alții abia se dezmeticesc după ce s-au întors din vacanță. Eu îmi dau întîlnire cu nu-știu-care să punem la cale un proiect. Ăla nu poate că deh, e vacanță! Vorbesc în România cu unii-alții … tranșează de zor mielul și eu îmi aduc aminte că trebuie să-mi aranjez un chiul mic de la birou ca să fiu în fază cu credința străbună!

Provin dintr-o familie care m-a învățat cîteva chestii de bază despre Jesus și din ce este compusă o biserică, dar nu este o familie de practicanți. Nici măcar bunicii. De două ori pe an la biserică, încă vreo cîteva vizite cu scop turistic eventual, sau o nuntă, un botez … și cam atît. Așadar nici eu nu sunt un practicant (spre disperarea familiei prin alianță!). Mai țin cîteodată un post, dar asta mai mult cu rolul de a-mi testa puterile, eventual cu rol de dietă.

Și totuși … pînă cînd o viață amară? Mă gîndesc: nu ar fi oare mai bine să mă las asimilat și să fac și eu Paștele cum îl face toată lumea? Mai ales acum cu noul Papă, mai-mai că m-ar trage ața să mă și catolicesc. Păcat că trebuie să plătesc impozit pentru asta …

(mă rog, un mare dezavantaj la chestia asta ar fi că nu mă va mai interesa mielul la reducere din magazine începînd de săptămîna viitoare!)

January 16th, 2013

Salutări din Timișoara

by Ratatouille

De cînd am trădat plecat din România am întîlnit mulți oameni cu povești de viață … să le zicem … speciale. Fie că au trecut Dunărea înot sau și-au sfîșiat hainele și carnea prin sîrmele ghimpate ale unei Europe împărțită în două, fie că au plecat la vedere după ’89 și au luat-o de la zero într-o lume complet nouă, fiecare din aceste vieți poate fi subiect de film sau de piesă de teatru.

Sîmbăta trecută însă a fost pentru prima dată cînd am vizionat, sau mai degrabă aș spune că am făcut parte dintr-o piesă de teatru avînd drept temă centrală viața unui etnic german din România, fuga acestuia în Germania și reîntoarcerea în Timișoara după 20 de ani. Cum spuneam, am întîlnit multe povești de viață din aceeași categorie. Bineînțeles că detaliile diferă de la una la alta, dar ideea de bază este aceeași. Ceea ce are special piesa de teatru Liebesgrüsse aus Temesvar este faptul că în rolul protagonistului Julius Vollmer joacă … Julius Vollmer! Și jucînd el însuși în piesa de teatru despre viața lui, de fapt își scrie în continuare povestea vieții, deci scenariul piesei, deci povestea vieții, deci scenariul … Ca spectator român la o astfeld e piesă am spus mai sus că am făcut parte din ea. Și asta deși nu a fost una din acele puneri în scenă care-și propune să-i coopteze pe spectatori în rîndul actorilor. Dar o serie de imagini din România proiectate pe un ecran sau cîteva replici spuse în românește cred că nu pot fi înțelese decît de un român … verde! :)

Am făcut cîteva poze și un mic clip care, deși nu sunt prea reușite, surprind atmosfera din sală. O punere în scenă care dovedește că o piesă de teatru poate fi puternică și cu bani puțini. Decoruri simple, multe proiecții care redau atmosfera unei perioade sau a alteia înlocuind astfel cu succes alte decoruri, tot felul de giumbușlucuri audio-video foarte sugestive … într-un cuvînt, imaginație!

October 24th, 2012

Dreptul de a fi mîndri

by Ratatouille

Despre un subiect care mă preocupă demult și pe care, cu siguranță, l-am mai atins într-o formă sau alta. Îmi stătea demult în buricele degetelor, dar un articol de ieri al Gabrielei a grăbit momentul scrierii rîndurilor de mai jos.

Cît am stat în România am încercat, ca (mai) toată lumea, acea bucurie pe care încă o mai știm atunci cînd gimnastele noastre iau note bune la olimpiade, sau aceea pe care am cam uitat-o atunci cînd vreo echipă românească de fotbal dă un gol în poarta altora (unde altora nu include Andorra, Cipru sau Luxemburg). Odată ce pleci din România și te stabilești aiurea apare într-o măsură sau alta o problemă de identitate. Care crește în intensitate pe măsură ce trece timpul și ai stat în același loc. Ce sunt eu acum? te întrebi după vreo 5 ani … Irish? – în cazul Gabrielei. Neamț? – în cazul meu. (bine, eu nu am ajuns încă la faza cu cetățenia, dar este în plan) De foarte multe ori treaba cu cetățenia are și implicații practice, implicații care nu țin de esența ființei tale. Gen ajutor de șomaj în caz că …, gen pensie cînd o veni vremea, gen vize pentru unde o mai fi cazul etc … Dar nu despre astea discutăm acum. Pentru că de multe ori, aproape fără să simți, fiind la Roma ajungi să te comporți precum romanii. Este un soi de asimilare pașnică, lentă, dar foarte sigură. Un exemplu cît se poate de inofensiv: în Elveția fiind în timpul iernii, în weekend-uri pur și simplu nu ai ce face și nu ai cu cine te întîlni dacă nu mergi la ski. După un an – doi ajungi la concluzia că trebuie să mă apuc și eu de ski! Păi nah, toată lumea e plecată la ski, iar cînd se întoarce, tot despre ski vorbește. Ce poți face? La fel se întîmplă și cu alte aspecte ale vieții de zi de zi. Deci de voie, de nevoie, ajungi oarecum să te identifici cu oamenii locului.

(foto 1, foto 2)

Asta este o evoluție care nu este decît într-o mică măsură sub controlul tău, ca individ. Însă de multe ori ajungi să-ți placă, ajungi aproape să te îndrăgostești de un loc și de oamenii lui pentru simplul fapt că observi acolo niște aspecte în care te regăsești sau/și pe care le apreciezi. Exemplul cel mai aproape de mine este, evident, viața în Germania. Să luăm treaba bine-cunoscută, aproape legendară, a gunoiului. Păi cum să nu te atașezi de un loc unde, spre deosebire de patria-mumă de unde vii, gunoiul nu zace pe străzi. Și culmea … mașina de gunoi trece mai rar decît trece pe strada copilăriei tale! Și culmea … trebuie să pui și tu osul și să ai grijă ca fix în ziua în care vine mașina de gunoi să scoți tomberonul în stradă (că altfel mai rămîi cu el o săptămînă și poate tocmai ai aruncat acolo niște capete de pește! :-D ). Sau tot în Germania: mda, plătești impozite de te doare sufletul, dar vezi niște școli care sunt mai gratuite decît în patria-mumă. Și exemplele pot continua.

Și acum următorul nivel de identificare, poate ceva mai superficial: călătorești ca turist sau în interes de serviciu și petreci cîteva zile în diferite locuri și constați că te-a lovit săgeata amorului vizavi de locul respectiv. Acum nu mă refer la vreo excursie de o săptămînă pe vreo insulă tropicală pentru că aia nu este viață reală, acea săptămînă este ea însăși o insulă izolată în viața ta. Totuși mi s-a întîmplat de cîteva ori să spun mda, aș vrea să locuiesc aici (măcar) o parte din viața mea! S-a întîmplat odată cu America unde chiar am stat vreo doi ani și unde, lăsînd la o parte unele detalii practice ale vieții gen job și copii, m-aș vedea la o adică locuind iar. S-a mai întîmplat odată după vreo 10 zile în Coreea. De Sud, evident! :-D În America mi-a plăcut pragmatismul (ciudat, eu însumii nefiind foarte pragmatic!), dorința de a excela în domeniul tău, conștiința (chiar dacă poate de multe ori exagerată!) că you are the best!, siguranța de sine. În Coreea am avut senzația unei colectivități care luptă zi și noapte (la propriu) pentru mai bine. Uneori folosind chiar și metode nu tocmai ortodoxe și aici mă refer la fake-uri și piraterie. Îmi amintesc că la 3 noaptea în camera de hotel îmi era teribil de sete și nu știam dacă să mă aventurez să beau apă de la robinet așa că am coborît în stradă. Cîțiva pași am făcut în afara hotelului și, chiar lîngă chioșcul de unde am cumpărat o sticlă de apă era un nene care vindea dintr-un mic cărucior (la 3 noaptea!) struguri și tot felul de fruncte zemoase. M-a lăsat să aleg, mi-a ales el cele mai frumoase fructe la lumina pîlpîindă pe care o avea, a făcut 100 de plecăciuni și nu m-a lăsat pînă nu mi-a dat ultimul sfanț rest, deși eu chiar vroiam să-i las mărunțișul ăla pentru că nu-mi ieșea din cap faptul că e 3 noaptea! În clipa aia am privit cu alți ochi toate Daewoo-urile sau Hyundai-urile de pe stradă care, exceptînd logo-ul, arătau fie a Mercedes, fie a BMW, toate Louis Vouittoanele în care diferite madame îndesau pînă și 2 kile de cartofi, acest lux mult prea accesibil dar falsificat care pînă la urmă cred că a ajutat un întreg popor să-și ridice standardul de viață.

Ce se întîmplă însă atunci cînd joacă echipa națională (sau orice alt sportiv în competiții internaționale)? De ce stăm cu sufletul la gură? OK, să zicem că respectiva echipă cîștigă. Așa, și? Ce merit avem noi. Sau de exemplu exaltarea apropo de Cătălin Moroșanu: ok, l-a caftit Moroșanu pe respectivul. Ce merit am eu în chestia asta? Să zicem că se poate trage concluzia că omul este un luptător tenace, un sportiv profesionist … ok … Și? Cum se răsfrînge asta asupra mea? Se poate generaliza trăsătura asta asupra întregului popor? Mi-e teamă că nu. (după cum nu se poate generaliza nici contrariul!) Da, aș fi înțeles să fiu mîndru dacă aș fi fost și eu în branșa luptătorilor K1 poate aș fi putut spune că fac parte din școala de K1 românească și atunci victoria lui Moroșanu s-ar fi repercutat în mod pozitiv și asupra mea. Înțeleg de exemplu să mă bucur atunci cînd România a cîștigat la Haga bucata din Marea Neagră în litigiu cu Ucraina. (Ah, cu condiția ca mai apoi să fie folosită cu cap, și nu de către rechini!)

Victoriile sportive sunt vectori de imagine, chiar dacă de multe ori sunt niște nedrepți vectori de imagine. Mă gîndesc la olimpicii la matematică, fizică sau chimie care nu primesc atît prime-time cît  … Mutu. La o victorie se ridică drapelul, se cîntă imnul, se vorbește despre România. Pentru o perioadă. Rămîn meandrele concretului. Mă gîndesc că poți fi mîndru că ești neamț sau japonez sau coreean pentru că în trecutul apropiat părinții și bunicii tăi au ridicat o țară prăbușită după război pînă în top. Dacă e să mă gîndesc la mine, probabil că pot spune că sunt mîndru că m-am format în România. Dar să fiu mîndru că Moroșanu l-a caftit pe alt K1?? Sau că golanul de Mutu a mai dat un gol rătăcit între două parașute (nu, că nu mai poate) beții? Voi de ce anume sunteți mîndri?

Și o mică glumă la sfîrșitul a 1230 cuvinte (thanks for reading!): în Irlanda nu am fost niciodată, dar știu cel puțin un motiv pentru care Gabriela poate fi proud to be %%- %%- %%- !

August 27th, 2012

Înduioșător – INTRĂ SĂ TE CONVINGI!

by Ratatouille

OK, deci se pare că învăț să pun titluri articolelor! :))

Cum să nu fie înduioșător să vezi un biet Andrei pierdut printre străini. La magazinul de ruși (care și ei la rîndul lor sunt niște străini printre străni) găsești toate chestiile tradițional bune-bune cum ar fi străvechile Eugenii sau ciocolata ROM, respectiv mai tînăra prăjitură Măgura. Despre care vreau să vă spun că eu nu am aflat decît de aici, habar nu aveam despre ea din România.

În episodul de azi faceți cunoștință cu Andrei. Baton de casă!

July 22nd, 2012

Așa, și la examen cum a fost??

by Ratatouille

Cum care examen?

A fost interesant să fiu din nou la un examen, mai ales că au trecut cam opt (wow!!) de cînd am fost ultima dată față-n față cu unii care vroiau să-mi caute nod în papură să afle ce nu știu. Testarea unui anumit nivel de limbă germană, un nivel care să-ți permită să te descurci în viața zilnică, te aduce în contact cu o altă realitate, cu alte cercuri, diferite de cele în care trăiești zi de zi. O realitate pestriță cu albanezi și kosovari, cu irakieni și egipteni, cu ruși blonzi sau mongoloizi, cu oameni nimeriți aici deși la fel de bine ar fi putut ajunge oriunde, femei cu mîini muncite și broboade acoperindu-le părul sau macho de Orientul Mijlociu veniți să-și încerce norocul între blondele nemțoaice. Cam ăștia au fost colegii de examen, plasați cam la 2 metri unul de altul, astfel încît nici cel mai ager ochi nu ar fi deslușit care variantă, a), b) sau c) este cea corectă. Atmosfera îmi părea un pic ireală astfel că atunci cînd pentru proba de ascultat (și înțeles :-D ) s-a dat drumul la bandă, am avut senzația că sunt într-un film cu emigranți, ceva gen Almanya.

Deocamdată nu pot raporta decît impresii și senzații, pentru că un rezultat oficial urmează să primesc abia într-o lună-două. Dar cum orice elev silitor se poate auto-evalua destul de precis, pot și eu să vă confirm că nu cred că vă voi face de rîs :-D .

Totuși aventura nu se oprește aici. Să nu uităm că acest curs se numește „curs de integrare”, iar pentru o integrare corespunzătoare limba nu este suficientă. Așa că programul de patru ore pe zi se continuă cu ceva lecții de istorie, cultură și politică. Acu’ trebuie să vă închipuiți ceva ce se desfășoară la un nivel mai mult decît superficial. Să nu uităm că primul test pentru a te înscrie la acest curs este un test de … copiere! (abia mă abțin să nu fac o legătură  >:) >:) ) Pentru simplul motiv că inițial vin și oameni care nu știu să scrie!

Lecțiile de istorie încep cu anul 1918 cînd, odată cu sfîrșitul primul război mondial, se instalează în Germania prima democrație. Democrație de ale cărei beneficii oamenii nu erau prea convinși, mai ales în condițiile în care Germania se confrunta cu o criză economică fără precedent, criză pe valul căreia de altfel a și venit Hitler la putere în urma unui scrutin foarte democratic, din păcate ultimul pentru o bună bucată de vreme. În orice caz, de remarcat cît de mult se pune accentul pe noțiunea de responsabilitate, ba chiar aș îndrăzni să spun de culpabilizare chiar și acum, după atîta vreme. Nu mă gindeam decît la cel care ne povestea nouă toate astea, un om la vreo 45-50 de ani …

O altă parte consistentă constă în lecții despre ce este democrația, despre constituție și principiile ei, despre drepturi și obligații, despre seprarea puterilor în stat (poza 1). Cred că am vorbit în ultima săptămînă despre Curtea Constituțională pe nemțește, cel puțin la fel de mult cît am vorbit pe românește, într-o coincidență cel puțin stranie a vieții mele. Sigur că și partea asta a cursului este destinată și celor care vin de prin Afganistan și probabil că trebuie să înceapă de la ABC-ul democrației. Însă mi s-a părut interesantă discuția despre avantajele și dezavantajele unei democrații, scrise negru pe alb pe cîte o coloană, discuție din care printre altele a reieșit că democrația este un sistem lent (poza 2), spre deosebire de eficiența și rapiditatea unei dictaturi. >:) >:)

Cel mai frumos a fost atunci cînd a trebuit să ne alegem cîte un panseu și apoi să aberăm pe tema lui. Eu, încrezător în poporul din care fac parte, mi-am subliniat cu roșu și am divagat pe tema democrației care este pe măsura poporului ce o construiește (poza 3).

February 17th, 2012

Fără Heineken și Shell! Îi pedepsim pe olandezi sau pe noi?

by Ratatouille

Recent în Olanda a mai avut loc o inițiativă cu tentă de discriminare la adresa est-europenilor. Și deși din cîte înțeleg nu este vorba de un demers oficial, ci de o inițiativă a unui partid politic, cred că este totuși un act cel puțin nepotrivit într-o Europă deschisă și unită cum ne place să credem că avem. Și deși poate fi adevărat că odată est-europenii a crescut și rata infracționalității în Vestul Europei în general, Olanda fiind numai un caz particular, nu trebuie să uităm că principiul vaselor comunicante a funcționat și în alt sens: acela al creșterii economice în țările respective care au beneficiat dintr-o dată de mînă de lucru ieftină. Tocmai din motivul acesta, ofuscarea Olandei, la nivel oficial sau nu, este cam nefondată.

În acest context, doi europarlamentari (un român și un polonez) îi îndeamnă pe est-europeni să boicoteze toate produsele olandeze în semn de protest la adresa recentelor acțiuni de care vă povesteam. Eu îmi pun problema: cît de eficient este un astfel de protest? Nu ne faultăm oare singuri dacă nu mai cumpărăm bere Heineken sau Amstel? Că nu îmi închipui că vine cu TIR-ul tocmai din Olanda, ci cred că se fabrică în România, sau într-un sens mai larg tot pe undeva prin Europa de Est. La fel și produsele Rexona, sau Dove, sau Knorr … Sau benzina de la Shell, probabil că dă de muncă și la ceva rafinării românești.

Pentru cine este interesat(ă), scrisoarea deschisă integrală a celor doi este mai jos:

 

Bruxelles 17.02.2012

Scrisoare deschisa catre cetatenii din Europa Centrala si de Est

“Dragi cetăţeni din Europa Centrală şi de Est,

Vreme de aproape jumătate de secol am trăit, mare parte dintre noi, departe de Europa Occidentală şi valorile ei democratice. Atunci când Uniunea Europeană ne-a deschis larg braţele şi ne-a primit, pe unii în 2004 şi pe alţii în 2007, dupa eforturi uriase facute pe drumul integrarii, am crezut că nu ne vom mai simţi nicicând excluşi, că vom fi parte a unei mari familii cu care împărtăşim aceleaşi valori şi cu care vom împărţi şi bune şi rele.

Am crezut, noi, cele 100 de milioane de cetăţeni europeni care au trăit în spatele unei cortine de fier discreţionare, impuse de altii impotriva vointei noastre si a cursului firesc al istoriei, că în Uniunea Europeană nu vom mai fi judecaţi la grămadă, nu ne vom mai simţi discriminaţi sau umiliţi pentru ca vrem sa calatorim, sa muncim, sa traim intr-un spatiu coumun prin esenta.

Un partid radical din Olanda a reuşit, însă, să ne amintească faptul că extremismul şi discriminarea pe bază de cetăţenie nu au murit în Europa anului 2012, ba chiar sunt din ce în ce mai virulente şi acceptate la nivelul unui Guvern european.

Am auzit de la acest partid de extremă dreaptă că est-europenii sunt infractori, că sunt direct răspunzători pentru creşterea criminalităţii în Olanda, că fiecare cetăţean olandez ar trebui să se plângă dacă şi-a pierdut locul de muncă în favoarea unui nou venit în UE şi, în general, dacă „a fost deranjat” de noii cetăţeni ai Europei, sosiţi odată cu anul 2004.

Ne simţim profund lezaţi si chiar amenintati de atitudinea partidului olandez PVV, un susţinător al Guvernului actual. Premierul olandez a refuzat să se dezică de site-ul anti-imigranţi din Europa Centrală şi de Est promovat de PVV si de politica acetui partid, in general.

Considerăm că Guvernul olandez trebuie să primească un mesaj foarte clar din partea celor 100 de milioane de cetăţeni europeni care au exact aceleasi drepturi precum cei olandezi.

Facem astfel apel la boicotarea tuturor produselor olandeze în toate cele 12 state ale UE devenite membre după 2004. Atunci cand diplomatia esueaza este dreptul cetatenilor sa intervina in mod direct, prin mijloace democratice precum dreptul consumatorului de a alege. Este nevoie să dăm un semnal unit Guvernului olandez şi partidului radical caruia ii sunt tolerate actiunile extremiste. Trebuie să arătăm Olandei că are nevoie de noi la fel de mult cum noi avem nevoie să aparţinem spaţiului comunitar.

Vă încurajăm să verificaţi întotdeauna provenienţa produselor pe care le cumpăraţi. Putem trăi fără ele, mai ales ca altele, la fel de bune sunt disponibile oricand. Iata cateva din principalele produse olandeze pe care va invitam sa le ignorati pana cand acest partid va fi izolat politic: Shell, Heineken, Dove, TNT, Amstel, Lipton, Rexona, Knorr, Axe, Wolters Kluwer, Tom Tom si lista ramane deschisa. In acest fel poate reusim si o implicare a companiilor care produc si vand aceste produse in rezolvarea acestei probleme, implicare care ar fi trebuit, in mod normal, sa intervina de la primele derapaje.

Un boicot al produselor olandeze venit din partea a 100 de milioane de consumatori este răspunsul potrivit pentru extremismul promovat de Olanda şi va transmite un mesaj clar către Guvernul sau ca nu suntem cetăţeni de mâna a doua si, mai mult, ca noi contam. Daca olandezii nu ne vor pe noi, nici noi nu vrem produsele lor.

Adoptand aceasta forma de protest, aratam ca suntem uniţi în faţa extremismului care, in lipsa unei actiuni eficiente care sa depaseasca simplele vorbe, riscă să escaladeze şi să transforme Europa în care trăim într-un loc cu valori răsturnate, în care nu ne mai regăsim, sau sa duca chiar la violente fizice cu efecte greu calculabile.”

Sebastian V. BODU MEP
Vice-Chairman of the Committee on Legal Affairs

 

Jacek SARYUSZ-WOLSKI MEP
Head of the Polish delegation to the EPP Group in the European Parliament
November 20th, 2011

88 … HH

by Ratatouille

8 … a 8-a literă a alfabetului … H … 88 codificarea pentru o expresie tabu în Germania (și nu numai): Hiel Hibler! Nu știu cum vă sună vouă, însă mie îmi pare un soi de codificare la un nivel foarte pueril a unor puștani care se joacă de-a hoții și vardiștii în spatele blocului. Și totuși puștanii ăștia au ucis 10 oameni în 6 ani, totul în numele unor idei pe care le credeam aparținînd unor vremuri trecute.

Mi-am petrecut o bună parte din viața de adult departe de România, deci în statistici probabil că apar la capitolul „emigranți” deși personal niciodată nu am simțit că mă identific în vreun fel cu respectiva etichetă. Dar avînd în vedere acest statut, discuția din ultima săptămînă din Germania referitoare la cele 9 asasinate comise de un grup de extrema dreaptă nu a avut cum să mă lase indiferent. Comunitatea este mică și din punct de vedere rasial este destul de … pură ;) , cam toată lumea știe că ăia de la numărul 18 nu-s nemți, copiii merg singuri în dreapta și în stînga și se întorc din ce în ce mai tîrziu acasă pe măsură ce înaintează în vîrstă … deci este absolut firesc să-mi pun întrebarea: „Familia mea este în siguranță?

Povestea pe scurt constă în descoperirea zilele trecute a unui mic dar activ grup auto-intitulat National Socialist Underground (NSU) care ar fi executat 10 oameni între 2000 și 2006, 8 turci, un grec și o polițistă. Gruparea a fost complet necunoscută autorităților germane care nu au făcut legătura între această serie de crime și o posibilă mișcare neonazistă, punînd crimele mai degrabă pe seama unor reglări de conturi între diferite comunități de emigranți. Ba mai mult, seria de execuții a fost numită „The Döner Crimes”, ceea ce prin prisma noilor descoperiri sună cel puțin … peiorativ. Umorul sinistru continuă cu Pantera Roz care este imaginea mișcării NSU și care apare într-un DVD în fața unui panou cu o hartă a Germaniei indicînd orașele unde au fost executate victimele. Sau aceeași „nevinovată” Panteră Roz adeptă a „faptelor, și nu a vorbelor”.

Care este reacția străzii?

Evident că aici nu pot decît să redau propria-mi percepție, așadar o experiență izolată. Însă pot spune că nu am avut și nici nu am auzit absolut nici o discuție pe tema asta între colegii mei. Să fie oare pentru că lumea aici este tolerantă, deschisă în ceea ce-i privește pe emigranți, pentru că atmosfera este mai aproape de ceea ce descriam zilele trecute? Să fie oare pentru că oamenii privesc de fapt problema asta ca fiind „la ei acolo”, la o ceată realtiv restrînsă de dezaxați izolați? Stupefiant este că însuși ministrul de interne german declara că în urmă cu cîteva zile nu și-ar fi închipuit că pe teritoriul Germaniei pot exista astfel de organizații teroriste, ori că o singură celulă poate comite atîtea crime.

Dar cît de izolați sunt astfel de extremiști neo-naziști? Statisticile oficiale spun că între 1990 și 2010 au fost 47 de crime pe tema asta. În numai cîteva zile, odată cu scoaterea NSU din … underground numărul lor a sporit cu 10. Asta apropo de „statistici oficiale”. Numai că într-o serie de investigații făcute anul trecut de Der Tagesspiegel și Die Zeit (via The Local) s-a descoperit că numărul real este de fapt cam de 3 ori mai mare, pe undeva pe la 150 de cazuri. Și aici ne întoarcem iarăși la „vocea străzii” care este de fapt vocea comentatorilor la articolul respectiv pe care îmi asum riscul de a-i considera, într-o oarecare măsură, „poporul”. Un comentator care se recomandă a fi cetățean german din părinți emigranți este de părere că atitudinea poliției este una de discriminare față de cazurile în care sunt implicați emigranți. Dar hai să zicem că poate aici este vorba de o oarecare „polarizare” de opinie.

Un alt comentator pune crimele neo-nazi pe seama a ceea ce el/ea numește băgarea sub preș a istoriei prin unele măsuri precum interzicerea salutului nazist în public sau etalarea zvasticii. În ceea ce mă privește nu sunt absolut deloc de acord că această parte a istoriei este trecută sub tăcere. Televiziunile germane prezintă un număr impresionant de filme documentare și numărul celor care tratează perioada 1930-1945 se distanțează net de orice altă tematică la capitolul istorie.

Însă ceea ce mi s-a părut uimitor a fost un raționament care spunea că atîta vreme cît numărul de omucideri din Germania a fost anul trecut de peste 2600, 150 de crime de sorginte neo-nazi înșirate pe 20 de ani nu ar trebui să fie un aspect de natură să îngrijoreze pe nimeni. Este adevărat că dacă ne raportăm strict la numere proporția este relativ mică. Însă 150 reprezintă în cazul ăsta rezultatul unui curent, este ceea ce se numește un „semnal” care trebuie identificat corespunzător.

Dacă (ne facem că) nu auzim ticăitul unei bombe cu ceas care stă lîngă un motoarele pornite ale unui Airbus A-380, asta nu înseamnă că bomba nu va exploda și că avionul nu va sări în aer.

November 15th, 2011

De la prima pîine „afară” … [VIDEO]

by Ratatouille

… pînă la obținerea pașaportului!
Căpșunari, doctoranzi, turci veniți la făcut autostrăzi, îngrijitoare în Italia … ce vreți voi, mai pe scurt oameni plecați dintr-o „acasă” nu prea prietenoasă din varii motive și care au ajuns pe te miri unde. Unii mai sîrguincioși chiar s-au pus cu burta pe carte, au investit într-un dicționar, într-un Mauger, în ceva CD-uri ca să știe cum se spune la ei cînd vrei să iei o pîine sau să agăți o gagică. Vine și clipa aceea în care, pentru prima dată, te duci la băcănia din colț să iei ceva de mîncare, nu de alta dar biscuiții și conservele cu care ți-ai burdușit papornița din România … s-au terminat! Au mai rămas doar cîteva plicuri cu ceai, evident de la Plafar, și nemuritorii robineți care se revarsă din sacii de rafie ai oricărui român care nu a pierdut complet legătura cu țara-mumă. Așadar la băcănia din colț … Stupoare! Francezul sau neamțul sau italianul get-beget de aici te salută cum nu ai auzit pe absolut nici un CD de limbi străine. Începi să cauți în cele mai prăfuite cotloane ale minții saluturi din cele mai non-convenționale pe care poate ți le-o fi spus vecina, care e profesoară de limba X și totuși ceea ce auzi nu seamănă cu nimic. Mă rog, te lași pagubaș și treci la subiect … ceri ceea ce ai de cerut. Gîtlejul ți se încordează și spui cu cel mai frumos accent, în cea mai literară limbă X că vrei … un kil de lapte. E primul test pe teren al cunoștințelor tale de limbă. Simți că de reacția omului din fața ta depinde întregul tău viitor pe acele tărîmuri necunoscute. Tragedia continuă! Băcanul nu pricepe nimic. Parcă ai vorbi turcește … Mai încerci de cîteva ori încercînd să nu rrrrrrostogolești RRRR-urile rrrrrromânești, spui din ce în ce mai corect în varianta literară a limbii X, băcanul pricepe tot mai puțin. Pînă la urmă te saturi și tragi un muget. De vacă! Băcanul scoate 2 sticle de lapte proaspăt, aruncînd astfel în derizoriu eforturile tale din ultimele luni de asimilare a limbii X.
Cam asta se întîmplă în clipul de mai jos, frîntură din Almanya de care vă povesteam de dimineață. Și să nu vă închipuiți că asta se întîmplă numai cu germana! Am simțit pe pielea mea ce frustrant este să fi fost elevul cu cele mai mari note la limba engleză pentru ca odată ajuns în America să nu reușesc să mă înțeleg cu omul care închiria mașini. Drept este că și ăla vorbea un soi de dialect, cel al african americans dacă tot e să fiu politically correct ;)

Pe de altă parte probabil că după ceva vreme de stat în același loc ajungem și la momentul în care devenim mîndri cetățeni ai mumei adoptive. Mîndri sau mai puțin mîndri dacă e să ne uităm la turcul din clipul de mai jos pe care funcționarul neamț care îi dă pașaportul îl pune să promită că va mînca porc și-și va face vacanțele în Mallorca (thanks andreea)

November 15th, 2011

Au vrut brațe de muncă și s-au pomenit cu oameni … (*)

by Ratatouille

* citat din Max Frisch
E seară, am terminat cu munca pe ziua de azi, mi-e foarte foame și nu mai am răbdare pînă acasă. Spre deosebire de România, aici magazinele se închid devreme. Totuși știu că la „kebab”-ul din colț e deschis pînă tîrziu noaptea. Iar aroma care iese prin ferestruica îngustă prin care turcul mustăcios își servește clienții se simte la 3 străzi distanță. Dacă mai țineți minte de la Tom și Jerry cum vreun miros apetisant îl apuca pe Tom de nas și-l ducea pînă în brațele dulăului fioros … ei bine, cam așa se întîmplă și cu mine. Rareori pot să-mi refuz un kebab slinos. Cel mai mult îmi place ăla din carne de miel sau oaie, dar din păcate nu-l găsesc întotdeauna, așa că în lipsă de altceva mă mulțumesc și cu cel de pui. Am încercat să fac și acasă, dar niciodată nu mi-a ieșit ca cel cumpărat.

(foto)

Turcii de la top five kebăbării din oraș mă cunosc drept client fidel. Am trecut demult de faza în care înfloreau de bucurie exclamînd de cîteva ori la rînd cînd mă vedeau „Hagi! Hagi! Hagi!”. Mai schimb o vorbă cu ei pentru că uneori nu vreau să mănînc kebab-ul în mers și mă așez la una din măsuțele șterse în grabă, eventual mai savurez și ceaiul ală îngrozitor de dulce, de mentă, întotdeauna „din partea casei”, împreună cu o baclava sau o sarailie. Mă uit la ei cum pregătesc lipiile cu mîinile goale pe care și le mai trec din cînd în cînd prin părul negru și sîrmos și mă gîndesc că în nici un alt boutique cu condițiile astea de „igienă” n-ar intra vreun neamț. Totuși la Mehmet, turcul de 47 de ani care ține afacerea, găsești întotdeauna 3-4 oameni la rînd. Chiar acum o puștoaică de vreo 16 ani, blondă cu ochi albaștri, comandă ceva cu un accent șvăbesc imposibil. Turcul pricepe și repetă comanda. Din germana lui mult mai inteligibilă pentru mine înțeleg detaliile: un kebab de pui fără ceapă și moderat de iute.

Puștoaica blondă și turcul brunet sunt mult mai aproape decît probabil lasă de înțeles aparențele. Pentru ea döner kebab este un fel de mîncare atît de intrat în rutina ultimei jumătăți de secol, încît practic face parte din cultura culinară a locului. Pentru el, ea este unul dintre clienții zilnici care-i permit să asigure familiei o viață pe care în Turcia nici nu ar fi visat-o.

La sfîrșitul lui octombrie s-au aniversat în Germania 50 de ani de la semnarea unui tratat cu Turcia prin care fosta Republică Federală importa brațe de muncă atît de necesare reconstrucției de după război. Se pare că la început nici nemții nu i-au considerat, dar nici turcii nu s-au considerat emigranți! Ideea a fost că vin, cîștigă niște bani buni, și pleacă. (Și sincer, cam asta a fost și ideea mea acu’ 11 ani) Dar cum cu o anumită stare de „bine” și de normalitate te obișnuiești repede, cei mai mulți au decis să-și aducă și familiile lăsate înapoi, în Turcia. Astfel că astăzi, din vreo 82 milioane de nemți, mai mult de 3 milioane au rădăcini turcești, din care mai mult de o treime au pașaport german.

Tatăl lui Mehmet a venit cu unul din trenurile speciale tocmai de la Istanbul și a coborît singur în gară la Karlsruhe. Singurătatea a fost compensată printr-un călduros „WILLKOMMEN” și muzică live la stația de amplificare a gării. Răceala și atitudinea de respingere față de străini s-au dovedit curînd a fi idei preconcepute, chiar dacă erau dovezi, la acea vreme recente, ale xenofobiei la nivel de politică de stat. După 10 ani l-a adus și pe Mehmet, atunci un tînăr de 17 ani care își dorea să urmeze medicina. Acum a învățat germana, gîndește în germană, scrie în germană, dar duce o viață în care tradițiile turcești se îmbină cu ale locului. Nu a făcut medicina, însă vinde probably the best kebab in town.

Dar kebabul meu s-a terminat și trebuie să plec. Pe ușa kebăbăriei intră ca o furtună un puști brunet de vreo 16 ani strigînd „Papiii! …” Este Mustafa, băiatul mai mare al lui Mehmet. Nu apucă să spună mai mult pentru că în graba lui dă peste puștoaica blondă și-i răstoarnă cărțile din brațe. Nu-mi dau seama exact ce se întîmplă afară, dar văd că Mustafa o ajută să se redreseze, timp în care o privește insistent. Ea probabil că s-a îmbujorat ușor însă cert este că Mustafa îl lasă baltă pe „Papi” și se îndepărtează împreună cu blonda. Cînd se întoarce văd că are un tricou în culorile Mannschaft-ului pe spatele căruia scrie … „Mezut Özil”.
============================================================================================

Dacă aveți ocazia, nu ratați filmul pe același subiect „Almanya – Willkommen in Deutschland”. Iar imaginile de mai jos, deși sunt în germană, cred că sunt deosebit de grăitoare și … da … mă regăsesc cel puțin în spiritul dacă nu în litera multor situații descrise aici.

============================================================================================

September 5th, 2011

Ce bine e să fii uituc!

by Ratatouille

Au fost săptămîna trecută poveștile referitoare la prima trecere legală a frontierei de Vest, apoi adevărata destrăbălare în Italia și Suedia sfîrșitului de an 1999, ajungînd astfel la momentul în care mi-am spus: și eu trebuie să plec! Este un pic exagerat să pretind că a fost vorba de o „decizie”, mai degrabă mi-am spus „hai să vedem ce-o ieși!”

Să vedem deci ce a ieșit!

Limita pe care mi-am propus-o de la bun început a fost Europa. Pe de altă parte însă m-am aruncat cam la orice: laseri, astro-fizică, polimeri, you name it! Acum privind în urmă îmi dau seama că a fost un pic de inconștiență în treaba asta, însă noroc că au fost alții care să trieze în locul meu! :)) Prin luna martie, după ce trimisesem pe puțin 100 de CV-uri, visul meu începea să prindă contur. Sau cel puțin așa credeam. Primesc în sfîrșit un email de undeva din Elveția cum că niște omuleți sunt interesați de ceea ce, credeau ei ;) , știu eu să fac. Un interviu telefonic, o perioadă de așteptare destul de chinuitoare dacă-mi mai aduc bine aminte … do not contact us, we will contact you … chestii din astea! În cele din urmă – chiXXX!

Dezmăgit mergeam abătut spre casă. To(n)ți își luau zborul numai eu nu și nu! Intru în bloc, cu un gest mecanic adun ce era prin cutia de scrisori, intru în casă și văd un colț de plic ambalat într-un mod atît de cunoscut mie. În fiecare an, primăvara și toamna primeam chemarea pentru recrutare!! :-D Pînă atunci o tot amînasem pe motive de facultate, de master etc … dar eram conștient că la un moment dat tot va trebui să îmi întrerup viața pentru 6 luni pentru a trece și peste această corvoadă. Iar dacă toate mergeau pe dos, de ce să nu fie această întrerupere acum?! Așa că m-am prezentat la recrutare cu gîndul să ocup unul din puținele locuri disponibile în acea primăvară a lui 2000. Pentru că în criza economică de atunci pînă și locurile în armată erau limitate. Am stat așadar ca păduchele în frunte susținînd pe tot parcursul procedurii de recrutare sus și tare că da, vreau să fac armata ACUM , care procedură era cu tot tacîmul: vizită medicală la p.l.-ul gol <:-P , inclusiv proba de privit la distanță :-B , test de inteligență :-O și psihologic :-W … OK, se pare că îi convinsesem pe toți, mai ales că o groază de trupeți ca mine nu se înghesuiau deloc să meargă în cătănie așa că se pare că aveam totuși un loc asigurat.

Mă înfățișez deci la Dl. Comandant să-mi iau repartiția la UM 0XXX dedicată evident TeRiștilor, celor care făceau armata la termen redus (6 luni). Dl. Comandant mă întreabă scurt: Diploma?! la care abia am reușit să îngaim ceva … că am uitat-o acasă. Armata mea stătea să înceapă fulminant. Ce poate fi mai penibil decît asta? Mă simțeam, ditamai bărbatu’ ce urma să-și apere patria, ca un mucos de clasa I care și-a uitat caietul cu teme acasă. Dacă vii cu diploma în juma de oră, faci armata la Cîmpulung, dacă întîrzii mai mult, te trimit la Baia Mare! … mai șuieră Dl. Comandant printre dinți! Hmmm, la Baia Mare din București … not so funny! Am făcut stînga-mprejur, sau dreapta … sunt uituc după cum vedeți … am sărit dintr-un autobuz în altul, am intrat val-vîrtej în casă, l-am luat pe tata să mă ducă înapoi la Comandament cu mașina, era să uit (IAR!!) pentru ce venisem, deci diploma, am biciuit caii putere ai Oltcit-ului părintesc mai ceva ca Phileas Fogg … și am intrat în anticamera Dlui Comandant la fix 39 de minute după ce plecasem. Maramuuuuuu, here I come! and singin’ … you’re in the Army now ... Secretara îmi spune că pot intra, era minutul 43 al existenței mele … Dl. Comandant parcă beneficiase de un stress relief între timp că devenise muuuult mai simpatic. Băiete, poți să pleci, nu mai sunt locuri pentru tine! Vorbim la recrutarea din toamnă!

Mă simțeam ca un restanțier! Nici măcar în armata nu eram în stare să merg!

Mi-am băgat și anume … picioarele, am plecat în vacanța de Paște, m-am întors proaspăt peste 2 săptămîni. În cutiuța mea poștală zăcea, printre powerpoint-uri și alte prostii, un email stingher de la mai vechii mei prieteni elvețieni care nici mai mult nici mai puțin își recunoșteau greșeala ințială de a mă respinge :-D și mă invitau la interviu!

  • Două săptămîni mai tîrziu, cam cînd ar fi trebuit să mă prezint la UM 0XXX, mă urcam în tren cu destinația Lausanne, Switzerland.
  • Peste alte cîteva săptămîni, la sfîrșit de mai, primesc acceptul să mă duc la doctorat 4 anișori.
  • sfîrșit de august – plec!

That’s all folks!