coolnewz about hot thingz

Voi ați văzut filmul?

Nu vreau să fac o critică, nici măcar să-l povestesc pe scurt, pentru că s-a vorbit destul de mult despre După dealuri al lui Mungiu așa că presupun că mai toată lumea știe despre ce e vorba sau chiar l-a văzut. Aș vrea totuși să discut ceva impresii.

L-am văzut și eu mai zilele trecute și prima senzație de după a fost să mă întreb oare ce a vrut filmul ăsta de la noi? Oare ce a vrut să ne transmită? Poate că am început să mă uit la film avînd ideea preconcepută că trebuie să fie o transpunere în imagini a cazului de la Tanacu, cu popa Corogeanu care, exorcizînd o măicuță l-a scos nu numai pe Necurat din ea, ci și viața! Cel puțin așa a fost prezentat acest caz în presă, ca o expresie a talibanismului unor slujitori ai Bisericii. Cu tot ce implică mai rău noțiunea de talibanism. În plus, pentru că apucasem să citesc ceva critici referitoare la După dealuri, văzusem pe undeva sintagma „anticreștinismul visceral al familiei Mungiu”. Deci mă așteptam eventual la o atitudine ostentiv agresivă față de Biserică.

Cînd de fapt, ce să văd? Comunitatea de la mînăstirea respectivă este într-adevăr una care trăiește într-o altă lume. Dar probabil că dacă am fi văzut vreun film cu vreun templu budist, am fi fost extaziați de puritatea și curățenia lumii respective. Aici, mai ales dacă suntem niște critici cu harfe în cap, vedem o lume … înapoiată. E drept, Alina (Cristina Flutur) vine în vizită la mînăstire cu o lumînare electrică cu care prietena ei Voichița (Cosmina Stratan) nu are ce face pentru că acolo nu este nici măcar curent electric. E drept că acea comunitate mică de la mînăstire se gospodărește singură (green, eco, blue, organic, bio … cum vreți voi) departe de tot și de toate, dar nu este oare acesta trendul lumii de azi? Am depistat numai cîteva note de exagerare și intoleranță cum ar fi opinia starețului mînăstirii cum că (citez din memorie) pentru un creștin adevărat este un păcat fie și numai să intre într-o biserică altfel decît ortodoxă. Sau momentul cînd Alinei îi este citită lista întreagă de posibile păcate din care cam reiese că orice om care trăiește după alte reguli decît cele valabile între zidurile mînăstirii este sortit să ardă în flăcările Iadului. Cu Alina trecînd la răboj cam fiecare item de pe lunga listă de nelegiuiri. Sau, să nu uit, una dintre imaginile de început cu o plăcuță pe poarta de intrare în curtea mînăstirii cum că necredincioții nu au ce căuta acolo (am citat din nou din memorie), chestie pe care o găsesc neadevărată. Nu am văzut nici o biserică/mînăstire care să declare în mod deschis că este interzis accesul cuiva în interior. (ok, excepție fac unele mînăstiri de călugări care interzic accesul femeilor)

În rest obligația de a te spovedi și împărtăși, de a te ruga, de a îndeplini un canon în caz de abatere de la drumul considerat drept în interiorul mînăstirii – nu văd nimic rău aici! Oamenii ăia constituie o comunitate de sine stătătoare, nimeni nu era obligat să facă parte din acea comunitate, dar ca peste tot, odată intrat trebuie să respecți niște reguli. (similar cu UE dacă vreți!) Nu ești de acord cu ele, stai afară și trăiești în păcat! E ok!

Deci dacă Mungiu a încercat să denigreze Biserica, cel puțin în ochii mei nu a reușit. Dacă criticii încearcă să-l facă pe Mungiu anti-creștin pe baza acestui film, nu pot spune decît amice, mănînci XZY!

Singura concluzie pe care aș putea eventual să o trag din film este aceea a unei incompatibilități între părțile care vin în contact. Alina și Voichița sunt două suflete care au pierdut într-un fel startul în viață crescînd la un cămin de copii și fiecare a ales să recupereze în alt mod. Alina s-a dus în lumea largă, în Vestul decăzut, Voichița s-a refugiat în liniștea mînăstirii. Criticii mai acuză că Mungiu a introdus (modalitate ieftină, vezi doamne) o relație homosexuală în interiorul mînăstirii. Mie relația respectivă dintre Alina și Voichița mi se pare prea puțin carnală, noțiunea de relație homosexuală în acest context acuzîndu-i mai degrabă pe acei critici de senzaționalism ieftin. Alina și Voichița au crescut împreună, au avut legături profunde împreună care apoi s-au destrămat odată cu despărțirea lor, odată cu trecerea timpului, odată cu intrarea Voichiței la mînăstire. Acum eu sunt altfel, spune la un moment dat Voichița. Partea eventual interzisă a relației dintre ele o găsesc fin creionată, o poți doar bănui. Intui.

Cum spuneam – incompatibilitate. Alina vrea mort-copt să rămînă la mînăstire de dragul Voichiței. Dar nu se împacă cu regulile locului. Pe de altă parte nici la Voichița nu vrea să renunțe. Voichița face parte din istoria ei și renunțînd la Voichița, ar renunța la o parte ea însăși. Cînd Alina are prima criză de furie/epilepsie/posedare de Diavol mă așteptam, prin prisma ideii mele preconcepute că acest film este o reluare a cazului Tanacu, ca popa și măicuțele de acolo să înceapă a scoate pe Dracu din ea. În schimb ei fac ceea ce ar face oricine: sună la Salvare. Ba chiar o duc chiar ei la spital pentru că evident, spitalul nu are o salvare disponibilă. Deznodămîntul cînd Alina este legată (nici măcar legată de o cruce așa cum anticipasem) este mai degrabă expresia neputinței comunității mînăstirești a cărei existență liniștită pînă atunci fusese perturbată de intruziunea cuiva care nici nu vroia să plece, nici nu vroia să respecte regulile locului.

Chiar aș fi curios să aflu alte păreri despre După dealuri al lui Mungiu.