coolnewz about hot thingz

Recunosc de la început că nu prea știu care e treaba cu Schengen. Deși pe de altă parte legătura mea personală cu acest Schengen, oricine ar fi el, datează de multă vreme, încă de pe vremea cînd stăteam la cozi și o viză de Italia de exemplu, făcea din tine un om liber. Pe o durată limită de timp. Iar dacă pe autocolantul acela verde lipit în pașaport mai era și un M – adică intrari multiple, puteai spune că l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare. Cînd stăteam în Elveția, prin primii ani, odată la 6 luni luam viza de Franța care se dădea mult mai ușor decît pentru concetățenii care o luau de la București, și care viză cum spuneam, mă lăsa să mă plimb liber prin aproape toată Europa. Pentră că era o viză Schengen, desigur. Cu intrări multiple, desigur.

Acum în contextul cu UE nu prea mi-e clar de ce îmi mai trebuie mie, cetățean român, ca România să facă parte din Schengen. Poate ca firmă aș avea ceva avantaje …. habar nu am …

(foto)

Ceea ce am observat însă în timpul ultimei excursii este că odată ce ai trecut de Nădlac, pînă la Oceanul Atlantic poți să nu te mai dai jos din mașină. Evident, dacă te țin rezervoarele de tot felul. Gheretele cu vameși au fost desființate, vameșii înșiși au rămas șomeri. O plăcuță cum e cea pe care scrie CHITILA te anuță că ai intrat în Germania. Sau în Franța. La Nădlac însă trebuie să te oprești. Să scoți pașapoarte, eventual să spui ce ai în bagaje.

Sigur, pe unii nu-i deranjează asta. Și în consecință li se pare normal să schimbe … prioritățile. Din păcate nu realizează că prioritățile astea nu sunt ale lor, iar acest întreg comportament seamană mai degrabă cu cel al unui copil răzgîiat care a primit mult prea ușor diverse jucării. De-a gata, cum s-ar zice. Iar de cînd le-a primit a ajuns să creadă că i se cuvin și avînd în vedere că au mai trecut cîțiva ani și a mai crescut, a devenit și un pic impertinent.

Pentru că probabil într-adevăr, motivul pentru care nu suntem primiți în Schengen este din cauza unei conjuncturi politice. Poate am îndeplinit multe din acele condiții tehnice … oricare ar fi ele … nu știu că nu mă pricep. Dar tot datorită unei alte conjuncturi politice am intrat în UE. Cu chiu, cu vai, cu întîrziere față de alții, dar am intrat. Am intrat pe credit, am intrat pe cuvînt de onoare (??) că vom face și vom drege. Cît am reușit între timp să facem? Cît am reușit să progresăm? Și nu ne putem plînge că nu am fost împinși de la spate, că nu am avut acces la fonduri pe care nu suntem în stare să le folosim. Mda, posmagii nu sunt muieți! Există un tip de discurs cum că UE ne-a primit în sînul ei pentru că avea nevoie de noi, pentru că avea interes. Nu pot să nu remarc provincialismul unui astfel de discurs. Motivul e simplu: odată intrați în UE, și noi suntem UE! Diferența ar trebui să fie mult mai mică între interesele lor versus interesele noastre. Face parte din categoria aia cu afară se face și se drege sau la ei se întîmplă așa și pe dincolo. Sigur că bănci românești nu mai există. Dar ce se întîmpla atunci cînd existau? Ce făceam noi, românii verzi, cu ele? Cîteva cuvinte cheie așa pentru aducere aminte: Dacia Felix, Bancorex. Vă mai spun ele ceva? Ce făceam cu Petrom-ul cînd nu era austriac? Cumva îl foloseam în interes de partid și îl falimentam? Au venit lanțuri de supermarketuri occidentale să vîndă legume din vest? Adevărat o fi, dar cine ne împiedică pe noi, cu poliția noastră, în piețele noastre să-i punem pe fugă pe speculanții noștri pentru ca la tarabele noastre să fie țăranii noștri cu roșiile noastre de vînzare? Cine? Că m-am plictisit de cît am auzit pe bloguri, la TV sau pe stradă cînd mă duc în România oameni care ar cumpăra produse de la țărani, chiar așa mai scumpe și mai puțin lucioase. Deci cerere ar fi …

Acum ni s-a năzărit că vrem să fim lăsați în pace să facem lucrurile cum știm noi mai bine, vrem să fim independenți, neatîrnați, ne comparăm cu Marea Britanie, uitînd că sunt totuși niște diferențe fundamentale, dacă ar fi să ne gîndim numai la ce vecini are UK și ce vecini are România. Cînd vine vorba de ceva obligații ne aducem aminte de independeța Elveției și vrem să fim și noi ca ei.  Mi-e greu să mă decid daca este atitudine de capră rîioasă cu coada-n sus sau mai degrabă ar merge zicala aia care se termină cu … dacă nu e și fudul. Înțeleg că pe la începutul săptămînii ăsteia, de vină pentru eșecul Schengenului era Merkel care, desigur, plecase prea mult urechea la colegul ei de familie politică din Dealul Cotrocenilor (deci cît de naiv să fii să spui asta, cît de isteț să fii să crezi asta??), dar ce să vezi, tăcerea s-a lăsat apăsătoare atunci cînd însăși Franța a anunțat că nu este prea încîntată de idee. Poftim? Păi cum rămîne cu familia politică și cu ajutorul venit de la frații noștri socialiști? Poate ar trebui să ne mai punem încă o dată întrebarea de ce stăm pe dinafară? Cred că răspunsul se află în progresul mult prea lent al ultimilor 23 de ani și în relativizarea bruscă a ceea ce ar trebui să fie o fundație solidă, relativizare justificată cu seninătate numai prin dezaprobarea (poate întemeiată) față de un actor politic vremelnic. Un semn că problema vine de la rădăcină este și acela că această relativizare a îmbrățișată de un procent semnificativ de oameni, din fericire totuși mai puțin de jumătate. plus 1.

Așadar se pare că nici măcar francezii în frunte cu recent-vizitatul și prea-puțin-convinsul François Hollande nu au fost prietenii noștri la faza asta, și tare mi-e teamă că vom începe curînd să-l elogiem și să-l numărăm pe Hugo Chavez printre aliați.