coolnewz about hot thingz

Am fost rapid, o dusă și-o venită cum se spune în unele părți ale țării, pînă la frații noștri bulgari, mai precis la Nisipurile de Aur. Mai fusesem la Balcik și la Nessebar, doar pe vremea aia nu aveam blog așa că nu am informat pe nimeni! Deși nu prea am fost implicat în procesul de decizie al destinației, criteriul nr.1 a fost distanța – cam tot ca pînă undeva pe litoral la noi, și faptul că drumurile sunt mult mai libere, chiar dacă am renunțat într-o oarecare măsură la avantajul autostrăzii parțiale pînă la Constanța.

La dus am mers pe A2 cam 100 km, pînă la ieșirea cea mai apropiată de Călărași, apoi pe DN 21 direcția Călărași pentru a lua bacul de la Ostrov. Pe timpul zilei bacul pleacă la 15 minute așa că odată ajunși acolo abia am avut timp să luam bilet și în 10 minute eram deja în mijlocul Dunării! Pe malul celălalt este încă teritoriul patriei mumă și trebuie să fii atent să nu ratezi punctul de trecere în Bulgaria ușor camuflat printre niște boscheți. Într-o primă fază noi l-am ratat (2 mașini, 2 șoferi și 6 perechi de ochi!!) mergînd cumva paralel cu un gard de sîrmă ghimpată ce părea a fi granița.

Impresia generală imediat ce ai trecut în Bulgaria este că, vorba unui prieten, „se cunoaște sărăcia”! Indicatoarele rutiere sunt vechi, antice și de demult, jupuite și ruginite, iar GPS-urile pe care le aveau cei 2 șoferi neavînd „Nisipurile de Aur” pe hartă a trebuit să ne fixăm ca punct intermediar orașul Dobrich de care probabil că nu a auzit nimeni! Treaba este că drumul pînă la malul mării are un singur avantaj: este foarte liber. Dar o singură bandă pe sens, fără gropi însă destul de denivelat, cu limite aberante de viteză care sunt probabil un alibi pentru polițiști să pună radare cam oriunde. Probabil că sunt vreo 3-4 sate și acest Dobrich, dar în rest este o pustietate totală. Nu tu un combinat, nu tu ceva fum pe furnale, cea mai efervescentă activitate economică observabilă din mașină fiind comerțul de fructe pe marginea drumului … cam 7-8 tarabe răsfirate pe vreo 180 km. Așa că una din întrebări este din ce trăiesc oamenii ăia din toată partea asta din Dobrogea pînă pe litoral? În altă ordine de idei, dar tot la capitolul „starea națiunii bulgare” … multe, foarte multe janghine de mașini bulgărești pe străzi. Așa că este probabil de discutat cum este mai bine? Să lași omul să se bucure de banii pe care îi are și să umple șoselele cu tot soiul de vechituri din Germania, sau să strîngi șurubul cum au făcut ai noștri și să forțezi dispariția „rablelor” în favoarea mașinilor noi. Și o parte din răspunsul la întrebare trebuie neapărat să conțină și faptul că în România, spre deosebire de Bulgaria, se produc mașini. Dacia a fost continuată cu Renault, am avut Oltcit și apoi Daewoo, acum dacă nu mă înșel avem Ford, deci toată politica asta, deși poate să nemulțumească pe unii, are cît de cît o logică.

Dar am deviat un pic de la subiect. Astăzi ideea este să vorbim despre cum ajungem și la mare în Bulgaria. La plecare am vrut să încercăm și varianta cealaltă, cu intrarea în România pe la Giurgiu. Iar întoarcerea este întotdeauna mai simplă din două motive: unu pentru că știi cît de cît drumul și doi pentru că pe orice GPS găsești centrul local de putere care este Bucureștiul. De data asta așadar drumul, comun cu cel spre capitala Sofia, trece prin Varna după care se continuă pe vreo cîteva zeci de km cu o autostradă, ca o compensație pentru autostrada A2 din prima variantă de drum pe care am folosit-o la dus. Ceva mai aglomerat, însă departe de ceea ce înțelegem noi prin aglomerație într-o duminică seara venind de la mare. Și aici o altă întrebare: cum se poate ca drumurile bulgărești să fie atît de libere? Nu se practică oare turismul de weekend la fel ca la noi? Sunt oare mai multe drumuri? Că autostrăzi nu prea am văzut nici măcar cît la noi …

Dar astea sunt întrebări pentru cititori … nu pentru mine, nu-i așa?? Treaba mea este să-mi spun păsul aici! Așadar să presupunem că cititorii au răspuns satisfăcător la întrebările astea și să presupunem că am ajuns cu bine la podul de la Giurgiu! Aici am mai ajuns odată cînd aveam vreo 6 ani cînd bunicul, pensionar CFR, deci cu multe permise de călătorie, m-a urcat în tren la București și m-a dus într-o zi de toamnă pînă la Giurgiu să văd podul. Era o Dunăre învolburată și știu că podul mi s-a părut uriaș, pierzîndu-se undeva în ceață, fără să-i putem vedea capătul de pe malul bulgăresc. Iar degetul bunicului îndreptat într-acolo „uite nepoate, pe malul celălalt este Bulgaria!” mi s-a părut că-mi indică o altă lume despre care nu înțelegeam eu prea multe de ce anume ne este inaccesibilă.

Ei bine, podul văzut de Ratatouille azi nu este nici pe departe atît de uriaș, abia dacă încap două mașini înghesuite, fiecare pe sensul ei. Și asta cînd nu se lucrează la el cum se întîmpla zilele trecute. Așadar circulația era doar pe o bandă, alternativ pe fiecare sens. Iar la intrarea pe pod dinspre Bulgaria, o mostră de organizare balcanică. După ieșirea din vamă, imediat la circa 100 de metri se intră pe pod. Bineînțeles că acești 100 de metri erau deja ocupați cu o coadă de mașini care așteptau pe vreo 2 rînduri să le vină rîndul să traverseze podul. Se impunea formarea unei a treia coloane și vreo 2 vameși bulgari sugerează chestia asta prin niscaiva semne. Destul de neclare se vede treaba pentru că imediat vreo 3-4 mașini ocolesc spațiul verde care delimita sensurile înainte de intrarea pe pod, pătrunzînd deci pe contrasens. Deocamdată nu se vedea nimic venind din sens opus dar în scurt timp pentru cine scruta cît de căt zările, devenea evident că un șir consistent de tiruri și autoturisme avansa încet pe podul în lucru. Zic încet … suficient de încet încît pe partea cealaltă efectul de turmă să acționeze și cele 3-4 mașini inițiale să fie urmate pe contrasens de alte 15-20. Între timp vameșii bulgari se agită strigînd cît îi țineau plămînii „Înapooooi! Înapoooooi!”, iar isteții care intraseră primii pe contrasens încep să realizeze ce se întîmplă și își doresc să dea înapoi! Numai că dorința de a da înapoi nu se propagă la fel de repede pe cît își dorea turma să dea înainte, în timp ce ei își aprinseseră luminile albe de marche-arriere era încă mașini care îngroșau turma. În cele din urmă situația s-a rezolvat cu prețul agitației amuzante a vameșilor bulgari și evident a unei întîrzieri cu cel puțin jumătate de oră, dar a fost o imagine demnă de un film din inima Balcanilor.