Posts tagged ‘vacanta’

August 13th, 2012

Trandafiri între spini

by Ratatouille

Totul a pornit de la o filosofie despre raportul magic cocoși vs. găini din bătătura oricărui gospodar, raport care nu este deloc unul oarecare, ci fix 0,053! Mai precis 1 cocoș la 19 găini. Și de aici, ați ghicit, discuția a alunecat inevitabil în derizoriu înspre numărul ideal de bărbați la suta de femei într-o colectivitate oarecare. Gabitelu dezvoltă ideea și pare că se îndreaptă către o concluzie:

Ma gandesc ca poate avem si noi un procent ‘magic’, de x masculi la y femele.

Acum nu știu ce să zic, concluzia nu este foarte clar conturată, mie îmi pare mai mult așa ca o decizie CCR, adică lasă loc la interpretări. Nu de alta, dar dacă dăm valori lui x și lui y în afirmația de mai sus, putem avea la fel de bine x = 2 (mascooli) și y = 20 (coolconițe), dar și viceversa! :-D Ei bine, eu vreau să vă spun din proprie experiență că este bine ca raportul să fie de 1:1. Adică fiecare să-și aducă de-casă!

Și mi-am dat seama de asta pe propria piele, adică într-un mod foarte, dar foarte dureros! Generația mea se vede că a fost una în care fie erau puțini băieți, fie fetele învățau mult mai bine, pentru că vreme de 4 ani la liceu raportul coolconițe/mascooli a fost unul foarte dezechilibrat. Unde mergeam, configurația găștii era de la 3:10 mergînd pînă la 3:15, ceva pe aici … Mă rog, o ieșire scurtă prin oraș la un film era ok. Dar situația se schimba dramatic cînd era vorba de o escapadă mai lungă.

Așadar vacanța dintre a X-a și a XI-a. Proaspăt scăpat de treapta a II-a (ultima generație, deh) am planificat să mergem la mare. Cine merge, mîna sus, ăla eu, aia eu … pînă la urmă am alcătuit un grup conform formulei de mai sus: 3:10 pînă la 3:15. Acum privind în urmă îmi dau seama că cineva cu o minimă experiență și-ar fi dat seama că se adună norii negri încă dinainte de a fi debutat vacanța în sine: Ratatouille, mergi și ia bilete de tren sau Ratatouille dar X,Y,Z (insert 3 coolconițe-names here) vin cu un tren de noapte, mergi și schimbă biletele, etc etc. Dar eu nimic, fudul nevoie mare. Dacă mă întreba careva: Ah, mergi la mare … Și cu cine mergi? Începeam să înșir toate numele de fete pe care le știam că sigur nu dădeam greș. Și cu cît citeam mai multă admirație în ochii interlocutorului, cu atît băgam și mai mult din top!

(foto)

Booooon. Deci Gara de Nord, ziua plecării. Nici nu le cunoșteam pe toate. În fine, ne-am împrăștiat prin juma de vagon (drept pentru care mi-am și luat un: Nu ai fost în stare să iei toate biletele în același loc!! :-D ) și trenul s-a pus în mișcare. Bineînțeles că nah, ce putea face un băiet care a terminat clasa a X-a și mergea la mare în vacanța de vară? Ați ghiciiiiiit: scana! Scanner 3D, nu oricum! OK, a scanat, a identificat ce era de identificat și a început (săracul …) să-și facă ceva planuri de viitor. Subiectul (sau subiacta … cum să-i zic??) identificat se afla în compartimentul 4, eu în capul la vagon, compartimentul 1. Intră subiectul în compartiment, eu rămîn să dau biletele la controlor și probabil să beau o bere sau să fumez o țigară ca oamenii mari. Doar nu era să stau cu femeile în compartiment și să joc kems sau popa prostu ce jucau ele … Trecem de Fetești, iese fata din compartimentul 4 … Să-mi trag una!! Era îmbrăcată altfel! Mă rog, îmi zic … o fi mai cochetă decît ce știu eu … îmi fac curaj, mă duc la ea … Păpușe, tu a cui ești?! Vă dați seama că pe praful ăla (de băieți vreau să zic) nu făcea mofturi. Pe mine mă cheamă Ratatouille! (pe ea o chema Alfa) Adică pînă la urmă era o fată care mergea singură la mare, deci e clar că n-avea ce să comenteze prea mult. (bine, eu nu m-am gîndit în secunda aia că în aceeași situație sunt și celelalte 12 sau cîte or mai fi fost) În fine, s-a înfiripat o conversație profund filosofică după care pe la Constanța am convenit că trebuie să ne ducem prin compartimentele noastre că începuse să se aglomereze (și mai tare). Coborîm la Eforie, îngrămădeală mare … oups … să-mi cadă părul din nas: tipa se îmbrăcase la loc așa cum plecase din București! =P~ A fost pentru prima dată cînd m-am gîndit că poate totuși de data asta nu nimerisem prea bine! Totuși ceva lăuntric mă împingea către înainte! Ah, păpușe, dă-mi voie să te ajut cu geanta c-o fi grea! (ce nu face omul la nevoie …) Se întoarce domnișoara spre mine, mi s-a părut mie ceva ciudat în privirea ei, dar nu prea eram în stare să definesc ce anume, și-mi spune: Ah, dar noi nu ne știm! Pe mine mă cheamă Beta! Pe tine cum te cheamă? Poftim??  :-O Noi nu știm??  :-O @-) Păi nu vorbirăm de la Fetești pînă la Constanța?? :-O @-) :-O Nu ziceai că te cheamă Alfa?? :-O @-) :-O @-) Nu-mi mai reveneam din pumni, eu eram Bute, ea era Froch … Deja o vedeam în ceață, mă pregăteam de un KO, focalizam undeva la doi metri în spate unde … o văd pe fata dintre Fetești și Constanța. Dedublare? Nu! Clonare?! Un soi de … Alfa și Beta, două surori gemene! =)) =))

Deci veți fi de acord cu mine că am pornit cu un soi de handicap pentru că de fiecare dată cînd abordam subiectul încercam să identific dacă vorbesc cu Alfa sau cu Beta … Asta pînă am identificat niște imperfecțiuni care făceau diferența. După ce am trecut de acest hop m-am gîndit că nimeni și nimic nu îmi va mai sta în cale. Am ignorat însă realitatea pe care v-am semnalat-o ceva mai sus: mai erau încă cel puțin 12 domnișoare care erau și ele singurele la mare, la soare … Și care de fiecare dată cînd vroiam să o iau pe drumuri mai puțin umblate sau mai întunecoase îmi explicau cum am venit împreună, stăm împreună pentru că nu-i așa, trebuie să fim uniți! :(( Așa că pînă la urmă a trebuit să amîn dezlegarea enigmelor eternului feminin pînă după vacanța la mare, petrecîndu-mi cele 10 zile de vacanță în compania celorlalți 2 tovarăși de suferință în mijlocul oceanului ♀♀♀.

January 21st, 2012

Roseto degli Abruzzi

by Ratatouille

Stam eu așa și mă gîndeam că anul trecut pe vremea asta coolnewz.info își făcea valizele pentru Kukulcan și cenote, în timp ce pentru anul ăsta nu s-a anunțat (încă) mai nimic. Poate un Miami prin aprilie, poate încă ceva America prin toamnă, și cu puțin noroc o premieră – Japonia – tot prin toamnă. Dar nimic din toate astea nu-i sigur!

Singura chestie sigură deocamdată este pentru vacanța de Rusalii acolo unde merge tot neamțu’, la țară, la mare, în Italia. Dar nu pe coasta de vest că acolo căpitanul Schettino a lăsat-o pe sirena Domnica să parcheze vaporașul și nu mai e loc de plajă!

Ideile și cheful ăsta de vacanță mi-au venit urmărind … avioane! Imaginile astea absolut fabuloase cu avioane aterizînd la Düsseldorf chiar în timpul furtunii care a chinuit Germania pe la începutul anului.

January 19th, 2012

De jur împrejur – Războiul broaștelor. Insula tropicală

by Ratatouille
  • Tocmai am aflat că pe lîngă luptele crîncene dintre Băsescu și CR-ONTA, dintre Burger King și Mc Donald’s, sau dintre Connex și Dialog :-D , mai există un război ce nu se mai termină și care poate fi rezumat așa: oglindă, oglinjoară, care-i cea mai mică broască din țară? Acuma nu știu cît de fericiți și fericite veți fi aflînd răspunsul corect, însă nu pot să vă las să fierbeți: Paedophryne amauensis care măsoară fix 7,7 mm, dar muuuult mai tare mi se pare faptul că asta înseamnă cu numai un mic milimetru mai mică decît precedentul record deținut de, ați ghicit, P. dekot. Nu mă credeți, vă conving eu!

(cea-mai-mica-broasca)

  • Trecînd la alt război, al altor broaște, probabil că ați citit prin presă despre asasinarea pe 11 ianuarie a unuia din cercetătorii care conduc programul nuclear iranian. Faptul că este deja a treia persoană în numai cîteva luni eliminată în felul acesta a dat naștere la speculații care converg către ideea că Israelul a început o campanie chirurgicală de extirpare a ambițiilor Iranului. Deși nu mi-e prea clar din ce alt motiv ar putea să cadă ăștia pe capete, ideea decapitării staff-ului științific mi se pare sortită eșecului, dacă nu cumva chiar puerilă. Nu cred că un proiect de siguranță națională de anvergura asta se bazează numai pe cîțiva oameni. Sau în orice caz, nu pe atît de puțini încît să-i identifici pe toți și să-i păcălești să șadă (și să cugete) … pe bombe!

(foto)

  • Ce ați zice dacă ați vedea zilele astea, prin ploaia, zloata și ninsoarea lui ianuarie 2012, o gașcă de omuleți prin metrou cu papornițe de plajă, cu șlapi, costume de baie și tot tacîmul?? Oare încotro s-ar îndrepta? Dacă metroul respectiv este în Berlin, atunci răspunsul este cu siguranță: Tropical Islands! O insulă tropicală într-o Germanie gri! O clădire enormă a cărei destinație inițială a fost ca hangar pentru avioane, a fost transformată într-o destinație surprinzătoare de vacanță. În interior găsim un mic deal în mijloc, acoperit de vegetație tropicală, cu cascade și mici piscine ici-colo. Pe margine este o plajă cu nisip pe bune, plajă care te duce către o piscină uriașă cu apă la o temperatură, desigur, tropicală! Păsările care zboară prin jur și țestoasele dintr-un mic iaz te îndepărtează și mai mult de realitatea ploioasă și rece de dincolo de zidurile domului care ascunde insula tropicală. Tavanul construcției este o butaforie de cer senin cu niște norișori albi cam ca în posterele cu Emil Constantinescu de acu’ nu știu cîți ani. De cînd am aflat de povestea asta mi-am promis că mă voi duce să vizitez Berlinul toamna-iarna ca să am motiv să vizitez ciudățenia. Voi ați fi tentați de așa ceva sau nu vă mulțumiți decît cu the real stuff?

(foto)

August 13th, 2011

Bulgaria, pamînt românesc! – 2 – Nisipurile de Aur

by Ratatouille

Sau mai bine zis Златни пясъци pentru că, după cum ne atenționează și Răzvan într-un comentariu la articolul anterior, în general nu vezi vreun indicator către Nisipurile de Aur decît atunci cînd ai ajuns suficient de aproape încît să nu mai fie absolut necesar, și atunci cu caractere chirilice sau, în cel mai bun caz, cu transcrierea fonetică. Golden Sands ar fi fost prea greu. Asta așa, referitor la infrastructură și la cît de ușor este pentru un turist străin să ajungă în zonă. Cu toate astea stațiunea este plină de turiști străini. Am auzit grai nemțesc, rusesc, neaoș british și evident, românesc!

Povestea mea referitor la cazare și servicii vine oarecum să contrabalanseze legendele despre Bulgaria deși a fost un risc asumat. Am plecat fără aranjamente de acasă, am ajuns foarte tîrziu ceea ce ne-a făcut să ne simțim oarecum parașutați în întuneric. Ne-am repezit la primele hoteluri din drum, toate scumpe, în jur de 50-70 EUR camera pînă cînd, sătui de căutare și sub presiunea timpului (era către 11 noaptea) și a stomacului am rămas într-un hotel plin de puștime unde camera „dublă” era 30 EUR pe noapte, cameră însă care avea 4 paturi și în mod evident toți copiii ăia a căror vîrstă medie era undeva între 20-25 de ani profitau la maximum de aceste 4 paturi! Muzica răsuna de la o discotecă aflată chiar undeva la parterul hotelului, totuși de apreciat faptul că pe la ora 1 cînd ne-am întors de la cina tîrzie se făcuse liniște! Camerele erau ok, undeva între „corecte” și un început de dezmembrare. Micul dejun care era de altfel inclus în preț arată absolut teribil. Niște platouri cu mezeluri feliate, un soi de salam de vară oxidat, telemea bîzîită de cîteva muște … un mic dejun din care nu am ales decît o cafea și aia numai pentru că venea dintr-un dozator care parcă oferea cît de cît o garanție de igienă.

Ca să fiu obiectiv trebuie să spun că probabil am fi putut alege mai bine dacă ajungeam mai pe lumină. A doua zi fără a căuta prea mult, doar în drum spre plajă, am văzut cîteva complexe gen „aparthotel” care-și strigau prin niste bannere imense camerele libere, iar cel puțin din afară inspirau încredere. Dar zarurile fuseseră aruncate!

Plaja și apa

Plaja este destul de curată, ici-colo cîte un chiștoc de țigară, cu umbrele și șezlong-uri cam la vreo 10 leva pe zi, dar și cu ceva locuri, e drept destul de puține, pentru a te așeza doar cu prosopul. Nisipurile de Aur este un nume pe care l-ar putea primi aproape orice plajă de la noi. Despre apă nu pot spune că am fost foarte impresionat fiind fix așa cum îmi aduc aminte că era pe litoralul nostru. Se adîncește destul de repede motiv pentru care zona în care stau majoritatea oamenilor este destul de îngustă, deci aglomerată. Valurile și aglomerația fac o apă destul de tulbure în care am găsit în vreo 3-4 rînduri și chestii ce nu prea aveau ce căuta acolo, gen ambalaje de plastic.

Restaurante

Multe la număr, varietatea lasă însă de dorit. Toate restaurantele oferă meniu în limba română ba chiar am găsit unul unde se și putea comanda mîncare românească și unde m-am delectat cu o ciorbă de burtă excelentă. Ciudat este că altor doi comeseni nu le-a plăcut deloc respectiva ciorbă pe motiv că „miroase”. C’mon, e ciorbă de burtă, normal că miroase! Așa că m-am înfipt la 3 porții, nu înainte de a mă întreba (preț de cîteva secunde numai …) dacă sunt eu dereglat!

De la precedentele excursii în Bulgaria rămăsesem cu amintirea unui stil de a găti destul de greoi, în schimb parcă o masă la cîrciumă era mai ieftină! Greoi înseamnă că bucătarii căutau un soi de „finețe” în execuție, dar de exemplu brînza era presărată unde trebuie și unde nu trebuie, sfîrșind de cele mai multe ori sub formă de pleașcă topită fie peste niște cartofi prăjiți, fie peste o friptură căreia i-ar fi stat mult mai bine natur. O altă chestie cu pretenții este un sos de ciuperci cu smîntînă care le iese invariabil mult prea greu și pe care eu îl bănuiesc îngroșat cu făină și eventual grăsime din alte surse. Iar prețurile … nici vorbă să fie mici! O șaorma mică prăpădită 5 leva adica vreo 2,5 EUR?? Păi în Germania cu 3 EUR nu pot să duc kebab-ul respectiv! Și da, stau într-un oraș turistic!

Și la urmă, ca să de distrăm, o mostră de traducere a meniul în românește :) luată de la știrile ProTV.

weekend plăcut!

August 11th, 2011

Bulgaria, pamînt românesc! – 1 – Drumul dus-întors

by Ratatouille

Am fost rapid, o dusă și-o venită cum se spune în unele părți ale țării, pînă la frații noștri bulgari, mai precis la Nisipurile de Aur. Mai fusesem la Balcik și la Nessebar, doar pe vremea aia nu aveam blog așa că nu am informat pe nimeni! Deși nu prea am fost implicat în procesul de decizie al destinației, criteriul nr.1 a fost distanța – cam tot ca pînă undeva pe litoral la noi, și faptul că drumurile sunt mult mai libere, chiar dacă am renunțat într-o oarecare măsură la avantajul autostrăzii parțiale pînă la Constanța.

La dus am mers pe A2 cam 100 km, pînă la ieșirea cea mai apropiată de Călărași, apoi pe DN 21 direcția Călărași pentru a lua bacul de la Ostrov. Pe timpul zilei bacul pleacă la 15 minute așa că odată ajunși acolo abia am avut timp să luam bilet și în 10 minute eram deja în mijlocul Dunării! Pe malul celălalt este încă teritoriul patriei mumă și trebuie să fii atent să nu ratezi punctul de trecere în Bulgaria ușor camuflat printre niște boscheți. Într-o primă fază noi l-am ratat (2 mașini, 2 șoferi și 6 perechi de ochi!!) mergînd cumva paralel cu un gard de sîrmă ghimpată ce părea a fi granița.

Impresia generală imediat ce ai trecut în Bulgaria este că, vorba unui prieten, „se cunoaște sărăcia”! :)) Indicatoarele rutiere sunt vechi, antice și de demult, jupuite și ruginite, iar GPS-urile pe care le aveau cei 2 șoferi neavînd „Nisipurile de Aur” pe hartă a trebuit să ne fixăm ca punct intermediar orașul Dobrich de care probabil că nu a auzit nimeni! Treaba este că drumul pînă la malul mării are un singur avantaj: este foarte liber. Dar o singură bandă pe sens, fără gropi însă destul de denivelat, cu limite aberante de viteză care sunt probabil un alibi pentru polițiști să pună radare cam oriunde. Probabil că sunt vreo 3-4 sate și acest Dobrich, dar în rest este o pustietate totală. Nu tu un combinat, nu tu ceva fum pe furnale, cea mai efervescentă activitate economică observabilă din mașină fiind comerțul de fructe pe marginea drumului … cam 7-8 tarabe răsfirate pe vreo 180 km. Așa că una din întrebări este din ce trăiesc oamenii ăia din toată partea asta din Dobrogea pînă pe litoral? În altă ordine de idei, dar tot la capitolul „starea națiunii bulgare” … multe, foarte multe janghine de mașini bulgărești pe străzi. Așa că este probabil de discutat cum este mai bine? Să lași omul să se bucure de banii pe care îi are și să umple șoselele cu tot soiul de vechituri din Germania, sau să strîngi șurubul cum au făcut ai noștri și să forțezi dispariția „rablelor” în favoarea mașinilor noi. Și o parte din răspunsul la întrebare trebuie neapărat să conțină și faptul că în România, spre deosebire de Bulgaria, se produc mașini. Dacia a fost continuată cu Renault, am avut Oltcit și apoi Daewoo, acum dacă nu mă înșel avem Ford, deci toată politica asta, deși poate să nemulțumească pe unii, are cît de cît o logică.

Dar am deviat un pic de la subiect. Astăzi ideea este să vorbim despre cum ajungem și la mare în Bulgaria. La plecare am vrut să încercăm și varianta cealaltă, cu intrarea în România pe la Giurgiu. Iar întoarcerea este întotdeauna mai simplă din două motive: unu pentru că știi cît de cît drumul și doi pentru că pe orice GPS găsești centrul local de putere care este Bucureștiul. ;) De data asta așadar drumul, comun cu cel spre capitala Sofia, trece prin Varna după care se continuă pe vreo cîteva zeci de km cu o autostradă, ca o compensație pentru autostrada A2 din prima variantă de drum pe care am folosit-o la dus. Ceva mai aglomerat, însă departe de ceea ce înțelegem noi prin aglomerație într-o duminică seara venind de la mare. Și aici o altă întrebare: cum se poate ca drumurile bulgărești să fie atît de libere? Nu se practică oare turismul de weekend la fel ca la noi? Sunt oare mai multe drumuri? Că autostrăzi nu prea am văzut nici măcar cît la noi …

Dar astea sunt întrebări pentru cititori … nu pentru mine, nu-i așa?? ;) Treaba mea este să-mi spun păsul aici! Așadar să presupunem că cititorii au răspuns satisfăcător la întrebările astea și să presupunem că am ajuns cu bine la podul de la Giurgiu! Aici am mai ajuns odată cînd aveam vreo 6 ani cînd bunicul, pensionar CFR, deci cu multe permise de călătorie, m-a urcat în tren la București și m-a dus într-o zi de toamnă pînă la Giurgiu să văd podul. Era o Dunăre învolburată și știu că podul mi s-a părut uriaș, pierzîndu-se undeva în ceață, fără să-i putem vedea capătul de pe malul bulgăresc. Iar degetul bunicului îndreptat într-acolo „uite nepoate, pe malul celălalt este Bulgaria!” mi s-a părut că-mi indică o altă lume despre care nu înțelegeam eu prea multe de ce anume ne este inaccesibilă.

Ei bine, podul văzut de Ratatouille azi nu este nici pe departe atît de uriaș, abia dacă încap două mașini înghesuite, fiecare pe sensul ei. Și asta cînd nu se lucrează la el cum se întîmpla zilele trecute. Așadar circulația era doar pe o bandă, alternativ pe fiecare sens. Iar la intrarea pe pod dinspre Bulgaria, o mostră de organizare balcanică. După ieșirea din vamă, imediat la circa 100 de metri se intră pe pod. Bineînțeles că acești 100 de metri erau deja ocupați cu o coadă de mașini care așteptau pe vreo 2 rînduri să le vină rîndul să traverseze podul. Se impunea formarea unei a treia coloane și vreo 2 vameși bulgari sugerează chestia asta prin niscaiva semne. Destul de neclare se vede treaba pentru că imediat vreo 3-4 mașini ocolesc spațiul verde care delimita sensurile înainte de intrarea pe pod, pătrunzînd deci pe contrasens. Deocamdată nu se vedea nimic venind din sens opus dar în scurt timp pentru cine scruta cît de căt zările, devenea evident că un șir consistent de tiruri și autoturisme avansa încet pe podul în lucru. Zic încet … suficient de încet încît pe partea cealaltă efectul de turmă să acționeze și cele 3-4 mașini inițiale să fie urmate pe contrasens de alte 15-20. Între timp vameșii bulgari se agită strigînd cît îi țineau plămînii „Înapooooi! Înapoooooi!”, iar isteții care intraseră primii pe contrasens încep să realizeze ce se întîmplă și își doresc să dea înapoi! Numai că dorința de a da înapoi nu se propagă la fel de repede pe cît își dorea turma să dea înainte, în timp ce ei își aprinseseră luminile albe de marche-arriere era încă mașini care îngroșau turma. În cele din urmă situația s-a rezolvat cu prețul agitației amuzante a vameșilor bulgari și evident a unei întîrzieri cu cel puțin jumătate de oră, dar a fost o imagine demnă de un film din inima Balcanilor.

În România aceeași senzație ca și la dus: drumuri mai bune, dar mult mai aglomerate. Nu că m-ar interesa să mă compar cu bulgarii, însă cam în toate statisticile suntem vecini cu ei deși eu am văzut o grămadă de diferențe care mă fac să cred că suntem totuși undeva mai sus. Măcar un pic!

S-a scris recent pe tema turismului pe litoralul bulgăresc în cîteva locuri printre care: Soacra care a găsit un drum liber spre mare, Georgiana care a fost la Albena, sau Arhi tot la Nisipurile de Aur dar care a testat un hotel mai bengos.

July 2nd, 2011

Marseilleza 3-Marinarii frecau puntea pe imnul Frantei. Plus, catedrala ca o punte de vapor

by coolnewz

Sau ca o sufragerie. Sau ca un “acasa” al marinarilor. :)

Desigur, vorbim de Notre- Dame de la Garde. O basilica catolica aparte care iti lasa impresia ca e un club al marinarilor, daca e sa incerci sa dai un sens zecilor de carabiute si barci atarnate ici si colo de tavan sau colacilor de salvare care impart frateste cu icoanele peretii impunatoarei constructii cocotate pe cea mai inalta culme a Marsiliei la 162 de metri de nivelul marii.

Notre- Dame de la Garde este  cea mai “omeneasca” biserica in care am intrat vreodata. Dumnezeu si sfintii nu te strivesc, nu te fac sa te simti mic si pacatos. Notre Dame de la Garde e un fel de WG (Wohngemeinschaft, cuvantul nemtesc pentru locuinta la comun) cu doi locatari: Dumnezeu si tu, cel care te afli acolo, oricine ai fi. Ambii locatari au drepturi si obligatii aproximativ egale: tablouri lumesti stau langa icoane cu sfinti iar cand iti ridici ochii pentru a privi cupola, imaginea barcilor atarnate de tavan se combina cu pictura din fundal, din care te priveste bland Dumnezeu.

Construita pe o fortareata in anii 1200, reconstruita in secolele 15  si 16 “Mama cea buna”, asa cum o numesc francezii, este loc de pelerinaj de Adormirea Marcii Domnului (care este protectoarea marinarilor) de fiecare 15 august.

Biserica este formata din doua parti: la 149 de metri de nivelul marii, o biserica sapata in stanca, denumita si cripta, iar 13 metri mai sus, biserica propriu-zisa, construita in stil bizantin. Turnul sustine o statuie de 11,2 metri, construita din cupru si placata cu aur, reprezentand o Madona cu pruncul.

Cand spui Notre- Dame de la Garde spui mozaicuri  suprarealiste unde alaturi de Fecioara Maria, Noe si arca lui, stralucesc in razele soarelui ce patrunde prin vitralii papagali, fazani si corabii.

Pana si zidurile bazilicii, unde caramizile albe si rosii sunt asezate undele dupa altele precum dungile alb-albastre pe tricourile marinarilor, te conving ca locul asta este un “san al lui Adam”pentru marinari.

Mai multe vor vorbi pozele pe care va invit sa le rasfoiti, nu inainte de a pune un punct pe I-iul de la MaresIlleza, titlul sub care am depanat in ultimele zile povestile despre Marsilia.

Imi fac datoria sa ridic manusa aruncata intr-un comentariu ;) de o fata cu ochi albastri si sa edific publicul cititor care se intreaba pe buna dreptate:

Cine e Marseilleza si ce vrea ea?

Dragii coolnewzei, desi ii spune La Marseillaise, imnul national al Frantei, cunoscut sub acest nume, a fost compus de Rouget de Lisle nu in Marsilia, ci nu departe de locul de unde va scriu, adica la Strasbourg in Alsacia. Wiki spune ca de Lisle a avut inspiratie in noaptea de 25 spre 26 aprilie 1792, dupa ce Franta a declarat razboi Austriei.

Celebritatea i-a fost adusa insa de bravii marinari din Marsilia, care la intrarea lor in Paris, la 30 iulie 1792, s-au imbarbatat cantand:

Allons enfants de la Patrie,
le jour de gloire est arrivé
Contre nous de la tyrannie
L’étendard sanglant est levé.
L’étendard sanglant est levé:
Entendez-vous dans nos campagnes
Mugir ces féroces soldats!
Ils viennent jusque dans vos bras
Égorger vos fils et vos compagnes.

Refren:
Aux armes citoyens,
Formez vos bataillons.
Marchons! Marchons!
Qu’un sang impur
Abreuve nos sillons ….

Si asa mai departe. Asa ca soldatii marseillezi au meritat pe deplin redenumirea cantecului dupa numele orasului lor de bastina. Din 1975, La Marseillaise devine imnul naţional al Franţei.

 

July 1st, 2011

Marseilleza 2- Contele de Monte Cristo se spala cu sapun?

by coolnewz

Raspuns: mai mult ca sigur! La vremea la care contele isi  petrecea zilele in fortareata Chateau d’ If (secolul 17)- situat in golful Marseille- sapunul marseillez avea o ”cariera” de 300 de ani in spate. Cam tot in acea vreme regele Ludovic al IV lea introducea ceea ce se chema Edict of Colbert, adica o lege care proteja numele de sapun de Marsilia, permisiune spre a-l folosi avand doar producatorii din zona. Pe atunci sapunul de Marsilia continea obligatoriu ulei de masline, insa la ora la care vorbim il putem gasi in forme si arome variate de la iasomie si trandafir la lavanda si propolis.

In secolul 21 sapunul de Marsilia a devenit o piesa rara. Daca la inceputul secolului 20 apa marii, soda si uleiurile parfumate erau materiile prime pentru 150 de fabrici, astazi au mai ramas pe piata doar 5 producatori. Magazinele de sapun de Marsilia au un aer de magazin de antichitati. Asa ca pe mine nu o sa ma mire ca in vreo 10 ani, in magazinele de profil sa gasim langa un dulap Biedermeier o savoniera din lemn de maslin  in care sa se odihneasca un parfumat sapun de Marsilia.

Nu imi dau seama daca vorbim de preturi mari sau de preturi mici, dar un sapun de Marsilia costa de la 1.80 Euro la 3, 4 Euro. Iar o savoniera de maslin cam 10 Euro.

Desigur, industria cosmetica nu a dormit si l-a inventat pe Le petit Marseillaise, gelul de dus care a preluat sarcina de a duce mai departe, intr-o alta forma de agregare traditia si renumele sapunului de Marsilia.

Maine punem punct excursiei in Marsilia cu bijuteria coroanei: Catedrala Notre Dame de la Garde.

P.S. Si pentru ca vorbim de sapunuri si miresme, azi primesc cate un sapun virtual de Marsilia, Scorpio (desi ei i l-am rezerva pe Le petit Marseillaise ;) Anditzu si Femeia raului, adica Hapi.

June 28th, 2011

Acoperisul lumii

by coolnewz

Nu-s eu vreo mare inotatoare, dar cand simt miros de apa-ca-i balta, mare, piscina, ce-o fi- tot imi place sa dau un pic din maini si din picioare intr-o miscare pe care eu o numesc inot. Ma rog .. ca oameni rai ca Rat si altii ca el ar numi-o altfel, nici nu conteaza :-D

So, cand casa lui Pierre se cerea golita, amusinam mirosul marii in golfuletul asta:

 

Tabloul, frumos, apa, rece. Asa ca vreo 3 zile la rand am spus pas inotului si mi-am luat picioarele in spinare: jogging!

Cam o ora si jumatate in fiecare dimineata imi lua intregul traseu in care urcam pieptis cateva delusoare si coboram in pas alergator cateva vai.

Cu limba de un cot, ajunsa sus de tot, pe “acoperisul lumii”, eram recompensata cu aceasta imagine:

Intre timp, in casa lui Pierre, periutele de dinti isi faceau treaba matinala, fetzele somnoroase primeau apa cea rece, gurile, mancarea ceruta de soriceii din burti. Toate energiile se indreaptau catre ridicarea unui nou cartier de castele de nisip :) !

Asta daca nu cumva vreunul avea pur si simplu chef sa nu fie gasit de nimeni si sa dispara nu doar in dosul curtii ci si  in lumea cartilor

 

(sau o dedicatie pentru DianaEmma)

… sa intrebe stelele cu ce viteza trec anii,

 

Timpul masurat cu soarele rotund si luna patrata-(sau o dedicatie pentru Shanya)

… sa priveasca in ochi pisicile din vecini

 

(ati ghicit, o dedicatie pentru Mirela Pete)

… Sa adulmece miresme parfumate …

 

(adica o dedicatie pentru Cita)

sau sa auda chemarea de peste ocean

 

(adica o dedicatie pentru Dojo)

Joi continuam povestile din Provence, cu Marsilia. Altfel spus: port, sapun si Notre Dame de la Garde.

 

June 27th, 2011

Acasa la Pierre circarul

by coolnewz
Guten Tag si bine v-am regasit stimati cititori ai blogului cool! Ati luat pranzul? Pai sa va fie de bine, zic! Putem sa trecem la desert, iar azi la desert avem povestiri de vacanta graseiata. Vom folosi intens  RRRRR-ul pentru ca suntem in Provence, Franta!
Hai, ca stiu ca ati  asteptat toata saptamana prajiturelele astea, asa ca nu va mai las sa rontaiti nervos la covrigeii si eugeniile traditionale de la birou.
O sa incep cu un sincer: “Ne-a fost dor de voi, mai!” Dar ne-am alinat dorul cu placerea pe care ne-a dat-o sfanta DECONECTARE: de telefon, de internet, de televizor si de newz.
In Ensues la Redonne (cu accent pe al 2-lea E din Ensues, cum avea sa imi spuna o persoana care tine la detalii ;)) treaba e buna: dealurile stancoase se inteleg bine cu vaile sterpe iar cactusii infloresc linistiti prajiti de soare fara sa deranjeze cicadele. Doar turistii, precum cei 4 din povestea cool, nu prea stiu cum sa interpreteze vantoasele aprige de pe plaja si primirea multpreacool (BRRRR!) a apei marii.
In imagini, coordonatele locului sunt cam asa:
Casa cocotzata pe o colina mai-mai sa cada in mare, ne-a primit cu mai mult decat ne trebuia: cu o camera de copii plina ochi cu jocuri si jucarii, cu un pian dotat chiar si cu partituri muzicale, cu tamburine, tobe si alte instrumente africane de cantat si, in general, cu o atmosfera de casa proaspat locuita, lucru destul de straniu si, pentru mine, ca turist, unic.
Casa asta a fost cea mai frumoasa surpriza a celor 7 zile. Mi-a dat de lucru zilnic, in incercarea mea de a desena un profil al proprietarului. Dupa 7 zile de cules si procesat informatii bag mana in foc ca Pierre (proprietarul) e circar, de vreme ce pe unde nu te asteptai dedeai peste un afis cu un spectacol de circ. Apoi, mi-am zis, treaba asta se potriveste si cu multiculturalismul casei, cu accente africane. Cine stie cate zeci de copiii africani i-au urmarit show-urile lui Pierre? In schimbul reprezentatiilor sale, Pierre s-a intors din fiecare turneu din Africa incarcat cu candelabre, tapiserii, albume foto, tablouri, instrumente muzicale. Cine stie, poate si cu vreo iubita ca abanosul de manuta ;)
Vom mai povesti noi despre Pierre, Provence si Marseille zilele ce vin insa deocamdata ma preseaza niste responsabilitati: am promis fotografii cu dedicatie comentatorilor care vor juca pe mese pe-aici si cand Rat-ul si pisica nu-s acasa. Vad ca presul de la intrare e plin de urme, si va multumim de vizite :) !
Azi, primesc dedicatie  provençala Psipsina, SLVC, Gabi Cimpoca si Cartim. :)

O psipsina la soare- cu dedicatie pentru Psi

SLVC, dar nu vara asta- cu dedicatie pentru SLVC

Nici un port fara un Irish pub. Azi, Marsilia. Cu dedicatie pentru Gabi Cimpoca

Cartim stie de ce. Cu dedicatie :)

 

June 18th, 2011

A venit vacanta. Imi iau Rat-ul si plec in Franta

by coolnewz

Va asteptati la Gazeta de perete? Pregatiti-va pentru niste surprize. Nu-i!

Asta ar fi prima. A doua surpriza ar fi ca in timp ce voi cititi despre prima surpriza, mainile lui Rat nu framanta vreun aluat special, ci se odihnesc pe volanul coolautomobilului iar ochii Coolnewzei nu citesc vreun blog, ci urmaresc campiile, muntii, marea care o insotesc in drumul catre … Coasta de Azur!

Altfel spus, echipa coolnewz a plecat in cool-vacanta din  Franta!

In vilisoara situata intr-o padurice, in Alpii marini, cam la 20 de metri de apa marii si 30 de km de Marsilia, cei 4 cool-omulteti isi vor petrece urmatoarele 7 zile departe de internet si calculator.

Asa ca am facut bine si am programat incepand de maine cate un post de la inceputurile noastre in ale bloggingului, cand avantul era mare si cititorii putini :) .

Cu bucuria ca lucrurile s-au schimbat si ca avem langa noi acum o mult-prea-cool gashka de bloggeri pe care ii iubim hot, nu cool, :) , va imbratisam si promitem sa facem pentru fiecare dintre voi cate o poza cu dedicatie.

Sa stati cuminti la locurile voastre, da? :)