coolnewz about hot thingz

Sau hoții? Sau infractorii de care tot auzim că fac legea în Europa de Vest? În ce măsură trebuie să ne fie rușine că venim din aceeași țară ca și ei? Întreb asta pentru că am auzit de multe ori spunîndu-se la modul cel mai serios cu putință: „Mi-e rușine că sunt român!” Oameni care, atunci cînd le venea rîndul la ghișeu în vreun aeroport să arate pașaportul, se simțeau din oficiu cu musca pe căciulă.

Infracțiunile făcute de concetățenii noștri sunt într-adevăr foarte mediatizate nu numai în Vest, ci din păcate și în presa românească. Ceea ce fac alți români care-și trăiesc viața aiurea în cine știe ce țară, români obișnuiți să le zicem, apare însă numai pe la paginile speciale, dedicate disporei. Iar pe aceste pagini speciale, din cînd în cînd, relativ rar, găsim niște articole și mai speciale dedicate unora care s-au dus să mai învețe ceva carte prin străinătățuri, că terminaseră de tocit tot ce era de tocit prin patria mumă, Roumanie. Cu voia Dvs., ultimul pe listă, unul dintre ăștia am fost și eu. Și … guess what?? Acolo unde am aterizat, nu am fost deloc singur. Îmi aduc aminte cum, la cîteva săptămîni după ce ajunsesem în Elveția, am auzit ceva vorbă românească pe la cantină. Și eu de colo, cum mă găsesc să-i abordez pe evident-românii aceia: „Voi vorbiți românește?”

Așadar, vorba profului meu de geografie din generală: Rețineți ideea! Nu eram deloc singur, era plină Elveția de români veniți la toceală! Asta pe vremea cînd încă se mai stătea la coadă la viză pentru o excursie în Franța sau chiar … ha-ha-ha … în biata Grecie! Pe vremea în care erau controale la toate granițele, iar dacă vreunui grănicer îi mirosea a om român, te freca la toate icrele posibile. Sau lapții … după caz …

Dar asta a fost demult. Hai să vă zic numa ce s-a întîmplat mai zilele trecute. Șefa mea că cică să facem un proiect împreună cu unii de nu-știu-unde din universitate și încă unii de la alt-nu-stiu-unde. Și să ne întîlnim cu ăia, să vorbim, să ne punem de acord, să ne armonizăm pozițiile și să vorbim pe acceași limbă că deh … treaba se anunța cam interdisciplinară … ceva gen inginerie + medicină + chimie = love. Bun, zis și făcut, ce-i mai ușor și mai ușor în ziua de azi decît să fixezi un meeting. Fixăm ziua, ora … de la noi sunt trimis, și anume, IO, din celelalte două locuri, două tipe. Bună ziua … facem cunoștință … tipele respective ceva de genul una Maria și cealaltă Ana! Nume fictive, evident. Dar ați prins ideea: vorbeam deja acceași limbă! Trei random people, și toți trei urmași de-ai lui Decebal și Traian (încă nu e clar care a fost mama și care a fost tata).

Deci ca să mă întorc de unde am plecat. NU, cerșetorii și infractorii nu sunt reprezentativi. Așa cum vin în contact cu ei, Omul Vestic vine în contact și cu oameni normali, cu oameni ca noi. Cum am mai spus, majoritatea colegilor mei de facultate au plecat, unii făcînd din asta un scop în viață, alții ceva de genul … hai să plec și eu să văd cum e! Dar TOȚI cei care au plecat, au confirmat din punct de vedere profesional de la foarte bine în sus. Profesorii și colegii i-au apreciat și cred că fiecare dintre noi poate spune cum, la un an – doi după ce au ajuns pe unde s-o fi nimerit, au venit cu texte de genul: Dom’ Profesor, am eu un coleg/o colegă din România care ar fi foarte potrivit(ă) să vină să lucreze pentru Dvs! Mdeah, că la vremea aia nu se egzista RIUF, treaba se transmitea, cum se spune acum, viral. Și uite așa ne aglutinam tot mai mulți veniți din sistemul ăsta al nostru de învățămînt așa șchiop cum este el, așa criticat (de multe ori pe bună dreptate) … dar EI habar n-aveau de toate belele astea și ne luau așa cum eram!

Revenind la Gigeii ăștia de foști colegi de-ai mei despre care vă povesteam că s-au potrivit așa de bine care pe unde au ajuns, trebuie spus că probabil meritul nu este în primul rînd al lor, ci poate mai degrabă întreg sistemul teîndreaptă, vrei-nu vrei, acolo unde îți este locul! Și un loc trebuie să aibă fiecare!

Și la final, cîteva imagini din două locuri pe unde m-au purtat pașii, unul european, celălalt american. Concluzia este una singură: mergeți la RIUF la București, Timișoara sau Iași că merită, dacă nu voi, atunci copiii, nepoții, cunoștințele la vîrsta cu pricina, să încerce marea cu degetul și să vadă despre ce este vorba în … propoziție.

(prima poză 1 și ultima poză 2, restul sunt ale mele)

Eu nu știu dacă voi ați văzut vreodată vreo fițuică făcută profesionist. Probabil că toți știm despre scrisul pe bancă însă partea funny este că la gimnaziu aveam o profesoară care atunci cînd descoperea lecția scrisă pe bancă la vreo lucrare de control, nu se criza atît de mult din cauza copiatului în sine, cît din cauza fatului că cineva … murdărise banca!!! Mai apoi la liceu, cînd deja nu mai avea nimeni locuri fixe în bănci, ci ne amestecam și schimbam locurile precum un fluid ideal , înainte de vreun test scris era bătaie pe o anumită bancă. De ce? Pentru că banca aia avea un ditamai găuroiul în blat încît se putea copia într-o poziție cît se poate de naturală și comodă. Iar profesorii știau că undeva, într-una din clase, era o astfel de bancă, dar pentru că toate clasele semănau ca două picături de apă, întotdeauna uitau locația exactă. Ca să nu mai vorbim că fie și în interiorul aceleiași clase, băncuța respectivă migra de colo-colo. Apoi era colega Camelia care avea o dexteritate extraordinară de a a copia cu cartea deschisă pe genunchi, pe jumătate scoasă din bacă, într-un echilibru instabil pe care îl stăpînea la perfecție (nu am cunoștință de nici un fail) astfel încît în clipe de primejdie iminentă, cum ar fi profesorul care se îndrepta dubios de țintit fix către ea, reușea să se miște foarte natural astfel încît nu numai să bage manualul în bancă, dar să-l și închidă. Și cîte și mai cîte.

Dar o fițuică precum cea de mai jos nu cred că a mai văzut nimeni! Luată de pe blogul Understanding China pe care îl mai vizitez din cînd în cînd, se presupune că mîna respectivă aparține unui om chinez. Mă gîndesc că la efortul depus, putea la fel de bine să pună mîna să învețe. Pe de altă parte, dacă de emoție începe să transpire în palmă fix la examen … a pus-o! Dar s-o inventat și pentru scopul ăsta ceva water proof.

(foto)

Mdeah … toate bune și frumoase, rîdem, ne distrăm, dar la urma urmei dacă privim adevărul în față a copia nu înseamnă decît a-ți fura căciula. Și dacă îndeletnicirea asta mai merge trecută cu vederea prin generală și eventual prin liceu cînd te pregătești intens pentru medicină și nu mai ai timp și chef să înveți la … astronomie, odată ce te numești student devine chiar penibil. Din păcate trebuie să recunosc că pe vremea studenției mele copiatul este sport olimpic. Pretexte ar fi destule, dar nu și motive. Mulți veniseră la fizică pentru că era una din facultățile unde se intra fără examen și era unica lor șansă să aibă o diplomă. Evident că ăștia făceau tot ce puteau să ciupească orice. Unii profesori nu-și băteau capul să-i oprească așa că se putea întîmpla ca un astfel de individ să ia o notă mai mare, furată însă, decît un student cinstit care venea la examen cu hirtia, creionul și propriu-i cap. Motiv pentru care și studentul cinstit recurgea la fițuică data viitoare.

Iar ăsta este un singur exemplu referitor la cum atmosfera (care ar fi trebuit să fie „de studiu”) din facultate era viciată. Și asta este poate piatra de temelie care, pusă corect, schimbă în bine întreg sistemul, piatră de temelie pe care am sesizat-o, sub diverse forme, pe la toate universitățile pe la care am trecut pentru un timp mai lung sau mai scurt. În primul rînd sortarea neaveniților, atît din rîndul studenților, cît și al profesorilor. Ba chiar la Maryland era un soi de placă memorială lipită pe o clădire de rectorat ceva, care spunea cam așa:

(foto)

Apoi o altă treabă importantă este instaurarea unei atmosfere în care să-ți facă plăcere să studiezi. În Elveția aveam o berărie în campus, cam la 5 minute de mers pe jos cam oriunde te-ai fi aflat, iar dacă te săturai de prea multă știință, îți mai răcoreai creierul încins cu o bere din circa 100 disponibile oricînd, într-o atmosferă funk-punk-hippppppie-rock-whatevă (dacă sunteți curioși). Apoi dacă te răzbea foamea, se găsea un blid cald la un preț rezonabil tot pe undeva prin campus pînă tîrziu seara. Revenind la „atmosfera” facultății mele, trebuie să vă spun că fizica la București este undeva la vreo 7km de marginea orașului. La ora respectivă legătura cu orașul era făcută de niște autobuze fantomă, cu care dacă te întîlneai nu-ți permiteai să le ignori pentru că nu se știe cănd mai veneau. Deci te urcai în ele chiar dacă nu aveai nevoie Așa că noi, cei care stăteam în „oraș”, nu știam cum să o tăiem mai repede de la facultate. Ce bibliotecă, ce laboratoare …

Și probabil că povești similare pot fi culese de peste tot. Așa că un tîrg organizat precum RIUF nu poate fi decît de bine. Cine vrea să plece, fie și numai pentru o perioadă, o poate face după ce discută în prealabil cu niște unii de la fața locului și nu se mai aruncă în necunoscut așa cum am făcut-o noi. O groază de întrebări cît de scumpă e viața de student, ce chestii se învață la licență, la master … pot fi răspunse la fața locului. Ce să zic … doar că sunt prea bătrîn … dacă aș fi avut RIUF pe vremea mea ce marfă ar fi fost. Dar nu-i nimic, poate compensez cu un Kindle Fire. Neamule!

Așadar … pe ei! Mulțam!