Posts tagged ‘Italia’

June 29th, 2012

Despre mentalitate, pe scurt

by Ratatouille

Aseară Germania a pierdut. Dar bănuiesc că nu ați așteptat coolnewz.info pentru știrea asta! Ideea este că vroiam să vă împărtășesc un mic panseu despre mentalitate. De-a lungul acestui campionat de fotbal bineînțeles că i-am tot auzit pe colegii mei discutînd pe tema asta. Și am rămas oarecum surprins de cum se punea problema. Ceva de genul: păi în semifinale putem întîlni pe cutare sau cutaresper să nu luăm prea multe cartonașe galbene ca să avem echipa completă pentru finală. Deci oamenii nici nu prea concepeau să nu ajungă undeva în vîrful piramidei. Cred că ADN-ul tău este altul atunci cînd ești obișnuit în felul ăsta.

Bun, Germania a pierdut. Italia mi s-a părut mai bună, destul de norocoasă în primele minute ale partidei și ale celei de-a doua reprize, dar per total mai bună și jucînd mult mai frumos. A venit dimineața, mulțimea de stegulețe de pe mașini și de la balcoane va mai rămîne acolo pînă duminică seara. Mașinile zumzăie pe șosea și pe autostradă, Germania s-a reîntors la muncă. Apropo de muncă, ieri am învățat despre Trümmerfrauen. Și pînă să mergeți la link-ul de pe wiki, am să vă explic eu cine sunt aceste Trümmerfrauen. Era anul 1945. Berlinul – în ruine. Ziduri căzute. Moloz. Cărămizi. Case prăbușite. Soldatul sovietic patrula pe o stradă și deodată deslușește un monoton: Bitte! … Danke! …Bitte! … Danke! …Bitte! … Danke! …Bitte! … Danke! …Bitte! … Danke! … Nu vedea nimic, așa că se apropie de locul de unde se auzea încontinuu: Bitte! … Danke! …Bitte! … Danke! … Circumspect, ajunge tiptil la colțul străzii și încordat, strîngînd în pumn steluța roșie pînă ce două din cele cinci colțuri i-au intrat în carne, îndrăznește să se uite după colț, sprijinit de un zid încă fumegînd. După colț, un nesfîrșit lanț uman format din femei curățau locul de moloz dîndu-și cîte o cărămidă una alteia: Bitte! … și cealaltă răspundea: Danke!

(1, 2, 3)

June 14th, 2012

Azi călcăm în străchini

by Ratatouille

Pentru că se ascute lupta de clasă, azi vă voi povesti mai mult în imagini. Totuși, nu mai puțin interesant. Articolul despre alegeri va trebui să mai aștepte un pic, nu de alta, dar scris în grabă riscă să ajungă o replică a realității sau antenelor.

Așadar am fost la mare. M-am și întors, a fost bine și frumos, merci de întrebare. Cică am fost la mare, însă la mai puțin de 45 de minute de mers cu mașina, e drept, pe un drum destul abrupt, one of the zig-zag-est roads ever, ajungi la munte. Și cînd spun munte, apoi sigur are peste 2500 de metri, deși auzisem ceva vorbe cu 3000. Și în inima muntelui este un mic sat unde se face renumita ceramică de Castelli. Mă rog, renumită cît e ea, eu nu auzisem despre. Dar lumea zicea pe acolo că înșiși țarii Rusiei colecționau așa ceva, iar Wikipedia confirmă, deci nu mă tromboneau olarii ăia doar așa ca îmi ia banii.

 

Eu am făcut poze și am încercat să cheltuiesc cît mai puțin. Așa, din principiu. :-D Asta nu vă împiedică pe voi să-mi spuneți ce anume v-a plăcut mai mult și mai mult. Eu optez pentru cănițele alea … că nu degeaba le-am luat pe toate la rînd.

June 5th, 2012

Suveniruri de pe unde ne plimbăm

by Ratatouille

Cînd ajungi într-un loc care-ți place și unde te-ai simțit bine, pe măsură ce se apropie ziua plecării se naște în tine dorința de a duce cu tine acasă o bucățică din locul respectiv. Dorință care este de altfel exploatată la maximum de așa-numiții vînzători de așa-numite suveniruri. În general mă feresc de magazinele de suveniruri. Aproape că aș putea spune că îmi repugnă … brelocuri și alte nimicuri. Și apoi cred că adevăratele suveniruri se găsesc în locurile frecventate de localnici.

Ce ai putea cumpăra drept suvenir din Abruzzo? Ulei de măsline? Cu siguranță, însă trebuie ceva informații pentru ca nu cumva să iei fix același ulei pe care-l cumperi și la supermarketul din orașul tău natal. Am citit undeva că o parte importantă a uleiului de măsline comercializat în Italia, nu provine neapărat din măsline din Italia. Da, aș fi cumpărat ceva ulei dacă mi-ar fi fost vîndut într-un PET de către cineva în curtea căruia văd cu ochii mei o livadă de măslini!

Dacă am rezolvat-o cu uleiul de măsline, să trecem la altceva. Toate supermarketurile în care am intrat aveau bulevarde întregi de rafturi pline de tot soiul de … biscuiți! Nisipoși, cu sau fără nuci pisate, cu sau fără migdale, cu sau fără ciocolată, pentru cafea sau pentru copii, grisine cu tot soiul de ierburi, o imaginație nesfîrșită de joc cu făina. Și ca și cum asta nu ar fi suficient, asaltul asupra potențialilor clienți se dă la toate nivelurile, toate simțurile fiind puse la încercare. Pînă să ajungi să guști respectivii biscuiți, trebuie să le vezi … ambalajul – o capodoperă în sine.

Nu mai menționez Montepulciano pentru că nu am reușit să văd nici un producător (drept este că nici nu prea m-am stresat în sensul ăsta), însă am dat de o altă comoară locală despre care nu aflasem nimic în munca de informare înainte de plecare: ceramica de Castelli. Despre asta va fi un articol separat, deocamdată numai un pic … aperitiv:

Voi pentru pe ce suveniruri vă cheltuiți banii?

June 4th, 2012

La volan prin Europa

by Ratatouille

Nu pot spune că am condus foarte mult prin Europa mai ales dacă avem în vedere că drumul pînă în România nu l-am făcut la volan decît de două ori! Cu toate astea nu am putut să nu observ cîteva caracteristici care cred că sunt valabile și acum, la 3 ani de la ultima escapadă de genul ăsta pînă în România. Autostrăzile ungurești sunt superbe, aș îndrăzni să spun că e mai plăcut să mergi prin Ungaria decît prin Germania. Desigur, asta se poate pune pe seama faptului că sunt autostrăzi noi așa că în timp ce în Germania sunt nenumărate porțiuni de autostradă în lucru, cele ungurești sunt încă în perioada de garanție. Și autostrada din Austria mi s-a părut mult mai de calitate decît ceea ce am experimentat în Germania. Probabil însă că o rețea mai mică este mai ușor de întreținut decît cea care deservește o suprafață de 4 ori mai mare. O altă problemă a traficului prin Germania, mai ales în timpul săptămînii este aceea a aglomerației. Este foarte greu să profiți de faptul că poți conduce repede pentru că banda 1 este practic un tren interminabil de tiruri. Care, culmea, nu depășesc 100 km/h ajungîndu-se la situația paradoxală ca pe autostradă în Germania să circule mai încet decît pe drumurile naționale românești! Absența limitei superioare de viteză în Germania aduce cu ea fenomene noi: să presupunem că ești pe banda 1 și vrei să te muți pe 2 ca să depășești ceva. Vezi în retrovizoare că vine ceva din spate, dar zici că e departe și ai timp. În oglindă viteza este ceva mai greu de estimat corect. Te angajezi în depășire și după primele 2-3 secunde vezi că mașina pe care o credeai departe s-a și apropiat la o distanță amenințător de mică, eventual dînd și ceva flashuri disperate (mda, se întîmplă și aici). Sigur că atîta vreme cît circuli cu un decent 130 km/h și nu te tîrîi cu 90 pe autostradă, ai și tu dreptul să te afli pe acolo, însă nu te încălzește cu nimic dacă dă un astfel de bolid peste tine. Tot apropo de viteza „nelimitată”, am observat că cei mai frustrați și agresivi șoferi sunt cei aflați în tranzit prin Germania: olandezi, belgieni, francezi, evetual elvețieni și, mai puțini la număr, dar poate cei mai agresivi, italieni. Se pare că ei știu că în Germania nu e limită de viteză și atunci nu au mamă, nu au tată, ei trebuie să bage mare!! Logică pe baza căreia iau de multe ori țeapă pentru că de exemplu autostrada de la intrarea în Germania pe la Basel are limitare de viteză la 120 pe vreo 50 de km tocmai ca să nu vină posesorii de Ferrari din Elveția sa-și curețe bujiile prin Germania. :)

Elveția nu este vreo surpriză fiind reglementată conform așteptărilor. De exemplu, pe vreo 60 de km de la Lausanne la Geneva sunt pe puțin vreo 6 radare! Pe axa nord-sud care este plină de tuneluri plouă cu restricții la 100 și chiar la 80 km/h. De altfel la întoarcerea din Italia mi-am și luat un radar pe care îl aștept acasă. Nu mai știu dacă restricția în zona respectivă era la 100 sau la 80 … Dacă era la 80, va fi cam groasă!!

Cît despre Italia … știi că ai ajuns în Italia atunci cînd toți șoferii, inclusiv cei nemți sau elvețieni, o iau razna complet. Cînd am plecat către Roseto, intrarea în Italia în puterea nopții semăna cu o invazie de panzere. Numai mașini cu număr nemțesc, mașini care-mi fuseseră partenere de trafic pînă în acea clipă. Odată trecută granița în Italia, parcă erau la curse cu toții. Absolut de nerecunoscut! Cu toate astea parcă traficul de pe autostradă în Italia este mult mai cuminte față de acum 2 ani. Acum am observat pe autostradă cam din 10 în 10 km radare fixe care mai erau și anunțate pe deasupra. Parcă nu mai are rost să accelerezi pînă pe la 150-160 ca după 2 minute să frînezi la 130 și tot așa … O altă chestie cam aberantă este cea legată de limitele de viteză în zonele unde se lucrează. Nu numai că uneori sunt puse mult mai jos decît ar fi necesar … 80-90 în zone unde s-ar putea circula în liniște cu 100 (față de 130 cît este limita în mod normal), dar de foarte multe ori restricțiile de viteză nu sunt ridicate, lăsînd la bunul simț al fiecăruia să decidă cînd și cum să revină la un regim normal.(foto)

Și am avut ocazia de data asta să circul un pic și pe alt fel de drumuri decît autostrăzi. Nu pot decît să-i dau dreptate lui Zaqk în privința asta. Odată ce ai ieșit de pe autostradă, ai putea să juri că te afli pe centura Bucureștiului. Gropi, denivelări, marcaje proaste, biciciști care fac sensul giratoriu în sens … invers :)) , mașini care circula noaptea fără faruri aprinse, tiruri care vor să pătrundă prin locuri mai înguste decît lățimea lor … Te întrebi unde sunt maidanezii care aleargă după mașini!!

Așa, ca idee, de la granița de nord a Italiei pînă la Roseto, deci în apropiere de Pescara, autostrada a constat cam 40 €. Deci 80 dus-întors. Un alt amănunt legat de prețuri: motorina cu cel puțin 25 de cenți mai scumpă decît în Germania. Dacă în Germania am dat cam 1,41 € pe litru, în Italia nu am scăpat fără 1,66 în cel mai bun caz. Pe autostradă prețul urcă și la 1,75. Un pic inexplicabil dacă e să ne gîndim că și numele Italiei a apărut deseori în ultimul an în aceeași propoziție cu cuvîntul „criză”. De altfel și prețurile din supermarket sunt binișor mai mari decît în Germania, dar despre asta probabil într-o postare viitoare.

Voi ce impresii aveți din excursiile cu mașina prin Europa?

May 31st, 2012

Casa din livada de măslini

by Ratatouille

Roseto degli Abruzzi nu este mare șmecherie din punct de vedere al pitorescului așezării. Sigur, este marea care își joacă foarte bine rolul, însă localitatea în sine nu are mai nimic special, ba aș îndrăzni să spun că este chiar urîțică. Nu se compară spre exemplu cu Cinque Terre de pe coasta de vest a Italiei, la Marea Ligurică, descrise de altfel foarte frumos de Redsky (1, 2 și 3). Odată ce ai băgat în buzunar avantajul unei plaje de nisip, nici plaja nu mai are nimic deosebit fiind absolut banală. Avantajul acestei perioade este faptul că plaja este aproape pustie. Nu atît de pustie încît să ai sentimentul că este un loc părăsit, dar numai bine încît să nu-i ghicești în bătături talpă vecinului de băi de soare. O chestie foarte deșteaptă apropo de plajă este un dig făcut la cîteva sute de metri în larg, dig care face ca apa să se adîncească treptat, astfel că plozii au spațiu căcălău mult de hîrjoneală. Pe de altă parte, marii înnotători (mai citesc naibii miniștrii educației pe aici) trebuie să străbată distanțe impresionante pentru a dansa cu delfinii.

Însă vedeta absolută a acestei vacanțe este casa pe care am găsit-o. De aia îmi place mie să plec în concediu în regie proprie. Dorm lejer 8 oameni aici, în condiții ceva mai studențești chiar 10, iar pe terasa imensă ai umbră și soare în orice moment al zilei. Spre deosebire de o cameră de hotel de unde nu mai știi cum să fugi mai repede ca să te duci fie la plajă, fie cine știe pe unde, grădina (care cred că are vreo 1000 de metri pătrați) este unul din punctele de atracție pentru concediul ăsta. Ca să nu mai vorbim de mica livadă de măslini de aici care dă locului un aspect de Grădina Ghetsimani astfel că fac zilnic scenete în care eu am bineînțeles rolul încasatorului de arginți. Sau cînd mă plictisesc, mai fac pe cocoșul ăla care cîntă de 3 ori. :-D

Mici bucurii cum ar fi aceea de a găti cu frunze de dafin culese direct din pom sau a mînca cireșe direct de la sursă, mai alină din durerile provocate de zgîrieturile unor pisici aproape sălbatice! :-D Și toată chestia pentru 450 €, ceea ce în două familii cred că este un preț foarte competitiv chiar pentru salariile Made in RO. Ce-i drept, drumul din România este destul de lung, dar din Timișoara sau Cluj cred că se poate face într-o zi de condus întins.

Ah … am uitat totuși să vă spun marele dezavantaj al acestei vacanțe: se termină mult prea curînd!

May 29th, 2012

Concetto Frizzante

by Ratatouille

Ei … dar ce vă spun eu vouă!! Cu toții știm conceptul șprizzo, un vin de vară în proporție 1+1 sau 1+2 sau chiar 1+3 cu o apă minerală cu bule fine. Merge la icrișoare, la un mezel, și chiar la un mic. E de cursă lungă, dezleagă limbi și înnoadă prietenii, provoacă drumuri dese la wecinul costică, și nu în ultimul rînd este detestat de puritanii vinului care au uitat filmele interbelice din restaurante elegante din fix Monte Carlo unde chelnerul vine la masă și îndoaie select vinul cu un jet puternic de … sifon!

Hai să zicem că nemții nu prea au stil la vin, dar au și ei o chestie identică – Weinschorle.

În Italia, pe lîngă marile vinuri ce se cer consumate într-un cadru culinar (și nu numai) adecvat, l-am descoperit cu adevărat abia acu cîteva ore pe Frizzante. Un vin ușor, fără pretenții, ale cărui 8 grade se beau cu cămașa descheiată și mînecile suflecate, lejer acidulat și cu o nuanță de dulce numai atît cît să nu fie sec, cumpărat la ditamai sticloanța de 1 kil jumate (următoarea treaptă ar fi fost la PET sau la pungă). Și nu în ultimul rînd, o variantă onorabilă pentru cei ce doresc să evite să pună sifon în vin!

La ce-i bun?? La interminabile șuete cu prietenii și sunt convins, la inspirație de scris pe blog. Toți bloggerii să bea frizzante!

May 28th, 2012

Buna dimineața, Roseto!

by Ratatouille

Roseto degli Abruzzi, nu vă gîndiți la prostii!

Mi se pare mult mai frumoasă marea pe partea cealaltă a Italiei decît aici, la Adriatica. De altfel nici Roseto nu pare a fi, atît cît am reușit să văd pînă acum, cel mai pitoresc loc (pozele 1 și 2). Dar avantajele sunt cel puțin două la număr: plaja este de nisip și totuși mai largă decît echivalentul a 10 prosoape puse unul lîngă celălalt și faptul că aici se naște Montepulciano d’Abruzzo. Plajele de nisip cu care noi suntem atît de obișnuiți de la mult-hulita Mamaie și întreg litoralul nostru, sunt de fapt o raritate și un lux prin Europa. Cu excepția Spaniei, în multe alte locuri băștinașii sunt foarte mîndri de ale lor pebble beaches, adică plaje cu pietre!

Pe de altă parte, dacă te întorci cu spatele la mare peisajul este cu totul altul – pozele 3 și 4.

Cum văd că este un norișor destul de gros, planul pentru azi este să o pornesc pe urmele lui Montepulciano d’Abruzzo. :-D

May 24th, 2012

Bere la Pescara

by Ratatouille

După ce am plecat de la Geneva am primit două propuneri: una de clătite de la Alina [fără link, că nu are (încă) blog] și una de bere de la Lucian [cu link, că are blog]. Concluzia? Vina mea că nu am spus mai din timp! Și cum eu învăț din propriile-mi greșeli, aș dori să le spun celor cîteva sute de cititori :-O :-O :-O din Pescara și împrejurimi că ne putem întîlni la o bere începînd de sîmbătă pînă vinerea viitoare.

Cine a fost prin zonă, recomandări … ceva??

P.S. O comentatoare tooooocmai din Suedia și-a anunțat deja prezența! ;) Abia aștept să o cunosc! :-D

 

September 1st, 2011

Al doilea pas: Italia și …

by Ratatouille

(primul)

Al doilea pas a fost de fapt unul dublu … un salt! Mai întîi:

ITALIA – ROMA

A trebuit să aștept aproape un an. Prima coadă la viză. Îmbrînceli, numere de ordine exact ca în urmă cu 10 ani la carne. A fost primul zbor cu avionul. Alitalia, acea coadă verde ridicată a unui MD-80 (pe care sper că le-au retras din funcțiune că și atunci erau vechi!) Berea servită în avion … Peroni sau Nastro Azzurro. Îmi amintesc fiecare detaliu, fiecare ambalaj care atunci mi se părea strălucitor cam orice ar fi fost înăuntru.

(foto)

Spre deosebire de Budapesta pe care am considerat-o ca un binevenit transit între Est și Vest, Roma putea fi considerată „Vest”. Chiar și tomberoanele de gunoi neculese arătau altfel. Apăreau fenomene noi pentru mine, de exemplu cohortele de negri magrebieni care pe niște folii de plastic vindeau fake-uri (produse de firnă) și care se evaporau eficient la adierea poliției. Colegul meu mai experimentat și mai umblat mi-a atras atenția asupra unui alt semn al „Vestului”: de îndată ce a început ploaia (și la Roma nu plouă totuși în fiecare zi) au apărut ca din pămînt la fiecare colț de stradă, la fiecare ieșire de metrou, o mulțime de indieni care vindeau … umbrele!!

Nu insist aici asupra monumentelor Romei istorice și asta în primul rind datorită faptului că la ora respectivă ochii și mintea mea se uimeau de TOT, în egală măsură de Colosseum și de indienii de mai sus. Dar să nu uităm firul poveștii: cum am ajuns eu să plec din România! Un element important în toată afacerea asta a fost diurnal de circa 100$ care trebuie multiplicată cu vreo 10-14 zile cît am stat la Roma! Pentru anul 1999 era o suma remarcabilă!

Așadar m-am întors la București cu măcar 1000$ mîncînd măsline și portocale de prin copacii de pe marginea drumurilor romane. Asta pentru că nu aveau lebede! (JOKE, OK??)

(VA URMA! la ora 14:00 – a doua țară a anului de cotitură 1999. CONCURS: voi avea plăcerea (și onoarea desigur) să găzduiesc un post al celei/celui care o va ghici. Mă rog, nu știu ce concurs e ăsta la care tot eu cîștig … :)) )

July 12th, 2011

Satul Bucuresti din Spania

by coolnewz

Cand in 2005 am ajuns, ca bursiera a statului american, pe aeroportul din San Jose, California, prima imagine familiara de care ochii mei au avut parte a fost cea a doua stegulete romanesti, din hartie, fluturand nerabdatoare :) .

Le tineau in maini Bonnie si Bill, familia de profesori care urma sa ma gazduiasca pentru primele 2 saptamani, perioada considerata critica pana noul venit trecea cu bine peste socul cultural, se dezmeticea, se pozitiona in spatiu, intelegea unde sunt grocery store-ul si universitatea si isi gasea propriul apartament.

Din diverse motive sederea mea s-a prelungit, asa incat in luna care a urmat am invatat ce inseamna America impreuna cu Bonnie si Bill.

Am impartit apartamentul din basementul familiei Brown cu Darija ;) ,  simpatica si “nanta” bosnica pe care v-am mai povestit-o la un moment dat.

Bietei Darija, ii fusese alocata o alta “hosting family”, o familie foarte moderna de lesbiene, care desi aveau copii o tineau tot intr-o petrecere si erau mereu … high! Se intelege ca avea sa fie un adevarat soc  pentru Darija, aflata la prima ei evadare din Balcani, un loc unde, familie = mama + tata. Plus liniste si seriozitate. Cam doua zile a  incercat si ea sa fie moderna, dupa care a cerut “azil” la Bonnie. Multe povesti sunt de spus din perioada asta, insa astazi va voi spune doar povestea Berlinului din SUA, locul de nastere al lui Bonnie, americanca de origine germana.

Una dintre cele mai frecvente curiozitati ale oricarui american atunci cand intalneste un nou-venit – iar Bonnie nu a facut exceptie – este legata de radacinile acestuia.

Pe mine m-a pus un pic la munca o astfel de intrebare pentru ca tot ce stiu e ca mama e din Neamt, tata din Barlad, ca bunicii lui s-ar fi refugiat acolo venind din Prahova unde ar fi avut o sonda de petrol. Si cam atat.

“Deci esti sigura ca sunteti romani, ca sunteti din Europa?” ma intreba insistent Bonnie, ca mai orice american pentru care “roots” insemna, de regula, alt continent decat cel american. Ce sa zic, desi nu aveam nici o dovada,  imi era greu sa cred ca ma trag din vreun neam de australieni sau americani iar variantele Asia si Africa sunt excluse :) ! Ma gandesc … :)

“Noi venim din Europa. Din Germania, mai exact!”, mi-a spus Bonnie si asa am aflat ca in in secolul 19, s-a produs o hemoragie masiva de nemti pe Pamantul Fagaduintei. Majoritatea lor au format comunitati masive in Missouri si Texas, unde, ca sa se simta cu devarat acasa, au infiintat chiar si orasul New Berlin (pe modelul satului Swiss din Tailanda). Aici avea sa vada lumina zilei si gazda mea, Bonnie.

“Mai stii germana?”, am intrebat-o. Mi-a spus ca dialectul pe care il vorbeau acasa era o combinatie intre germana si engleza si ca, din pacate, nu mai tine minte mare lucru. “La avion spunem de exemplu das Flugschiff (das Flugzeug in germana)”.

La biserica slujba era in germana, parintii, prietenii lor vorbeau germana si, saptamanal, editau chiar si un ziar in limba germana. Au urmat anii de scoala, parasirea Berlinului :) pentru Maryland, facultatea, si germana s-a dus ca un fum.

La vremea cand ascultam povestile ei despre implantarea nemtilor in Missouri si Texas, nu ma gandeam ca de fapt, acelasi fenomen se intampla cu romanii in Spania si Italia. Sigur, romanii nu gasesc un teren cvasi-viran (cum au gasit nemtii in America), fapt care le face viata un pic mai complicata.

Insa credeti ca ar fi imposibil sa taiem intr-o buna zi panglica satului Bucuresti din Spania sau Italia?