coolnewz about hot thingz

Ar fi putut sa fie medic, dar un test de sarcina pozitiv si un EL aflat la locul potrivit in momentul potrivit o “ajuta” sa se multumeasca pentru moment cu un job de asistenta intr-o clinica de ginecologie.

Cindy (Michelle Williams) se gaseste intr-o situatie de viata din categoria: “Ce-ar fi fost daca?…” E maritata cu Dean, jucat magistral de Ryan Gosling (un baiat care e pe cale sa ii ia locul lui Brad Pitt din inima mea de cinefila ), care desi are o multime de calitati nu prea a trecut la viata lui pe la scoala si a ajuns sa isi castige o umila existenta ca salahor la o firma de mutat mobile si alte acareturi. Ce ai putea sa ii reprosezi lui Dean? Este frumos si tanar, este dedicat familiei si isi iubeste nevasta si copilul (desi stie inca dinainte de casatorie ca nu este al lui), aduce bani in casa. Barbatul ideal. Sau nu?

Sa stam stramb si sa judecam drept: de ce nu e bun Dean pentru Cindy? Sa fie faptul ca nu are ambitii profesionale intr-o lume in care profesia te defineste si “te ridica sau te coboara”? Ce e rau in faptul ca singurul proiect din viata lui este familia? Si de ce Cindy, ca piesa centrala a acestui proiect, nu este fericita?

Intr-un magazin de bauturi Cindy il intalneste pe tatal natural al fiicei sale – fost coleg de facultate, acum medic. Si intrebarea explodeaza: “Si cum ar fi fost daca ACESTA ar fi fost barbatul meu?” Iar faptul ca o astfel de replica nu este rostita de Cindy, ci doar exprimata in trairi filmate, este  doar una dintre demonstratiile de maiestrie ale regizorului Dereck Cianfrance.

Cu o astfel de framantare cuprinzand-o ca o iedera, Cindy nu mai poate avea ochi pentru sotul ei care incearca cu disperare sa reaprinda dragostea dintre ei … printr-o … printr-o combinatie extrema de alcool, sex si hotel ieftin.

Vorbind despre stilul regizoral, as zice ca cine a mai vazut filme semnate de Jean-Luc Godard de pilda, nu va fi surprins cand in Blue Valentine trecutul se va contopi cu prezentul in momente care uneori pot fi cu greu distinse unul de altul. Aflam drumul de la iubire la … ne-iubire cu ajutorul unor flash-uri in trecut: o vedem pe Cindy studenta la medicina facand dragoste cu iubitul ei de atunci – tatal natural al fetitei ei – o vedem privind socata rezultatul testului de sarcina, indragostindu-se fara sa isi dea seama de un necunoscut lipsit de griji – dar si de cariera si CV – dispus sa construiasca o viata impreuna cu ea si cu copilul ei nenascut.

“Barbatii sunt mai romantici. Femeile spun ca sunt romantice, dar daca le intrebi de ce sunt cu tipul X sau tipul Y o sa iti raspunda: pentru ca are un job bun”, spune Dean, conturand pentru privitor un personaj in afara definitiilor impuse de societatea noastra pentru termenul “barbat de succes”.

Ce imi place la felul in care regizorul a construit povestea este ca personajele centrale nu isi articuleaza precis pozitiile. Exact ca in viata. Cati dintre noi nu avem momente cand pur si simplu NU STIM ce sa credem, ce simtim si de ce? Cindy nu stie inca exact CE nu ii mai place la sotul ei. Stie doar ca nu il mai vrea. Dean, nu intelege ce vrea Cindy. Stie doar ca o vrea si gata si ca, vorba lui, “Spune-mi cum vrei sa fiu, si o sa fiu” .

Una peste alta, Blue Valentine, film facut in 2010, este cel mai bun film american pe care l-am vazut de cativa ani buni. Are si minusuri – un final cam in coada de peste – dar o multime de plusuri, intre care si  coloana sonora, cu o bucata suprema semnata de niste necunoscuti, disparuti inainte de a-si gusta gloria…

P.S. am urmat sfatul lui Intuneric de a nu-l rata