Nu mi-am luat viza degeaba! Mai ales ca am si dat de baut pentru ea!
Am stat vreme de 2 ani in America, mai precis in locul pe care cu mindrie yankeii il numesc “Capitala Natiunii” - The Nation’s Capital, Washington DC. Am avut astfel ocazia sa vad dincolo de hamburgeri si dincolo de proverbiala superficialitate americana. Care este “proverbiala” in fix aceeasi masura in care putem vorbi de aroganta europeana. Desi in cele din urma am ales sa traiesc in Europa, si pe cit se poate omeneste prevedea, nu intentionez sa ma intorc in America, totusi periodic mi se face dor de oameni, autostrazi, stil de viata, modiv pentru care incerc sa imi fac de lucru acolo macar o data pe an. Ei bine, anul asta se intimpla sa fie deja a doua oara (prima oara aici si aici) dar se compenseaza pentru ca anul trecut am zis “pas”.
De saptamina viitoare va voi spune povesti din ceea ce aproape ca as putea numi un “turneu” peste Ocean care va incepe la Washington DC, va continua in sud, mai precis in South Carolina si se va termina la Seattle, cel mai mare oras din statul Washington si, atentie!, NU capitala acestui stat care este la Olympia … cine o fi auzit de ea!
Si poate cine stie, de data asta reusesc ceea ce mi-am propus de multa vreme si anume blogging de dincolo de nor. Dupa cum vedeti mai sus, Lufthansa a promis sa ma sustina!
Pentru că zilele astea este pe bază de plecări aiurea prin lume, vă aduc aminte că în urmă cu vreo două săptămîni am strecurat o notă într-un post cum că să-mi urați succes că am aplicat pentru viza de America. Se pare că mi-ați urat pentru că … iat-o:
Cîteva detalii despre procesul de obținere a mult-doritului petic de hîrtie lipit pe pașaport. În primul rînd este evident avantajul de derula procesul de aplicație de pe poziția de cetățean român cu domiciliul aiurea. Din auzite știu că în România fiind trebuie să aduci dovezi grele cum că ești legat de glie, casă, soț/nevastă, copii! Din punctul ăsta de vedere toată treaba a fost mult mai relaxată cînd am aplicat în Elveția sau acum, în Germania. Pe de altă parte în ambele cazuri pentru mine susținerea nr.1 a fost deplasarea în interes de serviciu.
Totuși, fiecare dintre cei ce rîvnesc la o călătorie peste Ocean trebuie să treacă în linii mari prin aceeași procedură, respectiv să completeze un chestionar imens, treabă care acum, cel puțin la Frankfurt se face on-line. De altfel la cît de stufos și elaborat este respectivul chestionar, vremurile cînd îl completam cu pixul în holul ambasadei sunt demult apuse. Trebuie să-ți aloci cel puțin 4-5 ore pentru a-l completa cu simț de răspundere. Impulsurile de genul mă enervează, dar ce-i interesează pe ei, dar cu ce drept vor să știe trebuie lăsate la o parte dacă într-adevăr vrei viza! În ceea ce mă privește am luat-o ca pe o regulă a celui în casa căruia vreau să intru! Regulile sunt stricte DAR sunt respectate de toată lumea, inclusiv de către cei ce le impun! Întotdeauna, indiferent de țară, inclusiv în România, am fost tratat cu respect față de timpul pe care eram nevoit să-l petrec acolo, cu maximă eficiență. De altfel întîlnești la tot pasul explicații de ce trebuie să plătești respectiva taxă de viză și toată afacerea este privită de fapt ca un serviciu pe care consulatul îl oferă contra unui preț! Și deși autoritatea supremă care dă dreptul de a păși pe Tărîmul Făgăduinței este ofițerul din aeroport pentru că nu-i așa, „aprobarea vizei NU GARANTEAZĂ intrarea pe teritoriul SUA”, nu am cunoștință de astfel de abuzuri la coborîrea din avion.
În cele din urmă răsplata este pe măsură: viza turistică vine pentru o perioadă de 10 ani cu intrări multiple (precedenta am luat-o în 2001 chiar după 9/11!). Deci pînă în 2021, dacă nu fac vreo dumă groaznică, nu îmi fac griji în privința excursiilor în the fu$%ing US of A! Dar pînă atunci sper că se vor întîmpla două treburi: 1) România va avea un statut diferit de cel de astăzi în privința vizelor americane; 2) nici cetățenia germană nu e de lepădat și sper să se întîmple pînă atunci!
(în curînd detalii despre escapada americană din toamna asta)
Cand in 2005 am ajuns, ca bursiera a statului american, pe aeroportul din San Jose, California, prima imagine familiara de care ochii mei au avut parte a fost cea a doua stegulete romanesti, din hartie, fluturand nerabdatoare .
Le tineau in maini Bonnie si Bill, familia de profesori care urma sa ma gazduiasca pentru primele 2 saptamani, perioada considerata critica pana noul venit trecea cu bine peste socul cultural, se dezmeticea, se pozitiona in spatiu, intelegea unde sunt grocery store-ul si universitatea si isi gasea propriul apartament.
Din diverse motive sederea mea s-a prelungit, asa incat in luna care a urmat am invatat ce inseamna America impreuna cu Bonnie si Bill.
Am impartit apartamentul din basementul familiei Brown cu Darija , simpatica si “nanta” bosnica pe care v-am mai povestit-o la un moment dat.
Bietei Darija, ii fusese alocata o alta “hosting family”, o familie foarte moderna de lesbiene, care desi aveau copii o tineau tot intr-o petrecere si erau mereu … high! Se intelege ca avea sa fie un adevarat soc pentru Darija, aflata la prima ei evadare din Balcani, un loc unde, familie = mama + tata. Plus liniste si seriozitate. Cam doua zile a incercat si ea sa fie moderna, dupa care a cerut “azil” la Bonnie. Multe povesti sunt de spus din perioada asta, insa astazi va voi spune doar povestea Berlinului din SUA, locul de nastere al lui Bonnie, americanca de origine germana.
Una dintre cele mai frecvente curiozitati ale oricarui american atunci cand intalneste un nou-venit – iar Bonnie nu a facut exceptie – este legata de radacinile acestuia.
Pe mine m-a pus un pic la munca o astfel de intrebare pentru ca tot ce stiu e ca mama e din Neamt, tata din Barlad, ca bunicii lui s-ar fi refugiat acolo venind din Prahova unde ar fi avut o sonda de petrol. Si cam atat.
“Deci esti sigura ca sunteti romani, ca sunteti din Europa?” ma intreba insistent Bonnie, ca mai orice american pentru care “roots” insemna, de regula, alt continent decat cel american. Ce sa zic, desi nu aveam nici o dovada, imi era greu sa cred ca ma trag din vreun neam de australieni sau americani iar variantele Asia si Africa sunt excluse ! Ma gandesc …
“Noi venim din Europa. Din Germania, mai exact!”, mi-a spus Bonnie si asa am aflat ca in in secolul 19, s-a produs o hemoragie masiva de nemti pe Pamantul Fagaduintei. Majoritatea lor au format comunitati masive in Missouri si Texas, unde, ca sa se simta cu devarat acasa, au infiintat chiar si orasul New Berlin (pe modelul satului Swiss din Tailanda). Aici avea sa vada lumina zilei si gazda mea, Bonnie.
“Mai stii germana?”, am intrebat-o. Mi-a spus ca dialectul pe care il vorbeau acasa era o combinatie intre germana si engleza si ca, din pacate, nu mai tine minte mare lucru. “La avion spunem de exemplu das Flugschiff (das Flugzeug in germana)”.
La biserica slujba era in germana, parintii, prietenii lor vorbeau germana si, saptamanal, editau chiar si un ziar in limba germana. Au urmat anii de scoala, parasirea Berlinului pentru Maryland, facultatea, si germana s-a dus ca un fum.
La vremea cand ascultam povestile ei despre implantarea nemtilor in Missouri si Texas, nu ma gandeam ca de fapt, acelasi fenomen se intampla cu romanii in Spania si Italia. Sigur, romanii nu gasesc un teren cvasi-viran (cum au gasit nemtii in America), fapt care le face viata un pic mai complicata.
Insa credeti ca ar fi imposibil sa taiem intr-o buna zi panglica satului Bucuresti din Spania sau Italia?
Peter are 6 ani. S-a nascut in Germania si daca nu ar avea pielea ca abanosul nici nu ai zice ca nu este neamt. In vinele lui Peter curge sange african. Nu stie mare lucru despre Africa. Sau… ba da! Stie! “Uite, vuvuzela asta e din Africa”, imi spune si apoi sulfa cu putere in ea ca imi arate cum il sustine pe Miro Klose, eroul lui de la WM (Weltmeisterschaft- Campionatul Mondial).
“De fapt, nu suntem din Africa de Sud, suntem din Kenya, dar suntem mandri ca suntem africani” imi explica Joanna, mamica lui Peter. O intreb daca nu o asurzeste sunetul trompetei devenita, o data cu inceperea WM, una cu buzele lui Peter. ”Nu, suntem mandri de vuvuzela”, spune zambind Joanna.
Felul in care se topeste in intreaga Africa mamica ciocolatie a lui Peter (desi ea s-a nascut in Kenya) imi este foarte familiar de pe vremea cand, pentru o vreme, am locuit in SUA. Initial asociam numelui meu tara din care provin – Romania. Insa figurile incurcate ale amicilor mei m-au convins sa merg mai departe si sa incerc cu …”Europa? Sunt din Europa!”. Spuneam asta cu mandrie, preluand parca asupra mea tot ce era mai bun din ciorbele mamei, masinile nemtesti, vinurile frantuzesti, moda italiana si castraveciorii bulgaresti.
O perioada am locuit intr-un bloc situat in Silver Spring, un cartier din zona metropolitana a capitalei americane, Washington D.C., unde isi are sediul central si Discovery World. Acolo am cunoscut-o pe … Romania! O tanara de culoare cu acelasi nume de botez ca al tarii mele . Romania lucra la receptie si treaba ei era sa fie in serviciul nostru, al chiriasilor. Astazi la dispozitia Dvs, Romania, scria pe un cartonas, la receptie ! Felul cum suna propozitia asta imi facea ziua mai frumoasa! Ei bine, Romania, ai carei parinti (aveam sa aflu mai tarizu) erau pasionati de geografie, era printre putinii americani in prezenta carora nu mai era nevoie sa fiu nici nemtoaica, nici frantuzoaica si nici italianca. Era de ajuns sa fiu romanca!
Romania stia cate ceva despre trecutul nu foarte indepartat al tarii mele. Desigur, deCeausescu… Dar nu stia de … ciorba! Asa ca intr-o zi am invitat-o la o ciorba iar in alta sa rulam impreuna (si apoi sa devoram) niste sarmale! Alta data, la o petrecere, m-am imbracat in costum national si i-am aratat pe internet dansurile noastre populare. “Fabulos!”, exclama Romania. Eram atat de mandra de Romania MEA! “Dar de ce atat de multi romani vin sa se stabileasca aici?! Tot ce spui e atat de frumos, iar Ceausescu nu mai este!” a sunat ca un geam spart intrebarea Romaniei, taman cand ma pregateam sa o invat cum se danseaza o hora… “Eu nu m-am gandit niciodata sa plec din D.C. Nici macar pasaport nu am!”, a continuat prietena mea, de parca se se afla din ce in ce mai departe.
Zilele trecute, la cativa ani de la discutia mea cu Romania din D.C., am aflat ca Departamentul pentru romanii de pretutindeni al guvernului roman le propune migrantilor un concurs cu tema :“De ce iubim Romania?”. Ce idee… Sa adresezi o astfel de intrebare unor oameni care, fugariti de aiureala politica si jaful administrativ din tara au plecat unde au vazut cu ochii. Unii la o scoala care sa le asigure un viitor, altii ca sa isi hraneasca familiile ramase in tara. Cunosc atat de multi absolventi romani de doctorat incat cred ca am putea “pune” de un mic Harvard. Ce treaba buna ar face in Parlament, Guvern, Parlamentul European… Dar…au ei loc de EBA si SIDA? Apoi, cati mecanici auto, cati zugravi, cati agricultori, cati informaticieni si asa mai departe sunt raspanditi in cele 4 zari? Milioane de oameni care, prin ceea ce fac zi de zi, prin taxele pe care le platesc in tara, prin banii trimisi acasa ofera un raspuns plin de continut intrebarii: “De ce iubim Romania?”. Ma intreb…oare Romania cat ii iubeste pe ei?
Astept ziua cand Guvernul Romaniei (orice culoare politica va avea el) le va propune tuturor romanilor (inclusiv celor “de pretutundeni”) un program multianual care sa puna in aplicare, ceea ce scria atat de simplu si frumos pe cartonasul de la receptia din Silver Spring:
Ei, cool-ilor, ce mai face mondenitatea? Ce se mai aude despre violul secolului? Ultima data cand am citit ceva despre DSK era liber. 1 milion cautiunea, plus inca 5 garantie, plus cheltuielile de supraveghere. A iesit cu sete de libertate si … de razbunare . Am citit ca ar fi angajat cea mai cea companie de detectivi de peste Ocean cu sarcina precisa de a afla si cat lapte african a supt din tzatza ma-sii camerista care i-a facut felul.
Povestea cu DSK (dar mai ales teatrul facut de politisti cand l-au arestat) mi-a adus aminte de un episod mai mult sau mai putin similar pe care l-a trait insasi coolnewza in the f&#@*g USA. Ma rog, mai putin decat mai mult , in sensul ca daca e sa fi violat ceva, asta a fost doar… sensul de mers de pe sosea!
Se intampla undeva in centrul D.C.-ului, dupa o noapte cu multa zbantuiala in cateva cluburi, stimulata si de consumul a cel putin 3 Campari Orange. Era asadar, cam 4 dimineata si, insotita de cativa prieteni, m-am urcat in masina. Coolnewza la volan. Lasasem masina undeva intr-o parcare si aveam probleme in a identifica in aglomeratia de stradute din cartierul respectiv, drumul spre casa. Fara sa imi dau seama, am intrat pe o straduta cu sens unic si circulam fix … in sens invers . Nu a durat un minut si am auzit sirenele: doua masini de politie cu girofarurile invartindu-se mi-au blocat calea!
“Sofer, opreste masina imediat! Spre binele tau, conformeaza-te!” spune un politist prin megafon!
Noroc de Campari-urile alea ca mi-am pastrat cat de cat cumpatul (in conditii normale as fi putut … uda chiar canapeaua!) Opresc. Trag pe dreapta. Un politist mare si negru se apropie precaut de masina. Are mana intinsa si pistolul indreptat catre mine.
“Sofer, te rog sa deschizi incet portiera si sa iesi din masina! In tot timpul asta mainile sus si privirea la mine!”
Ma conformez.
“Departeaza picioarele, tine in continuare mainile sus si intoarce-te cu fata la masina”
Ma conformez. Ma perchezitioneaza ca sa se convinga ca nu am vreo arma la mine si apoi incepe sa ma intrebe cine sunt, ce caut la ora aia pe sens interzis, cine mai e in masina. Ma rog, mie imi cam tremura si picioarele si vocea, asa ca namila se prinde in cele din urma ca nu sunt vreo Bonnie si nici nu il am pe Clyde in masina. Altfel spus, i-au trebuit doar 5 minute sa se prinda ca are de-a face doar cu o gasculita ratacita pe strazile capitalei americane. Atat …
“OK … poti sa lasi mainile jos … Ce naiba a fost in capul tau? Iti dai seama ca ti-ai pus viata in pericol! Si nu doar pe a ta, ci si pe a celorlati pe care ii ai in masina! Unde vrei sa ajungi?”
Ii explic si, foarte amabil, imi face o mica harta cu strazile pe care trebuie sa le urmez pentru a ajunge acasa.
“Bun, acum poti sa pleci. Condu cu atentie. Vezi ca data viitoare o sa te taxez si cu o amenda. Sa nu se mai repete OK?”
Girofarul inca mai lumina toata intersectia si inca ma simteam ca in filmele cu Colombo. Invart cheia in contact si demarez cu mare bagare de seama. Pe acceleratie, picioarele inca imi mai tremurau..
P.S. Autorizarea asa numitului “lipici de carne” a fost blocata anul trecut de Parlamentul European. Deocamdata, pentru ca dupa cum stim, lobby-ulnu doarme niciodata … In plus, nu au voie sa il foloseasca producatorii europeni, dar poate ajunge in magazine prin produse exportate din alte tari.
Am fost aseara la film. Un film nemtesc, superb, regizat de un tanar regizor pe care daca il gasiti vi-l recomand cu placere. In “Wer fruher stirbt is langer tot” (Cine moare mai devreme, este mort mai mult timp) este descris un colt din Vaterland prin ochii si viata unui pusti de la tara. Sebastian este orfan, are 11 ani si afla de la fratele lui ca mama lor a murit la nasterea sa. Vestea il bulverseaza, se simte vinovat, are cosmaruri in care se si vede in cazanele cu smoala din iad si se gandeste sa isi mai spele din pacate . Primul drum, la preot? Cine ar putea sti mai multe decat el despre nemurire? “Credinciosii devin nemuritori”, ii spune preotul. Mda … Nu-i chiar ce ar fi vrut sa auda. Nesatisfacator raspuns … O solutie salvatoare ar fi sa … se faca chitarist! Doar Jimmy Hendrix, e nemuritor, nu? Nu asa i-a zis un Dj de la radioul satesc? Sterpeleste o chitara din magazin si lasa in loc un biletel pe care a scrie “Scuze!”. Nu mai spun mai multe, va las cu cateva secvente amuzante din film in care Sebastian incearca sa afle secretul nemuririi de la o batranica si o ajuta, gratie unui eveniment neprevazut , sa retraiasca niste momente placute din viata ei. Nu va faceti griji, de la minutul 1.30 ce se intampla in clip pot pricepe si de cei care nu stiu germana (oricum filmul e vorbit in dialect bayerisch, o necunoscuta si pentru mine . Asa ca ii multumesc pe aceasta cale prietenei mele C pentru nepretuitele servicii de traducere ).
Pare o comedie, si da, s-a ras mult in sala, dar filmul circumscrie ideea de patrie, intr-un mod original, calatoriei pe care un om o face pe parcurusul vietii. Dupa vizionarea peliculei a avut loc o dezbatere pe tema “Cautarea patriei in filmul german”. Hm … Ce tema … Rumeg subiectul asta de cateva ore bune … Si iata la ce concluzie am ajuns:
Patria este pentru mine dincolo de conceptele a iubi sau a ura. E ceva portabil. Un soi de bagaj cu zgarci de care se lipesc toate experientele in care ma arunc. E un bagaj si genetic, si de imagini, si de trairi, si de oameni, si de intamplari pe care il port dupa mine din clipa in care mama m-a adus, dupa 7 ore de travaliu, pe lume.
Patria = operatia de amigdalectomie de la 3 ani+patinele cu patru roti pe care am invatat sa merg pe role +pantofii de lac bleumarin care in combinatie cu sosetele crosetate 3/4 ma purtau pe scena la serbari + fundele mari, apretate, din bentita alba lucioasa pe care mama mi le prindea la codite+ costumul de pionier cu trese, snur si insigne + chitara + Cantarea Romaniei si Cenaclul Flacara + prietenii de-atunci si de-acum + Fleetwood Mac, Sting, Led Zeppelin + matura cu care am aparat de teroristi facultatea la revolutie + ochii caprui si albastri ai fetelor mele+cozonacul, racitura si sarmalele romanesti+ margarita+ pielea fina a unui motan anume+cerul care se vede din fereastra mea + sentimentul de a te simti intre ai tai (ca rozaliul din poza de sus ) +Romania, SUA, Elvetia si Germania.
Deci, m-am inselat. Severin nu a demisionat inca si nici nu pare dispus sa o faca in viitor. Deh, daca tunul de 100.000 de Euro nu au fost sa fie al lui, nu poate sa dea cu piciorul celor peste 6000 care ii intra regulat, legal si pentru inca 2 ani de-acu’ incolo in cont. Degeaba ii cer unii si altii demisia, cata vreme fapta nu s-a comis nimeni nu poate sa il oblige sa faca asta. Miezul intamplarii, are iz de lacomie pentru ca dupa cum spunea ieri (luandu-mi parca vorba din gura) Hannes Swoboda, europarlamentar austriac si vicepresedinte al Grupului Socialist, « suntem platiti foarte bine pentru munca noastra ». Zicea cineva ceva de demisie de onoare ? Asta e pentru nemti, pentru austrieci, chiar si pentru sloveni, nu pentru romani.
Dar promiteam ieri ca o sa povestim ceva despre lobby. Dupa cum va imaginati, termenul, folosit pentru prima data in 1820 vine de la cuvantul hol din limba engleza. Dupa dezbaterile din plen, parlamentarii erau asteptati pe hol de industriasi, fumau impreuna o tigara si se cinsteau cu un brandy, iar limba se dezlega mana in mana cu buna-vointa.
Din pacate pentru noi, astia multi, principalul interes al activitatii de lobbying (care se desfasoara in mod cat se poate de legal) nu este binele comun, binele maselor, ci interesul unei anumite entitati, companii, firme, organizatii, chiar tari. Iar pentru ca cele doua interese sa convearga, e nevoie de politicieni cu constiinta care sa reglementeze aceasta activitate astfel incat publicul larg sa aiba partea lui de castig.
Un exemplu: daca alimentele pe care le gasim in supermarketurile din UE contin coloranti de tip A este pentru ca producatorul acestor coloranti a convins, prin actiuni de lobby (care ati vazut pana unde pot merge) legislatorii din tara de origine sau, din UE, ca acesti coloranti nu sunt daunatori pentru sanatate. Legislatorii au intocmit legi, regulamente, directive, prin urmare, producatorii de coloranti A sunt acoperiti legal si singura lor treaba va fi doar sa isi dezvolte piata.
Pana sa aiba asa o victorie, producatorul colorantilor de tip A trebuie sa se lupte, in fata legislatorilor, cu inca X producatori care vor si ei sa aiba aceeasi poveste de succe$$$$ cu colorantul B, C sau D .
Ce inseamna asta ? Ca europarlamentarii membri ai comisiilor de specialitate sunt supusi unor presiuni (unii le-ar denumi “hartuieli”) din partea lobbyistilor care nu precupetesc nici un efort pentru a face vedeta din colorantul A, B, C sau D. In cazul de fata, cei care ar putea fi in vizorul lobbyistilor ar putea fi membrii Comisiei de agricultura, cei ai Comisiei de mediu si sanatate si cei de la Protectia consumatorului.
In centre de decizie ca Bruxelles-ul sau Washington-ul lobby-istii se calca pe picioare. Zeci de mii de firme- numai in D.C sunt inregistrate 17.000.
Spre deosebire de SUA insa, in Uniunea Europeana activitatea de lobby este reglementata destul de vag. Potrivit site-ului PE, in relatia cu membrii Parlamentului European lobbystii trebuie sa :
(…)« - declare deputaţilor, personalului acestora sau funcţionarilor instituţiei ce interes sau interese reprezintă;
-se abţină de la orice demers în vederea obţinerii de informaţii pe căi necinstite;
- nu invoce nicio relaţie oficială cu Parlamentul, indiferent de raportul în care se află cu terţii;
- nu distribuie unor terţi, în scopuri lucrative, copii ale documentelor obţinute la Parlament; « (…)
Sanctiuni pentru incalcarea acestor norme ? « Orice abatere de la prezentul cod de conduită poate conduce la retragerea legitimaţiei de acces eliberate persoanelor interesate şi, dacă este cazul, întreprinderii pentru care lucrează acestea. »
Cum era si de asteptat in lobby se castiga bine asa ca o intreaga pleiada de fosti oficiali europeni de la simpli functionari la comisari au trecut (cu informatiile si conexiunile acumulate un timpul mandatului) de partea cealalta a baricadei.
Intrebare : noi, platitorii de taxe, ce arme avem ?
Unul dintre cele mai spectaculoase locuri din Philadelphia este cunoscut sub numele de Penn’s Landing. Este locul unde a debarcat britanicul William Penn, fondatorul provinciei Pennsylvania. Tot aici – un ansamblu statuar care vorbește despre un eveniment din istoria Irlandei care, prin ricoșeu, a influențat și evoluția acestei părți a Statelor Unite. Despre asta, o scurtă, dar foarte scurtă poveste:
Irlanda – 1850. Irlanda cunoaște cea mai mare foamete din istoria ei, foamete care deși a trecut în cîțiva ani, a marcat pentru totdeauna istoria Irlandei. Atît pentru irlandezii care au supraviețuit „acasă”, cît și pentru cei care și-au găsit salvarea peste mări, formînd astfel ceea ce se numește „diaspora irlandeză”, „Marea Foamete” din 1850 înseamnă o linie de demarcație: chiar și astăzi memoria populară împarte istoria în „înainte” și „după”.
Contextul în care a izbucnit „Marea Foamete Irlandeză” este marcat de faptul că la acea vreme Irlanda cunoștea „jugul” Marii Britanii. Catolicilor irlandezi le era interzis prin lege să dețină suprafețe mari de pămînt, să voteze, să fie reprezentați politic, le era îngrădit accesul la educație sau la o profesie calificată. Fără a mai intra în alte amănunte, o consecință directă a acestei stări de fapt și o cauză majoră a foametei a fost fărîmițarea terenului agricol. Oamenii dețineau suprafețe mici de pămînt unde singura producție rentabilă era cea a cartofului. Prin urmare trăsăturile caracteristice ale societății irlandeze la acea vreme erau: sărăcia, dependența alimentară de un singur produs – cartoful – care la rîndul lui nu este printre cele mai hrănitoare, de aici probabil o stare generală de sănătate precară. În plus, ca întotdeauna cînd îți pui toate ouăle în acelasi coș, riscul este maxim în caz de epidemie. Care epidemie a lovit la un moment dat sub forma manei cartofului care a distrus cîțiva ani la rînd aproape în totalitate producția de cartofi a irlandezilor.
În cifre, se pare că din circa 8 milioane de locuitori cîți număra Irlanda la acea vreme, cam 1 milion au murit iar 1 milion au plecat din țară, probabil majoritatea în Statele Unite. Orașe precum Boston și Philadelphia zilelor noastre sunt pline de Irish Pubs, însă nici nu i-au uitat pe … „descălecători”.
Vă las cu imaginile de la Irish Memorial care ne transmit un mesaj puternic, tocmai din 1850. Vizavi de Irish Memorial se întîmplă Irish Festival Weekend unde niște puștoaice roșcate și pistruiate dansează în ritmuri tradiționale:
Și că tot veni vorba de Irlanda, cum vă place Guinness? ? ?
Să ne depărtăm un pic de coronița de influencer pe care singur mi-am așezat-o pe cap și să trecem la lucruri mai serioase. De fapt Dojo, aterizînd, mi-a făcut mare poftă de . Și cum nu am în plan o excursie peste Ocean prea curînd, poate cu puțin noroc abia prin octombrie la Seattle, m-am gîndit să mă teleportez cu ajutorul blogului cu avantajul deloc de neglijat că în felul ăsta vă iau și pe voi cu mine.
Așadar, din serialul „the fu$%ing US of A” astăzi episodul Philadelphia. Care Philadelphia, nefiind departe de Washington DC, cel puțin nu în termeni americani, a fost una dintre puținele destinațiile pe care nu le-am ratat în cei doi ani americani.
Philadelphia - între DC și NYC
Sigur că Wikipedia e mare și generoasă, dar probabil că puțini dintre voi ați fi deschis-o astăzi să citiți ceva despre Philadelphia, nu? Așa că v-am făcut eu o selecție rapidă de chestii cool și poate cea mai cea dintre toate este etimologia numelui: din grecește „philos” + „adelphos” adică „dragoste” + „frate” de unde și unul dintre numele de alint ale orașului: The City of Brotherly Love. Totuși cei mai mulți îi spun simplu, americănește, Philly.
Chiar dacă astăzi este doar al șaselea oraș ca populație din SUA, Philly a cunoscut vremuri mult mai glorioase, la un moment dat fiind al doilea oraș dupa Londra al Imperiului Britanic, iar la începuturile a ceea ce astăzi numim „Statele Unite” a fost cel mai populat oraș, fiind însă întrecut de New York City încă de pe la sfîrșitul secolului XVIII. Totuși dincolo de statisticile referitoare la numărul de locuitori într-un moment sau altul al existenței, poate cel mai important eveniment din istoria orașului este faptul că aici a fost semnată celebra Declarație de Independență a celor 13 colonii americane, aflate atunci, în 1776, în război cu Marea Britanie. Și ca turist toate drumurile din Philadelphia duc către Independence Hall, locul unde a fost semnată Declarația de Independență.
Aici, în jurul Independence Hall, este punctul zero al istoriei Statelor Unite și toate simbolurile adunate aici au într-un fel sau altul de-a face cu acest început. Astfel Independence National Historical Park adăpostește statuia lui John Barry de care să fiu sincer habar nu aveam pînă să sjung acolo și să aflu că acest irlandez la origini a fost ofițer în Continental Navy, așa cum se numea flota Statelor Unite în timpul Războiului de Independență, pentru ca apoi să înființeze ceea ce astăzi cunoaștem sub numele de US Navy.
John Barry - "The Father of the American Navy"
Ca turist simți atmosfera timpului, te intersectezi cu simbolistica vremii la fiecare colț de stradă, la propriu. Vedeți mai jos Liberty Bell în variantă mai mică, la purtător!
Să nu uităm totuși că excursia asta se întîmpla în anul 2006, an în care a mai avut loc un eveniment foarte important și anume Campionatul Mondial de Fotbal. Motiv pentru care mă veți înțelege că am expediat destul de repede durabilele obiective turistico-istorice-culturale începînd să caut o crîșmă unde să mă uit la efemerele meciuri ale zilei. Obiectivele respective fiind durabile aveam șansa să le mai găsesc acolo și peste cîțiva ani, la urma urmei dacă au stat 200 și ceva de ani, or mai sta pînă mă întorc eu la Philadelphia, nu?! Însă meciurile fiind efemere … Și nu, nu este tocmai ușor să găsești un pub unde să te poți uita în liniște la fotbal. Să nu uităm, suntem în America, acolo unde fotbalul este de fapt soccer, acolo unde fotbalul de fapt nu prea există pentru ca baseball-ul, baschetul, fotbalul american oricînd au mai mulți adepți decît sportul … hmmm … rege!
Așadar am avut ocazia să văd și străzi din Philadelphia unde densitatea de turiși este ceva mai mică. Ele arată cam așa:
Și o imagine luată din camera de hotel, cu o cruce dominînd orașul modern.
Imagine din camera de hotel
În sfîrșit, după ceva vreme de umblat pe străzi
Străzile din Philadelphia
am găsit un pub unde fotbalul nu era chiar la coadă
Pub în Philadelphia
și unde, pentru că echipa favorită lua bătaie, am găsit ceva timp să joc biliard și să încerc să prind bilele cu … blițul:
foto session
foto session
Pentru ca spre sfîrșitul zilei să mă duc să-mi recuperez mașina moment în care văd o usturătoare amendă … ceva cu parcarea … Drept este că pusesem intenționat mașina pe un loc unde parcometrul era stricat dar totuși … Era stricat!! Așa că am luat probele foto de la fața locului …
amendă de parcare nedreaptă
inclusiv ora la care se întîmpla toată tărășenia, și … guess what?? Am reușit să anulez amenda care, îmi aduc aminte și acum, era la vreo 100 $!!
amendă nedreaptă de parcare
OK, să presupunem că aveți de ales 3 orașe, sau mai bine … 3 locuri din SUA pe care ați vrea să le vizitați … care ar fi acelea?
! Felul cum suna propozitia asta imi facea ziua mai frumoasa! Ei bine, Romania, ai carei parinti (aveam sa aflu mai tarizu) erau pasionati de geografie, era printre putinii americani in prezenta carora nu mai era nevoie sa fiu nici nemtoaica, nici frantuzoaica si nici italianca. Era de ajuns sa fiu romanca!
. Am citit ca ar fi angajat cea mai cea companie de detectivi de peste Ocean cu sarcina precisa de a afla si cat lapte african a supt din tzatza ma-sii camerista care i-a facut felul.
. Nu a durat un minut si am auzit sirenele: doua masini de politie cu girofarurile invartindu-se mi-au blocat calea!
. Asa ca ii multumesc pe aceasta cale prietenei mele C pentru nepretuitele servicii de traducere 
).
? 
?
pe care singur mi-am așezat-o pe cap și să trecem la lucruri mai serioase. De fapt Dojo, 
Most Recent Comments