coolnewz about hot thingz

Despre un subiect care mă preocupă demult și pe care, cu siguranță, l-am mai atins într-o formă sau alta. Îmi stătea demult în buricele degetelor, dar un articol de ieri al Gabrielei a grăbit momentul scrierii rîndurilor de mai jos.

Cît am stat în România am încercat, ca (mai) toată lumea, acea bucurie pe care încă o mai știm atunci cînd gimnastele noastre iau note bune la olimpiade, sau aceea pe care am cam uitat-o atunci cînd vreo echipă românească de fotbal dă un gol în poarta altora (unde altora nu include Andorra, Cipru sau Luxemburg). Odată ce pleci din România și te stabilești aiurea apare într-o măsură sau alta o problemă de identitate. Care crește în intensitate pe măsură ce trece timpul și ai stat în același loc. Ce sunt eu acum? te întrebi după vreo 5 ani … Irish? – în cazul Gabrielei. Neamț? – în cazul meu. (bine, eu nu am ajuns încă la faza cu cetățenia, dar este în plan) De foarte multe ori treaba cu cetățenia are și implicații practice, implicații care nu țin de esența ființei tale. Gen ajutor de șomaj în caz că …, gen pensie cînd o veni vremea, gen vize pentru unde o mai fi cazul etc … Dar nu despre astea discutăm acum. Pentru că de multe ori, aproape fără să simți, fiind la Roma ajungi să te comporți precum romanii. Este un soi de asimilare pașnică, lentă, dar foarte sigură. Un exemplu cît se poate de inofensiv: în Elveția fiind în timpul iernii, în weekend-uri pur și simplu nu ai ce face și nu ai cu cine te întîlni dacă nu mergi la ski. După un an – doi ajungi la concluzia că trebuie să mă apuc și eu de ski! Păi nah, toată lumea e plecată la ski, iar cînd se întoarce, tot despre ski vorbește. Ce poți face? La fel se întîmplă și cu alte aspecte ale vieții de zi de zi. Deci de voie, de nevoie, ajungi oarecum să te identifici cu oamenii locului.

(foto 1, foto 2)

Asta este o evoluție care nu este decît într-o mică măsură sub controlul tău, ca individ. Însă de multe ori ajungi să-ți placă, ajungi aproape să te îndrăgostești de un loc și de oamenii lui pentru simplul fapt că observi acolo niște aspecte în care te regăsești sau/și pe care le apreciezi. Exemplul cel mai aproape de mine este, evident, viața în Germania. Să luăm treaba bine-cunoscută, aproape legendară, a gunoiului. Păi cum să nu te atașezi de un loc unde, spre deosebire de patria-mumă de unde vii, gunoiul nu zace pe străzi. Și culmea … mașina de gunoi trece mai rar decît trece pe strada copilăriei tale! Și culmea … trebuie să pui și tu osul și să ai grijă ca fix în ziua în care vine mașina de gunoi să scoți tomberonul în stradă (că altfel mai rămîi cu el o săptămînă și poate tocmai ai aruncat acolo niște capete de pește! ). Sau tot în Germania: mda, plătești impozite de te doare sufletul, dar vezi niște școli care sunt mai gratuite decît în patria-mumă. Și exemplele pot continua.

Și acum următorul nivel de identificare, poate ceva mai superficial: călătorești ca turist sau în interes de serviciu și petreci cîteva zile în diferite locuri și constați că te-a lovit săgeata amorului vizavi de locul respectiv. Acum nu mă refer la vreo excursie de o săptămînă pe vreo insulă tropicală pentru că aia nu este viață reală, acea săptămînă este ea însăși o insulă izolată în viața ta. Totuși mi s-a întîmplat de cîteva ori să spun mda, aș vrea să locuiesc aici (măcar) o parte din viața mea! S-a întîmplat odată cu America unde chiar am stat vreo doi ani și unde, lăsînd la o parte unele detalii practice ale vieții gen job și copii, m-aș vedea la o adică locuind iar. S-a mai întîmplat odată după vreo 10 zile în Coreea. De Sud, evident! În America mi-a plăcut pragmatismul (ciudat, eu însumii nefiind foarte pragmatic!), dorința de a excela în domeniul tău, conștiința (chiar dacă poate de multe ori exagerată!) că you are the best!, siguranța de sine. În Coreea am avut senzația unei colectivități care luptă zi și noapte (la propriu) pentru mai bine. Uneori folosind chiar și metode nu tocmai ortodoxe și aici mă refer la fake-uri și piraterie. Îmi amintesc că la 3 noaptea în camera de hotel îmi era teribil de sete și nu știam dacă să mă aventurez să beau apă de la robinet așa că am coborît în stradă. Cîțiva pași am făcut în afara hotelului și, chiar lîngă chioșcul de unde am cumpărat o sticlă de apă era un nene care vindea dintr-un mic cărucior (la 3 noaptea!) struguri și tot felul de fruncte zemoase. M-a lăsat să aleg, mi-a ales el cele mai frumoase fructe la lumina pîlpîindă pe care o avea, a făcut 100 de plecăciuni și nu m-a lăsat pînă nu mi-a dat ultimul sfanț rest, deși eu chiar vroiam să-i las mărunțișul ăla pentru că nu-mi ieșea din cap faptul că e 3 noaptea! În clipa aia am privit cu alți ochi toate Daewoo-urile sau Hyundai-urile de pe stradă care, exceptînd logo-ul, arătau fie a Mercedes, fie a BMW, toate Louis Vouittoanele în care diferite madame îndesau pînă și 2 kile de cartofi, acest lux mult prea accesibil dar falsificat care pînă la urmă cred că a ajutat un întreg popor să-și ridice standardul de viață.

Ce se întîmplă însă atunci cînd joacă echipa națională (sau orice alt sportiv în competiții internaționale)? De ce stăm cu sufletul la gură? OK, să zicem că respectiva echipă cîștigă. Așa, și? Ce merit avem noi. Sau de exemplu exaltarea apropo de Cătălin Moroșanu: ok, l-a caftit Moroșanu pe respectivul. Ce merit am eu în chestia asta? Să zicem că se poate trage concluzia că omul este un luptător tenace, un sportiv profesionist … ok … Și? Cum se răsfrînge asta asupra mea? Se poate generaliza trăsătura asta asupra întregului popor? Mi-e teamă că nu. (după cum nu se poate generaliza nici contrariul!) Da, aș fi înțeles să fiu mîndru dacă aș fi fost și eu în branșa luptătorilor K1 poate aș fi putut spune că fac parte din școala de K1 românească și atunci victoria lui Moroșanu s-ar fi repercutat în mod pozitiv și asupra mea. Înțeleg de exemplu să mă bucur atunci cînd România a cîștigat la Haga bucata din Marea Neagră în litigiu cu Ucraina. (Ah, cu condiția ca mai apoi să fie folosită cu cap, și nu de către rechini!)

Victoriile sportive sunt vectori de imagine, chiar dacă de multe ori sunt niște nedrepți vectori de imagine. Mă gîndesc la olimpicii la matematică, fizică sau chimie care nu primesc atît prime-time cît  … Mutu. La o victorie se ridică drapelul, se cîntă imnul, se vorbește despre România. Pentru o perioadă. Rămîn meandrele concretului. Mă gîndesc că poți fi mîndru că ești neamț sau japonez sau coreean pentru că în trecutul apropiat părinții și bunicii tăi au ridicat o țară prăbușită după război pînă în top. Dacă e să mă gîndesc la mine, probabil că pot spune că sunt mîndru că m-am format în România. Dar să fiu mîndru că Moroșanu l-a caftit pe alt K1?? Sau că golanul de Mutu a mai dat un gol rătăcit între două parașute (nu, că nu mai poate) beții? Voi de ce anume sunteți mîndri?

Și o mică glumă la sfîrșitul a 1230 cuvinte (thanks for reading!): în Irlanda nu am fost niciodată, dar știu cel puțin un motiv pentru care Gabriela poate fi proud to be !