* citat din Max Frisch
E seară, am terminat cu munca pe ziua de azi, mi-e foarte foame și nu mai am răbdare pînă acasă. Spre deosebire de România, aici magazinele se închid devreme. Totuși știu că la „kebab”-ul din colț e deschis pînă tîrziu noaptea. Iar aroma care iese prin ferestruica îngustă prin care turcul mustăcios își servește clienții se simte la 3 străzi distanță. Dacă mai țineți minte de la Tom și Jerry cum vreun miros apetisant îl apuca pe Tom de nas și-l ducea pînă în brațele dulăului fioros … ei bine, cam așa se întîmplă și cu mine. Rareori pot să-mi refuz un kebab slinos. Cel mai mult îmi place ăla din carne de miel sau oaie, dar din păcate nu-l găsesc întotdeauna, așa că în lipsă de altceva mă mulțumesc și cu cel de pui. Am încercat să fac și acasă, dar niciodată nu mi-a ieșit ca cel cumpărat.
(foto)
Turcii de la top five kebăbării din oraș mă cunosc drept client fidel. Am trecut demult de faza în care înfloreau de bucurie exclamînd de cîteva ori la rînd cînd mă vedeau „Hagi! Hagi! Hagi!”. Mai schimb o vorbă cu ei pentru că uneori nu vreau să mănînc kebab-ul în mers și mă așez la una din măsuțele șterse în grabă, eventual mai savurez și ceaiul ală îngrozitor de dulce, de mentă, întotdeauna „din partea casei”, împreună cu o baclava sau o sarailie. Mă uit la ei cum pregătesc lipiile cu mîinile goale pe care și le mai trec din cînd în cînd prin părul negru și sîrmos și mă gîndesc că în nici un alt boutique cu condițiile astea de „igienă” n-ar intra vreun neamț. Totuși la Mehmet, turcul de 47 de ani care ține afacerea, găsești întotdeauna 3-4 oameni la rînd. Chiar acum o puștoaică de vreo 16 ani, blondă cu ochi albaștri, comandă ceva cu un accent șvăbesc imposibil. Turcul pricepe și repetă comanda. Din germana lui mult mai inteligibilă pentru mine înțeleg detaliile: un kebab de pui fără ceapă și moderat de iute.
Puștoaica blondă și turcul brunet sunt mult mai aproape decît probabil lasă de înțeles aparențele. Pentru ea döner kebab este un fel de mîncare atît de intrat în rutina ultimei jumătăți de secol, încît practic face parte din cultura culinară a locului. Pentru el, ea este unul dintre clienții zilnici care-i permit să asigure familiei o viață pe care în Turcia nici nu ar fi visat-o.
La sfîrșitul lui octombrie s-au aniversat în Germania 50 de ani de la semnarea unui tratat cu Turcia prin care fosta Republică Federală importa brațe de muncă atît de necesare reconstrucției de după război. Se pare că la început nici nemții nu i-au considerat, dar nici turcii nu s-au considerat emigranți! Ideea a fost că vin, cîștigă niște bani buni, și pleacă. (Și sincer, cam asta a fost și ideea mea acu’ 11 ani) Dar cum cu o anumită stare de „bine” și de normalitate te obișnuiești repede, cei mai mulți au decis să-și aducă și familiile lăsate înapoi, în Turcia. Astfel că astăzi, din vreo 82 milioane de nemți, mai mult de 3 milioane au rădăcini turcești, din care mai mult de o treime au pașaport german.
Tatăl lui Mehmet a venit cu unul din trenurile speciale tocmai de la Istanbul și a coborît singur în gară la Karlsruhe. Singurătatea a fost compensată printr-un călduros „WILLKOMMEN” și muzică live la stația de amplificare a gării. Răceala și atitudinea de respingere față de străini s-au dovedit curînd a fi idei preconcepute, chiar dacă erau dovezi, la acea vreme recente, ale xenofobiei la nivel de politică de stat. După 10 ani l-a adus și pe Mehmet, atunci un tînăr de 17 ani care își dorea să urmeze medicina. Acum a învățat germana, gîndește în germană, scrie în germană, dar duce o viață în care tradițiile turcești se îmbină cu ale locului. Nu a făcut medicina, însă vinde probably the best kebab in town.
Dar kebabul meu s-a terminat și trebuie să plec. Pe ușa kebăbăriei intră ca o furtună un puști brunet de vreo 16 ani strigînd „Papiii! …” Este Mustafa, băiatul mai mare al lui Mehmet. Nu apucă să spună mai mult pentru că în graba lui dă peste puștoaica blondă și-i răstoarnă cărțile din brațe. Nu-mi dau seama exact ce se întîmplă afară, dar văd că Mustafa o ajută să se redreseze, timp în care o privește insistent. Ea probabil că s-a îmbujorat ușor însă cert este că Mustafa îl lasă baltă pe „Papi” și se îndepărtează împreună cu blonda. Cînd se întoarce văd că are un tricou în culorile Mannschaft-ului pe spatele căruia scrie … „Mezut Özil”.
============================================================================================
Dacă aveți ocazia, nu ratați filmul pe același subiect „Almanya – Willkommen in Deutschland”. Iar imaginile de mai jos, deși sunt în germană, cred că sunt deosebit de grăitoare și … da … mă regăsesc cel puțin în spiritul dacă nu în litera multor situații descrise aici.
============================================================================================
Most Recent Comments