Posts tagged ‘emigrant’

February 17th, 2012

Fără Heineken și Shell! Îi pedepsim pe olandezi sau pe noi?

by Ratatouille

Recent în Olanda a mai avut loc o inițiativă cu tentă de discriminare la adresa est-europenilor. Și deși din cîte înțeleg nu este vorba de un demers oficial, ci de o inițiativă a unui partid politic, cred că este totuși un act cel puțin nepotrivit într-o Europă deschisă și unită cum ne place să credem că avem. Și deși poate fi adevărat că odată est-europenii a crescut și rata infracționalității în Vestul Europei în general, Olanda fiind numai un caz particular, nu trebuie să uităm că principiul vaselor comunicante a funcționat și în alt sens: acela al creșterii economice în țările respective care au beneficiat dintr-o dată de mînă de lucru ieftină. Tocmai din motivul acesta, ofuscarea Olandei, la nivel oficial sau nu, este cam nefondată.

În acest context, doi europarlamentari (un român și un polonez) îi îndeamnă pe est-europeni să boicoteze toate produsele olandeze în semn de protest la adresa recentelor acțiuni de care vă povesteam. Eu îmi pun problema: cît de eficient este un astfel de protest? Nu ne faultăm oare singuri dacă nu mai cumpărăm bere Heineken sau Amstel? Că nu îmi închipui că vine cu TIR-ul tocmai din Olanda, ci cred că se fabrică în România, sau într-un sens mai larg tot pe undeva prin Europa de Est. La fel și produsele Rexona, sau Dove, sau Knorr … Sau benzina de la Shell, probabil că dă de muncă și la ceva rafinării românești.

Pentru cine este interesat(ă), scrisoarea deschisă integrală a celor doi este mai jos:

 

Bruxelles 17.02.2012

Scrisoare deschisa catre cetatenii din Europa Centrala si de Est

“Dragi cetăţeni din Europa Centrală şi de Est,

Vreme de aproape jumătate de secol am trăit, mare parte dintre noi, departe de Europa Occidentală şi valorile ei democratice. Atunci când Uniunea Europeană ne-a deschis larg braţele şi ne-a primit, pe unii în 2004 şi pe alţii în 2007, dupa eforturi uriase facute pe drumul integrarii, am crezut că nu ne vom mai simţi nicicând excluşi, că vom fi parte a unei mari familii cu care împărtăşim aceleaşi valori şi cu care vom împărţi şi bune şi rele.

Am crezut, noi, cele 100 de milioane de cetăţeni europeni care au trăit în spatele unei cortine de fier discreţionare, impuse de altii impotriva vointei noastre si a cursului firesc al istoriei, că în Uniunea Europeană nu vom mai fi judecaţi la grămadă, nu ne vom mai simţi discriminaţi sau umiliţi pentru ca vrem sa calatorim, sa muncim, sa traim intr-un spatiu coumun prin esenta.

Un partid radical din Olanda a reuşit, însă, să ne amintească faptul că extremismul şi discriminarea pe bază de cetăţenie nu au murit în Europa anului 2012, ba chiar sunt din ce în ce mai virulente şi acceptate la nivelul unui Guvern european.

Am auzit de la acest partid de extremă dreaptă că est-europenii sunt infractori, că sunt direct răspunzători pentru creşterea criminalităţii în Olanda, că fiecare cetăţean olandez ar trebui să se plângă dacă şi-a pierdut locul de muncă în favoarea unui nou venit în UE şi, în general, dacă „a fost deranjat” de noii cetăţeni ai Europei, sosiţi odată cu anul 2004.

Ne simţim profund lezaţi si chiar amenintati de atitudinea partidului olandez PVV, un susţinător al Guvernului actual. Premierul olandez a refuzat să se dezică de site-ul anti-imigranţi din Europa Centrală şi de Est promovat de PVV si de politica acetui partid, in general.

Considerăm că Guvernul olandez trebuie să primească un mesaj foarte clar din partea celor 100 de milioane de cetăţeni europeni care au exact aceleasi drepturi precum cei olandezi.

Facem astfel apel la boicotarea tuturor produselor olandeze în toate cele 12 state ale UE devenite membre după 2004. Atunci cand diplomatia esueaza este dreptul cetatenilor sa intervina in mod direct, prin mijloace democratice precum dreptul consumatorului de a alege. Este nevoie să dăm un semnal unit Guvernului olandez şi partidului radical caruia ii sunt tolerate actiunile extremiste. Trebuie să arătăm Olandei că are nevoie de noi la fel de mult cum noi avem nevoie să aparţinem spaţiului comunitar.

Vă încurajăm să verificaţi întotdeauna provenienţa produselor pe care le cumpăraţi. Putem trăi fără ele, mai ales ca altele, la fel de bune sunt disponibile oricand. Iata cateva din principalele produse olandeze pe care va invitam sa le ignorati pana cand acest partid va fi izolat politic: Shell, Heineken, Dove, TNT, Amstel, Lipton, Rexona, Knorr, Axe, Wolters Kluwer, Tom Tom si lista ramane deschisa. In acest fel poate reusim si o implicare a companiilor care produc si vand aceste produse in rezolvarea acestei probleme, implicare care ar fi trebuit, in mod normal, sa intervina de la primele derapaje.

Un boicot al produselor olandeze venit din partea a 100 de milioane de consumatori este răspunsul potrivit pentru extremismul promovat de Olanda şi va transmite un mesaj clar către Guvernul sau ca nu suntem cetăţeni de mâna a doua si, mai mult, ca noi contam. Daca olandezii nu ne vor pe noi, nici noi nu vrem produsele lor.

Adoptand aceasta forma de protest, aratam ca suntem uniţi în faţa extremismului care, in lipsa unei actiuni eficiente care sa depaseasca simplele vorbe, riscă să escaladeze şi să transforme Europa în care trăim într-un loc cu valori răsturnate, în care nu ne mai regăsim, sau sa duca chiar la violente fizice cu efecte greu calculabile.”

Sebastian V. BODU MEP
Vice-Chairman of the Committee on Legal Affairs

 

Jacek SARYUSZ-WOLSKI MEP
Head of the Polish delegation to the EPP Group in the European Parliament
November 20th, 2011

88 … HH

by Ratatouille

8 … a 8-a literă a alfabetului … H … 88 codificarea pentru o expresie tabu în Germania (și nu numai): Hiel Hibler! Nu știu cum vă sună vouă, însă mie îmi pare un soi de codificare la un nivel foarte pueril a unor puștani care se joacă de-a hoții și vardiștii în spatele blocului. Și totuși puștanii ăștia au ucis 10 oameni în 6 ani, totul în numele unor idei pe care le credeam aparținînd unor vremuri trecute.

Mi-am petrecut o bună parte din viața de adult departe de România, deci în statistici probabil că apar la capitolul „emigranți” deși personal niciodată nu am simțit că mă identific în vreun fel cu respectiva etichetă. Dar avînd în vedere acest statut, discuția din ultima săptămînă din Germania referitoare la cele 9 asasinate comise de un grup de extrema dreaptă nu a avut cum să mă lase indiferent. Comunitatea este mică și din punct de vedere rasial este destul de … pură ;) , cam toată lumea știe că ăia de la numărul 18 nu-s nemți, copiii merg singuri în dreapta și în stînga și se întorc din ce în ce mai tîrziu acasă pe măsură ce înaintează în vîrstă … deci este absolut firesc să-mi pun întrebarea: „Familia mea este în siguranță?

Povestea pe scurt constă în descoperirea zilele trecute a unui mic dar activ grup auto-intitulat National Socialist Underground (NSU) care ar fi executat 10 oameni între 2000 și 2006, 8 turci, un grec și o polițistă. Gruparea a fost complet necunoscută autorităților germane care nu au făcut legătura între această serie de crime și o posibilă mișcare neonazistă, punînd crimele mai degrabă pe seama unor reglări de conturi între diferite comunități de emigranți. Ba mai mult, seria de execuții a fost numită „The Döner Crimes”, ceea ce prin prisma noilor descoperiri sună cel puțin … peiorativ. Umorul sinistru continuă cu Pantera Roz care este imaginea mișcării NSU și care apare într-un DVD în fața unui panou cu o hartă a Germaniei indicînd orașele unde au fost executate victimele. Sau aceeași „nevinovată” Panteră Roz adeptă a „faptelor, și nu a vorbelor”.

Care este reacția străzii?

Evident că aici nu pot decît să redau propria-mi percepție, așadar o experiență izolată. Însă pot spune că nu am avut și nici nu am auzit absolut nici o discuție pe tema asta între colegii mei. Să fie oare pentru că lumea aici este tolerantă, deschisă în ceea ce-i privește pe emigranți, pentru că atmosfera este mai aproape de ceea ce descriam zilele trecute? Să fie oare pentru că oamenii privesc de fapt problema asta ca fiind „la ei acolo”, la o ceată realtiv restrînsă de dezaxați izolați? Stupefiant este că însuși ministrul de interne german declara că în urmă cu cîteva zile nu și-ar fi închipuit că pe teritoriul Germaniei pot exista astfel de organizații teroriste, ori că o singură celulă poate comite atîtea crime.

Dar cît de izolați sunt astfel de extremiști neo-naziști? Statisticile oficiale spun că între 1990 și 2010 au fost 47 de crime pe tema asta. În numai cîteva zile, odată cu scoaterea NSU din … underground numărul lor a sporit cu 10. Asta apropo de „statistici oficiale”. Numai că într-o serie de investigații făcute anul trecut de Der Tagesspiegel și Die Zeit (via The Local) s-a descoperit că numărul real este de fapt cam de 3 ori mai mare, pe undeva pe la 150 de cazuri. Și aici ne întoarcem iarăși la „vocea străzii” care este de fapt vocea comentatorilor la articolul respectiv pe care îmi asum riscul de a-i considera, într-o oarecare măsură, „poporul”. Un comentator care se recomandă a fi cetățean german din părinți emigranți este de părere că atitudinea poliției este una de discriminare față de cazurile în care sunt implicați emigranți. Dar hai să zicem că poate aici este vorba de o oarecare „polarizare” de opinie.

Un alt comentator pune crimele neo-nazi pe seama a ceea ce el/ea numește băgarea sub preș a istoriei prin unele măsuri precum interzicerea salutului nazist în public sau etalarea zvasticii. În ceea ce mă privește nu sunt absolut deloc de acord că această parte a istoriei este trecută sub tăcere. Televiziunile germane prezintă un număr impresionant de filme documentare și numărul celor care tratează perioada 1930-1945 se distanțează net de orice altă tematică la capitolul istorie.

Însă ceea ce mi s-a părut uimitor a fost un raționament care spunea că atîta vreme cît numărul de omucideri din Germania a fost anul trecut de peste 2600, 150 de crime de sorginte neo-nazi înșirate pe 20 de ani nu ar trebui să fie un aspect de natură să îngrijoreze pe nimeni. Este adevărat că dacă ne raportăm strict la numere proporția este relativ mică. Însă 150 reprezintă în cazul ăsta rezultatul unui curent, este ceea ce se numește un „semnal” care trebuie identificat corespunzător.

Dacă (ne facem că) nu auzim ticăitul unei bombe cu ceas care stă lîngă un motoarele pornite ale unui Airbus A-380, asta nu înseamnă că bomba nu va exploda și că avionul nu va sări în aer.

November 15th, 2011

De la prima pîine „afară” … [VIDEO]

by Ratatouille

… pînă la obținerea pașaportului!
Căpșunari, doctoranzi, turci veniți la făcut autostrăzi, îngrijitoare în Italia … ce vreți voi, mai pe scurt oameni plecați dintr-o „acasă” nu prea prietenoasă din varii motive și care au ajuns pe te miri unde. Unii mai sîrguincioși chiar s-au pus cu burta pe carte, au investit într-un dicționar, într-un Mauger, în ceva CD-uri ca să știe cum se spune la ei cînd vrei să iei o pîine sau să agăți o gagică. Vine și clipa aceea în care, pentru prima dată, te duci la băcănia din colț să iei ceva de mîncare, nu de alta dar biscuiții și conservele cu care ți-ai burdușit papornița din România … s-au terminat! Au mai rămas doar cîteva plicuri cu ceai, evident de la Plafar, și nemuritorii robineți care se revarsă din sacii de rafie ai oricărui român care nu a pierdut complet legătura cu țara-mumă. Așadar la băcănia din colț … Stupoare! Francezul sau neamțul sau italianul get-beget de aici te salută cum nu ai auzit pe absolut nici un CD de limbi străine. Începi să cauți în cele mai prăfuite cotloane ale minții saluturi din cele mai non-convenționale pe care poate ți le-o fi spus vecina, care e profesoară de limba X și totuși ceea ce auzi nu seamănă cu nimic. Mă rog, te lași pagubaș și treci la subiect … ceri ceea ce ai de cerut. Gîtlejul ți se încordează și spui cu cel mai frumos accent, în cea mai literară limbă X că vrei … un kil de lapte. E primul test pe teren al cunoștințelor tale de limbă. Simți că de reacția omului din fața ta depinde întregul tău viitor pe acele tărîmuri necunoscute. Tragedia continuă! Băcanul nu pricepe nimic. Parcă ai vorbi turcește … Mai încerci de cîteva ori încercînd să nu rrrrrrostogolești RRRR-urile rrrrrromânești, spui din ce în ce mai corect în varianta literară a limbii X, băcanul pricepe tot mai puțin. Pînă la urmă te saturi și tragi un muget. De vacă! Băcanul scoate 2 sticle de lapte proaspăt, aruncînd astfel în derizoriu eforturile tale din ultimele luni de asimilare a limbii X.
Cam asta se întîmplă în clipul de mai jos, frîntură din Almanya de care vă povesteam de dimineață. Și să nu vă închipuiți că asta se întîmplă numai cu germana! Am simțit pe pielea mea ce frustrant este să fi fost elevul cu cele mai mari note la limba engleză pentru ca odată ajuns în America să nu reușesc să mă înțeleg cu omul care închiria mașini. Drept este că și ăla vorbea un soi de dialect, cel al african americans dacă tot e să fiu politically correct ;)

Pe de altă parte probabil că după ceva vreme de stat în același loc ajungem și la momentul în care devenim mîndri cetățeni ai mumei adoptive. Mîndri sau mai puțin mîndri dacă e să ne uităm la turcul din clipul de mai jos pe care funcționarul neamț care îi dă pașaportul îl pune să promită că va mînca porc și-și va face vacanțele în Mallorca (thanks andreea)

November 15th, 2011

Au vrut brațe de muncă și s-au pomenit cu oameni … (*)

by Ratatouille

* citat din Max Frisch
E seară, am terminat cu munca pe ziua de azi, mi-e foarte foame și nu mai am răbdare pînă acasă. Spre deosebire de România, aici magazinele se închid devreme. Totuși știu că la „kebab”-ul din colț e deschis pînă tîrziu noaptea. Iar aroma care iese prin ferestruica îngustă prin care turcul mustăcios își servește clienții se simte la 3 străzi distanță. Dacă mai țineți minte de la Tom și Jerry cum vreun miros apetisant îl apuca pe Tom de nas și-l ducea pînă în brațele dulăului fioros … ei bine, cam așa se întîmplă și cu mine. Rareori pot să-mi refuz un kebab slinos. Cel mai mult îmi place ăla din carne de miel sau oaie, dar din păcate nu-l găsesc întotdeauna, așa că în lipsă de altceva mă mulțumesc și cu cel de pui. Am încercat să fac și acasă, dar niciodată nu mi-a ieșit ca cel cumpărat.

(foto)

Turcii de la top five kebăbării din oraș mă cunosc drept client fidel. Am trecut demult de faza în care înfloreau de bucurie exclamînd de cîteva ori la rînd cînd mă vedeau „Hagi! Hagi! Hagi!”. Mai schimb o vorbă cu ei pentru că uneori nu vreau să mănînc kebab-ul în mers și mă așez la una din măsuțele șterse în grabă, eventual mai savurez și ceaiul ală îngrozitor de dulce, de mentă, întotdeauna „din partea casei”, împreună cu o baclava sau o sarailie. Mă uit la ei cum pregătesc lipiile cu mîinile goale pe care și le mai trec din cînd în cînd prin părul negru și sîrmos și mă gîndesc că în nici un alt boutique cu condițiile astea de „igienă” n-ar intra vreun neamț. Totuși la Mehmet, turcul de 47 de ani care ține afacerea, găsești întotdeauna 3-4 oameni la rînd. Chiar acum o puștoaică de vreo 16 ani, blondă cu ochi albaștri, comandă ceva cu un accent șvăbesc imposibil. Turcul pricepe și repetă comanda. Din germana lui mult mai inteligibilă pentru mine înțeleg detaliile: un kebab de pui fără ceapă și moderat de iute.

Puștoaica blondă și turcul brunet sunt mult mai aproape decît probabil lasă de înțeles aparențele. Pentru ea döner kebab este un fel de mîncare atît de intrat în rutina ultimei jumătăți de secol, încît practic face parte din cultura culinară a locului. Pentru el, ea este unul dintre clienții zilnici care-i permit să asigure familiei o viață pe care în Turcia nici nu ar fi visat-o.

La sfîrșitul lui octombrie s-au aniversat în Germania 50 de ani de la semnarea unui tratat cu Turcia prin care fosta Republică Federală importa brațe de muncă atît de necesare reconstrucției de după război. Se pare că la început nici nemții nu i-au considerat, dar nici turcii nu s-au considerat emigranți! Ideea a fost că vin, cîștigă niște bani buni, și pleacă. (Și sincer, cam asta a fost și ideea mea acu’ 11 ani) Dar cum cu o anumită stare de „bine” și de normalitate te obișnuiești repede, cei mai mulți au decis să-și aducă și familiile lăsate înapoi, în Turcia. Astfel că astăzi, din vreo 82 milioane de nemți, mai mult de 3 milioane au rădăcini turcești, din care mai mult de o treime au pașaport german.

Tatăl lui Mehmet a venit cu unul din trenurile speciale tocmai de la Istanbul și a coborît singur în gară la Karlsruhe. Singurătatea a fost compensată printr-un călduros „WILLKOMMEN” și muzică live la stația de amplificare a gării. Răceala și atitudinea de respingere față de străini s-au dovedit curînd a fi idei preconcepute, chiar dacă erau dovezi, la acea vreme recente, ale xenofobiei la nivel de politică de stat. După 10 ani l-a adus și pe Mehmet, atunci un tînăr de 17 ani care își dorea să urmeze medicina. Acum a învățat germana, gîndește în germană, scrie în germană, dar duce o viață în care tradițiile turcești se îmbină cu ale locului. Nu a făcut medicina, însă vinde probably the best kebab in town.

Dar kebabul meu s-a terminat și trebuie să plec. Pe ușa kebăbăriei intră ca o furtună un puști brunet de vreo 16 ani strigînd „Papiii! …” Este Mustafa, băiatul mai mare al lui Mehmet. Nu apucă să spună mai mult pentru că în graba lui dă peste puștoaica blondă și-i răstoarnă cărțile din brațe. Nu-mi dau seama exact ce se întîmplă afară, dar văd că Mustafa o ajută să se redreseze, timp în care o privește insistent. Ea probabil că s-a îmbujorat ușor însă cert este că Mustafa îl lasă baltă pe „Papi” și se îndepărtează împreună cu blonda. Cînd se întoarce văd că are un tricou în culorile Mannschaft-ului pe spatele căruia scrie … „Mezut Özil”.
============================================================================================

Dacă aveți ocazia, nu ratați filmul pe același subiect „Almanya – Willkommen in Deutschland”. Iar imaginile de mai jos, deși sunt în germană, cred că sunt deosebit de grăitoare și … da … mă regăsesc cel puțin în spiritul dacă nu în litera multor situații descrise aici.

============================================================================================

September 5th, 2011

Ce bine e să fii uituc!

by Ratatouille

Au fost săptămîna trecută poveștile referitoare la prima trecere legală a frontierei de Vest, apoi adevărata destrăbălare în Italia și Suedia sfîrșitului de an 1999, ajungînd astfel la momentul în care mi-am spus: și eu trebuie să plec! Este un pic exagerat să pretind că a fost vorba de o „decizie”, mai degrabă mi-am spus „hai să vedem ce-o ieși!”

Să vedem deci ce a ieșit!

Limita pe care mi-am propus-o de la bun început a fost Europa. Pe de altă parte însă m-am aruncat cam la orice: laseri, astro-fizică, polimeri, you name it! Acum privind în urmă îmi dau seama că a fost un pic de inconștiență în treaba asta, însă noroc că au fost alții care să trieze în locul meu! :)) Prin luna martie, după ce trimisesem pe puțin 100 de CV-uri, visul meu începea să prindă contur. Sau cel puțin așa credeam. Primesc în sfîrșit un email de undeva din Elveția cum că niște omuleți sunt interesați de ceea ce, credeau ei ;) , știu eu să fac. Un interviu telefonic, o perioadă de așteptare destul de chinuitoare dacă-mi mai aduc bine aminte … do not contact us, we will contact you … chestii din astea! În cele din urmă – chiXXX!

Dezmăgit mergeam abătut spre casă. To(n)ți își luau zborul numai eu nu și nu! Intru în bloc, cu un gest mecanic adun ce era prin cutia de scrisori, intru în casă și văd un colț de plic ambalat într-un mod atît de cunoscut mie. În fiecare an, primăvara și toamna primeam chemarea pentru recrutare!! :-D Pînă atunci o tot amînasem pe motive de facultate, de master etc … dar eram conștient că la un moment dat tot va trebui să îmi întrerup viața pentru 6 luni pentru a trece și peste această corvoadă. Iar dacă toate mergeau pe dos, de ce să nu fie această întrerupere acum?! Așa că m-am prezentat la recrutare cu gîndul să ocup unul din puținele locuri disponibile în acea primăvară a lui 2000. Pentru că în criza economică de atunci pînă și locurile în armată erau limitate. Am stat așadar ca păduchele în frunte susținînd pe tot parcursul procedurii de recrutare sus și tare că da, vreau să fac armata ACUM , care procedură era cu tot tacîmul: vizită medicală la p.l.-ul gol <:-P , inclusiv proba de privit la distanță :-B , test de inteligență :-O și psihologic :-W … OK, se pare că îi convinsesem pe toți, mai ales că o groază de trupeți ca mine nu se înghesuiau deloc să meargă în cătănie așa că se pare că aveam totuși un loc asigurat.

Mă înfățișez deci la Dl. Comandant să-mi iau repartiția la UM 0XXX dedicată evident TeRiștilor, celor care făceau armata la termen redus (6 luni). Dl. Comandant mă întreabă scurt: Diploma?! la care abia am reușit să îngaim ceva … că am uitat-o acasă. Armata mea stătea să înceapă fulminant. Ce poate fi mai penibil decît asta? Mă simțeam, ditamai bărbatu’ ce urma să-și apere patria, ca un mucos de clasa I care și-a uitat caietul cu teme acasă. Dacă vii cu diploma în juma de oră, faci armata la Cîmpulung, dacă întîrzii mai mult, te trimit la Baia Mare! … mai șuieră Dl. Comandant printre dinți! Hmmm, la Baia Mare din București … not so funny! Am făcut stînga-mprejur, sau dreapta … sunt uituc după cum vedeți … am sărit dintr-un autobuz în altul, am intrat val-vîrtej în casă, l-am luat pe tata să mă ducă înapoi la Comandament cu mașina, era să uit (IAR!!) pentru ce venisem, deci diploma, am biciuit caii putere ai Oltcit-ului părintesc mai ceva ca Phileas Fogg … și am intrat în anticamera Dlui Comandant la fix 39 de minute după ce plecasem. Maramuuuuuu, here I come! and singin’ … you’re in the Army now ... Secretara îmi spune că pot intra, era minutul 43 al existenței mele … Dl. Comandant parcă beneficiase de un stress relief între timp că devenise muuuult mai simpatic. Băiete, poți să pleci, nu mai sunt locuri pentru tine! Vorbim la recrutarea din toamnă!

Mă simțeam ca un restanțier! Nici măcar în armata nu eram în stare să merg!

Mi-am băgat și anume … picioarele, am plecat în vacanța de Paște, m-am întors proaspăt peste 2 săptămîni. În cutiuța mea poștală zăcea, printre powerpoint-uri și alte prostii, un email stingher de la mai vechii mei prieteni elvețieni care nici mai mult nici mai puțin își recunoșteau greșeala ințială de a mă respinge :-D și mă invitau la interviu!

  • Două săptămîni mai tîrziu, cam cînd ar fi trebuit să mă prezint la UM 0XXX, mă urcam în tren cu destinația Lausanne, Switzerland.
  • Peste alte cîteva săptămîni, la sfîrșit de mai, primesc acceptul să mă duc la doctorat 4 anișori.
  • sfîrșit de august – plec!

That’s all folks!

September 2nd, 2011

Al doilea pas: Italia și SUEDIA

by Ratatouille

SUEDIA – UPPSALA

Nici bine nu m-am întors din Italia și am plecat pentru vreo 2 luni în Suedia, la Uppsala. Deja începusem să mă nărăvesc! Urma să cunosc o cu totul altă față a „Vestului” și asta nu în cea mai fericită perioadă a anului. Era noiembrie-decembrie cînd amurgul înseamnă ora 15:00. Dacă ar fi să caracterizez într-un singur cuvînt impactul pe care l-au avut Suedia și Uppsala asupra mea, aș spune: sobrietate. (Well … cu excepția serilor de weekend. :-D ) Clădiri, oameni, comportamente, mașini, parcuri – toate îmi dădeau această senzație!

Am avut colegi de o sobrietate cu care nu eram obișnuit. Ajungeam la serviciu și încercam să fac o glumă la care primeam niște priviri sub care mă topeam de rușine. Nu era loc de glume. Toate astea pînă vineri după program. La mai puțin de 2 ore de la birou ne întîlneam într-o cîrciumă. Complet alți oameni! Volubili, cu gura pînă la urechi. Beți! Am învățat că și în Vest ideea de „monopol de stat” încă se poartă, iar în Suedia asta se manifestă vizavi de alcool (așa cum am povestit recent).

Am văzut ce înseamnă un oraș universitar. Cam ca orașele mono-industriale de la noi (Petroșani) în sensul că 80% din populație este legată într-un fel sau altul de universitate. Am văzut ce înseamnă o universitate cu tradiție (înființată în 1477). Am văzut ce înseamnă trafic într-un astfel de oraș universitar: accidente în lanț cu 15-20 de biciclete. J) Să nu uităm că acțiunea se petrece în Suedia, în luna noiembrie-decembrie, deci avem zăpadă și gheață!

Și da, am putut să realizez mai mult decît dintr-o simplă delegație cum se trăiește cu un salariu de 2000+ $ pe lună. Evident că știam că acele 6 săptămîni se vor termina și știam unde mă voi întoarce așa că am încercat să repet faza cu măslinele și portocalele din Italia, însă în Suedia lunii decembrie asta a fost ceva mai greu.

CONCLUZIA

Am revenit în România înainte de Crăciun 1999, țin minte perfect ziua de 19 decembrie. Pentru cine nu-și mai aduce aminte, anii respectivi au fost niște ani de criză economică crîncenă. Personal stăteam pe un sac de bani, noțiunea de „sac” fiind valabilă numai în comparație cu ceea ce se întîmpla în jurul meu. A trecut și vacanța de iarnă, sarmalele s-au topit, brazii au fost aruncați la tomberon, împreună cu ambalajele de la cadourile lui Moș Crăciun! Au urmat ianuarie, februarie, martie în care am intrat în normal. Salarii neplătite, fenomenele de canibalism au început să apară ușor-ușor … Colc peste pupăză primeam știri și poze de la colegii plecați de maximum jumătate de an pe cine știe unde, poze ce conțineau tot soiul de mărunțișuri: o mașină, o casă complet mobilată, desigur fie ea și închiriată, you got my point! Acestea fiind zise frustrarea atinsese cote critice așa că am luat într-un final DECIZIA! Am început să îmi trimit CV-ul fără noimă pretutindeni. Ah, totuși o noimă a fost: NUMAI în Europa, pe sistemul să fie aproape de „casă”.

(unde am aterizat pînă la urmă – în episodul viitor)

September 1st, 2011

Al doilea pas: Italia și …

by Ratatouille

(primul)

Al doilea pas a fost de fapt unul dublu … un salt! Mai întîi:

ITALIA – ROMA

A trebuit să aștept aproape un an. Prima coadă la viză. Îmbrînceli, numere de ordine exact ca în urmă cu 10 ani la carne. A fost primul zbor cu avionul. Alitalia, acea coadă verde ridicată a unui MD-80 (pe care sper că le-au retras din funcțiune că și atunci erau vechi!) Berea servită în avion … Peroni sau Nastro Azzurro. Îmi amintesc fiecare detaliu, fiecare ambalaj care atunci mi se părea strălucitor cam orice ar fi fost înăuntru.

(foto)

Spre deosebire de Budapesta pe care am considerat-o ca un binevenit transit între Est și Vest, Roma putea fi considerată „Vest”. Chiar și tomberoanele de gunoi neculese arătau altfel. Apăreau fenomene noi pentru mine, de exemplu cohortele de negri magrebieni care pe niște folii de plastic vindeau fake-uri (produse de firnă) și care se evaporau eficient la adierea poliției. Colegul meu mai experimentat și mai umblat mi-a atras atenția asupra unui alt semn al „Vestului”: de îndată ce a început ploaia (și la Roma nu plouă totuși în fiecare zi) au apărut ca din pămînt la fiecare colț de stradă, la fiecare ieșire de metrou, o mulțime de indieni care vindeau … umbrele!!

Nu insist aici asupra monumentelor Romei istorice și asta în primul rind datorită faptului că la ora respectivă ochii și mintea mea se uimeau de TOT, în egală măsură de Colosseum și de indienii de mai sus. Dar să nu uităm firul poveștii: cum am ajuns eu să plec din România! Un element important în toată afacerea asta a fost diurnal de circa 100$ care trebuie multiplicată cu vreo 10-14 zile cît am stat la Roma! Pentru anul 1999 era o suma remarcabilă!

Așadar m-am întors la București cu măcar 1000$ mîncînd măsline și portocale de prin copacii de pe marginea drumurilor romane. Asta pentru că nu aveau lebede! (JOKE, OK??)

(VA URMA! la ora 14:00 – a doua țară a anului de cotitură 1999. CONCURS: voi avea plăcerea (și onoarea desigur) să găzduiesc un post al celei/celui care o va ghici. Mă rog, nu știu ce concurs e ăsta la care tot eu cîștig … :)) )

August 31st, 2011

Budapesta – primul pas

by Ratatouille

(Pentru cei ce au deschis mai tîrziu televizoarele, săptămîna asta se întîmplă pe coolnewz.info un serial prilejuit de faptul că se împlinesc 11 ani de cînd am părăsit patria-mumă, Roumanie! Precedentele scrieri – aici și aici!)

Am scris cîteva vorbe ieri despre Ungaria? Asta a fost de altfel prima țară unde am ieșit „în afară” în 1998! Privind în urmă acum îmi dau seama că Budapesta a fost locul perfect pentru a face acest prim pas fără a suferi un șoc prea mare.

Ungaria era o destinație interesantă. Pentru cine nu-și aduce aminte, în 1998 tensiunile cu minoritatea maghiară erau încă semnificative cel puțin la nivel „oficial”, amintirea a ceea ce se întîmplase în martie 1990 fiind încă proaspătă în mințile tuturor. Cu toate astea aș putea spune că toată lumea era de acord că „ungurii o duc mai bine”. Prin urmare mirajul străinătății la 9 ani de la Revoluție era încă viu și dispunea de mult combustibil.

(foto)

Ziua plecării, ziua în care am învins fetișul străinătății a fost o zi perfectă pentru o vizită în Ungaria: 1 decembrie 1998. Îmi amintesc trenul cu nume sugestiv, ceva gen Rapidul Dacia, vocea nazalizată a crainicei din Gara de Nord care anunța stațiile cu rezonanțe ungurești pentru ca totul să culmineze cu Budapesta și apoi Viena, punctul terminus al trenului. Dar pentru Viena trebuia să mai aștept cîțiva ani! Mai apoi la Curtici dar și la Lököshaza, parcă venind din altă epocă îi aud pe grănicerii români și unguri deopotrivă bătînd cu pumnul în ușa vagonului de dormit pentru ca apoi să ne ceară socoteală răstit încotro ne ducem, ce facem, de ce, cu cine și de cîte ori. Într-un final zorii zilei lăsau să se vadă din tren o Ungarie care pînă la Budapesta semăna oarecum cu Bărăganul nostru, lesne de înțeles fiind deja pentru toți că ochii noștri erau flămînzi după ce e diferit „la ei” față de „la noi”

Pe de o parte fostă capitală imperială cu construcții impunătoare, Dunărea care împarte orașul în două și în același timp oferă deschidere, spațiu, un oraș pe care pe alocuri (!) nu mă sfiesc acum să-l compar cu Parisul, pe de altă parte un oraș în care regăseam multe imagini cunoscute, totul semăna într-o oarecare masură cu ceea ce știam de acasă: tramvaiele și autobuzele cu burduf, băncile din parcuri, aglomerația pestriță de prin pasajele subterane sau din gara Keleti, mulțimea de chioșcuri care vindeau te miri ce, pînă și fețele oamenilor parcă-mi spuneau că pe unii i-am zărit și prin București!

M-am întors acasă după vreo săptămînă de bătut Budapesta în lung și-n lat, încărcat de imagini și impresii, dar fără nici cel mai mic gînd de ducă. Rămăsesem totuși cu senzația că Budapesta nu este totuși „Vest” și în nici un caz nu mă convinsese că merită efortul. Sau poate nu-mi ajunsese cuțitul la os!

Mi-ar place să știu unde și cînd a fost prima ta escapadă în afara României și de nu-i prea mult, cu ce impresii ai rămas mai ales din punctual ăsta de vedere: „la ei vs. la noi”? O poți lua și ca o leapșă pe blogul tău! ;)

August 30th, 2011

Ciungă, Vegeta și strumfi

by Ratatouille

Cred că plecatul „în afară” sau „dincolo” s-a dezvoltat ca un fetiș încă din anii copilăriei. Aveam mai puțin de 5 ani și îmi aduc aminte cu claritate cum la grădiniță copiii împărțeau o gumă de mestecat … o ciugă străină! Da, da … deja mestecată de posesor pe drumul de acasă către grădiniță!

(foto)

Mai apoi la școală am avut cîțiva colegi, vreo 3-4, care aveau „carioci” străine, pixuri cu mine de zero-cinci sau niște penare mai frumos colorate și ele provenite „din afară”. Apropo de penare, la un moment dat am devenit și eu competitive pentru că un unchi plecase într-o excursie studențească în Polonia și îmi adusese un penar cu „El Mundial ‘86” – Campionatul de Fotbal din Mexic din 1986. Cu cîtă satisfacție am fost și eu printre cei admirați la școală pentru că aveam ceva din sfînta străinătate! Care campionat mondial de fotbal era urmărit, evident, la „bulgari”.  Tot „la bulgari” Studio X de sîmbătă seara ținea mulți iubitori de de filme din sudul țării treji pînă la ore tîrzii, în timp ce noi, copiii, ne uitam la tot soiul de desene animate din care îmi aduc aminte unele cu … ștrumfi. (????) Așa se face că pînă și amărîta Bulgarie ajunsese să reprezinte un miraj! În drum spre mare cu părinții vedeam sîrma ghimpată de la Ostrov și mi se părea ceva magic faptul că la mai puțin de 5 metri de mine începea Bulgaria. Se termina România! Nu știam exact ce înseamnă, dar misterul potența toată treaba. De la rudele din vestul țării primeam renumita Vegeta de la sîrbi sau auzeam de cine știe ce alte „minunății” din Ungaria. Dar de ce să mă duc atît de departe?? Televiziunile moldovenească și ucrainiană erau și ele o sursă de divertisment în peisajul cenușiu al acelor ani.

(foto)

Mai auzeam cînd și cînd fie despre Nadia, fie despre Margareta Pîslaru, fie despre Belodedici sau Nicu Covaci că „au fugit”. Oamenii dezbăteau la coadă la carne și asta accentua ideea că Nadia era undeva … dincolo, în timp ce noi eram aici … la coadă la carne!

August 29th, 2011

11 ani

by Ratatouille

Sfîrșit de august 2000

De pe aeroportul Otopeni plecau zilnic mult mai puține avioane decît astăzi. Biletele aparțineau încă epocii clasice – bilete de hîrtie de care trebuia să ai mare grijă să nu le pierzi. Scumpe! Pentru o călătorie cu avionul oamenii se îmbrăcau cu „hainele bune” pentru că, nu-i așa, prețurile triau clienții. În limbajul zilnic o călătorie în străinătate încă echivala cu o călătorie „în afară”. Sau „dincolo”.

Printr-un concurs de împrejurări în care noțiunea de „noroc” a jucat un rol decisiv, sfîrșitul lui august 2000 a însemnat momentul în care cu traista-n băț m-am hotarît să plec. Cu o întreagă viață plus cîteva cărți de franceză înghesuite în două valize (pe atunci companiile aeriene permiteau două bagaje gratis chiar la zborurile europene), cu viza de Elveția în buzunar și cu un amestec bizar de emoții și senzații m-am urcat în avionul cu destinația … Praga! Mda, pentru că după cum vă povesteam prețurile biletelor de avion nu erau de neglijat așa că am ajuns la Geneva într-o variantă mai ieftină, cu escală la Praga.

De fapt cred că nu poate fi vorba de o adevărată „decizie” de a pleca. Am fost probabil influențat de trendul de la acea vreme. Pur și simplu printre colegii mei, a pleca din România era … „la modă”! Cei mai mulți se preocupau de aspectul ăsta încă din primii ani de facultate, strîngînd ban peste ban pentru a-și da tot soiul de teste gen GRE, TOEFEL sau GMAT, iar imediat după licență toți cei care au vrut asta, au plecat, cei mai mulți dintre ei la una din miile de universități, mai bune sau mai puțin bune, din America.

Bucureștenii se dădeau duși mai greu. Statul acasă, la părinți, a amînat acel moment critic în care să fim nevoiți să luăm taurul de coarne. O bursă și o meditație și banii de o bere și chiar de o vacanță cu cortul erau, cel puțin parțial, asigurați. Totuși în anul 2000, cînd vorba cîntecului, „nu mai eram copii”, am dat cu taurul de pămînt!

Tu ai pleca din România? sau … Tu de ce ai plecat din România? sau … Tu te-ai întoarce în România?

(Planul pe săptămîna asta este un serial despre cum a încolțit și cum s-a concretizat ideea plecării! Stay tuned!)